Organizat, între 11 și 13 mai 2018, pentru studenții și masteranzii Universității Sapientia, al treilea workshop dedicat traducerii a avut loc la Miercurea Ciuc, sub denumirea FoTo (de la primele două litere ale cuvintelor fordítas „traducere“ și tolmácsolás „interpretariat“ din limba maghiară; în română, titulatura ar fi probabil TrIn).
Maria-Gabriela Constantin
Seminarul a avut ca scop orientarea profesională a absolvenților și a viitorilor absolvenți, aprofundarea problematicii traducerilor literare – începută în anii precedenți, prin lucrul pe text – și familiarizarea cu metodica, dificultățile și practica interpretariatului.
La workshop, au participat profesori universitari, traducători literari, interpreți de la București, Târgu Mureș și Budapesta; au venit studenți și de la alte facultăți din țară, bunăoară de la Târgu Mureș. S-a vorbit despre traducerea automată, subtitrarea de film, traducerea pentru scenă și provocările pe care le presupune traducerea libretelor de operă; s-a discutat despre cum să nu traducem texte literare și, last but not least, despre experiența de interpretariat.
Am avut bucuria să particip și eu, împreună cu traducătorii George Volceanov și Alexandru M. Călin. Este al treilea workshop de acest gen despre care am plăcerea să fac o succintă trecere în revistă pentru revista Filtralit.
După Balatonfüred și Bonțida, acum Miercurea Ciuc.
Eppur si muove
Iată un lucru îmbucurător: suntem în plină mișcare în spațiul aparentei nemișcări. În domeniul traducerilor literare, se organizează evenimente, seminarii, se nasc noi proiecte, are loc un neîncetat schimb de idei, este un work-in-progress. Există un interes crescând față de acest subiect, domeniu practic de lucru, ceea ce este cât se poate de important într-o lume în care se traduce neîncetat, iar realizarea corectă a acestei operații este hotărâtoare.
Traduceri și zile
Ținut într-un weekend prelungit, seminarul a început vineri și a durat până duminică seara.
În prima zi, a avut loc, cu profesorii de la Catedra de limbi străine a Facultății de la Miercurea Ciuc a Universității Sapientia și cu câțiva invitați, absolvenți de filologie, discuția orientativă de introducere. Scopul proiectului „Cărți vii” este acela de a oferi studenților direcții de orientare după absolvirea facultății. După-masă, s-a ținut – în jurul unei mese ovale! – o masă rotundă pe marginea traducerii unei cărți a lui Károly Kós, cunoscutul autor transilvan, realizată de unul dintre masteranzi, traducere care va vedea curând și lumina tiparului, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
A doua zi a fost dedicată traducerilor literare.
Frunzăresc programul:
Lost in Translation – traducere și film, prezentare ținută de Judit Pieldner.
um să traducem și cum să nu traducem – prezentarea profesoarei Noémi Fazekas despre traducerea automată, limitele și capcanele acesteia, urmată de cea a profesoarei Tünde Nagy despre importanța colocațiilor în traducere, cu multe exemple din română, engleză, maghiară și germană.
Între Occident și Orient, un dialog de traduceri literare ținut de George Volceanov, Alexandru M. Călin și Maria-Gabriela Constantin.
Discuțiile au fost urmate de workshopuri ținute în paralel, unde studenții au avut posibilitatea de a lucra pe texte din diferite domenii, în diferite combinații de limbi, sub îndrumarea cadrelor didactice și a invitaților.
Alexandru M. Călin a ținut un workshop de traducere literară, de poezie, din engleză în română: cum traducem sonete, alegând la întâmplare (pentru a fi pe picior de egalitate cu studenții în ce privește textul) două versuri din Shakespeare de formă A/B, A/B.
Eu am ținut workshopul pe partea de proză din maghiară în română, alegând două fragmente mai scurte, pe care am lucrat împreună: un scurt pasaj dintr-o poveste de Edó Gergely și unul de György Dragomán (din antologia Cealaltă revoluție), arătând care sunt dificultățile de traducere a unui text aparent ușor (primul – un basm, de fapt un text contemporan, care recurge ca variantă narativă la forma basmului) și de ce este mai accesibilă proza contemporană.
I-am provocat pe studenți să reflectăm împreună:
Dacă traducerea este o operație lingvistică sau un act de creație de gradul doi. Propunerea potrivit căreia traducerea este o activitate literară lipsită de orgoliu a fost, în linii mari, acceptată.
Traducătorii de excepție sunt înnăscuți, nu numai formați. Am conchis că e vorba despre un amestec unic de intuiție și experiență.
O bună traducere se inserează într-o tradiție existentă, într-un canon literar și presupune cunoașterea temeinică a autorilor canonizați.
Am vorbit, printre altele, de nevoia de a găsi, în traducere, corespondențele: regele din poveștile maghiare este… împăratul din basmele românești. Traducem/transpunem, în fapt, corespondențe culturale, și nu simple cuvinte.
Nu încape însă nicio îndoială asupra faptului că cea mai mare dificultate pentru traducătorii din limba maghiară (și de limbă maghiară) o reprezintă corespondența timpurilor verbale. Cum traducem și ce alegem? Am discutat mai pe larg despre perfectul simplu narativ și imperfect.
Pentru ca vorbitorii de limbă maghiară – și, mai cu seamă, dacă sunt și studenți la engleză – să ajungă la română, este mai simplu să treacă prin filiera limbii engleze, prin exemple cât mai variate și mai edificatoare legate de folosirea timpurilor verbale.
După prânz, într-o incitantă prezentare intitulată De la Figaro la Barbă Albastră, Gyöngyvér Bozsik, cadru universitar în domeniul traductologiei la Universitatea Catolică „Pázmány Péter” din Budapesta (și interpretă de blues – ca reminiscență a dorinței sale inițiale de a deveni actriță), a prezentat dificultățile de a traduce librete de operă.
Traducerea acestora implică, pe de o parte, aceeași rigoare ca traducerea unui sonet, a spus Domnia Sa: trebuie recompuse și rima, și numărul de silabe, dar, fiind traducere adaptată pentru scenă, pe deasupra muzicală, trebuie să corespundă și cerințelor spectacolului (să poată fi cântat pe scenă, creând impresia acustică plăcută a eufoniei, prin evitarea prea multor consoane alăturate și a celor a căror pronunțare este însoțită de o puternică emisie de aer – cum ar fi, bunăoară, h –, iar uneori să păstreze, dacă se poate, anumite vocale din textul-sursă în limba-țintă, care pentru compozitor sunt tot atâtea indicații muzicale precise – este cazul lui Béla Bartók.
A treia – și ultima – zi a fost dedicată interpretariatului: Secretele Turnului Babel. Invitata de la Budapesta, profesoara Gyöngyvér Bozsik și cadrele didactice de la Universitatea Sapientia au discutat cu participanții, apoi a urmat o sesiune de interpretariat, cu aplicații concrete de traducere în cabină.
Workshopul s-a încheiat cu o sesiune dedicată întrebărilor, în care studenții au pus întrebări și s-a evaluat în comun întreaga activitate de peste weekend.
Printr-o fericită întâmplare, cel de-al treilea workshop dedicat traducerii – și produsului final al acesteia: cartea – a avut loc în aceeași perioadă cu Târgul de carte maghiară, organizat într-un alt loc din oraș. A fost un bun prilej să dăm o tură pe acolo și să remarcăm că se publică mult și în condiții bune în țară și în limba maghiară, că apar ediții foarte frumoase (cum ar fi seria de povești cu admirabile ilustrații lansată de Editura Gutenberg din Miercurea Ciuc, dar și multe cărți de proză contemporană). Am remarcat lansarea, cu acest prilej, printre alte lucrări, a două traduceri în limba maghiară: Paul Celan și Lucian Boia (Unirea de la 1918).
Bine organizat, caracterizat printr-o atmosferă de suplețe și deschidere receptivă față de paleta largă a tematicii traducerilor, workshopul de traduceri FoTo de la Miercurea Ciuc vine ca o nouă confirmare că avem nevoie de traduceri și de traducători buni – din engleză în maghiară, din engleză în română și din maghiară în română –, de exercițiu concret, temeinic, practicat cu stăruință, smerenie și entuziasm susținut.
Invitația m-a onorat. M-am bucurat că am putut fi parte a acestui frumos proiect, care sperăm că va avea continuare.
Arhitectura pasiunilor este, în felul ei, o carte-eveniment. Este vorba despre primul volum bilingv publicat de Editura Rawex Coms, apărut sub egida Filialei București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România; ca atare, este o piatră de hotar, un început de drum, dacă vreți, al unei noi serii de poezie contemporană. Autorul, el însuși traducător – al lui Walt Whitman, Ezra Pound, William Blake, Wallace Stevens, Fernardo Pessoa, ca să numim numai câțiva – și editor al revistei literare ateniene Ποιητική (Poetica) – considerată una dintre cele mai prestigioase reviste literare grecești, dacă nu chiar cea mai importantă revistă de poezie din Grecia –, a venit la această lansare bucureșteană și ne-a făcut plăcerea de a citi câteva dintre poezii în original, urmat, în română, de cei doi traducători, Angela Bratsou și Stavros Deligiorgis.
Poezia și timpul
Am admirat și acum, ca și în alte dăți, simplitatea cu care autorul și-a citit versurile, simplitate care, la o privire mai atentă, dezvăluie mai multe paliere de lectură. Fel aproape contrapunctat de a reda o emoție structurată poetic – ca și când ai citi un fapt divers. Aproape în același fel în care frumosul se camuflează în cenușiu, de parcă ar fi lipsă de expresivitate, ceea ce este elaborat se ascunde, în cazul nostru, într-o aparentă simplitate: de lectură. Nici Haris Vlavianos nu a fost o excepție în acest sens. A citit câteva dintre poeziile sale aproape bagatelizând natura lor profund meditativă și analitică.
„Cred că poezia este o cale de a fi tu însuți”, a afirmat poetul Vlavianos la o conferință TED[1] ținută în Grecia, în 2015 –, și ce mi-a plăcut este că a vorbit nu despre sfârșitul poeziei, ci despre sfârșitul lecturii. Până aici, nimic nou, s-ar putea argumenta. Dar apoi, a propus reconsiderarea raportului cu timpul. Iar aici, merită să ne oprim o clipă.
Pentru a citi poezie avem nevoie de un ritm mai lent, avem nevoie de ralanti. Trebuie să ne domolim, să ne dăm răgazul de a descoperi oglinda poeziei. Dar, pentru ca oglinda să reflecte corect acel ceva de care suntem neîncetat însetați, să fie cu alte cuvinte o reflecție, iar nu o refracție, se cere să stabilim o relație adecvată cu ea, iar acest lucru se petrece prin intermediul timpului. Încetinirea ne va ajuta să percepem imobilitatea perenă a timpului doar prin intensitatea care accelerează și, paradoxal, tocmai astfel încetinește totul, iar din această înmărmurită nemișcare se naște șansa poeziei de a fi oglindă.
Despre volum
Titlul. În original, Ηαρχιτεκτονικήτουπάθους a fost redat în română printr-o formă de plural: Arhitectura pasiunilor. Sigur, traducerea înseamnă interpretare, iar cei doi traducători care au tălmăcit volumul au optat pentru pasiuni (corespondentul în greacă, των παθών, ar fi însemnat „pătimiri”), urmând, fără doar și poate, ideea că pasiunea se răsfiră în nenumărate variante, care își cer deopotrivă propria lor raison d’être. Totuși, opțiunea pentru singular ar fi fost, cred, mai potrivită. „Arhitectura” este doar un alt cuvânt folosit de Haris Vlavianos pentru a desemna poezia, iar „pasiunea” un alt termen pentru trăire, experiență. Ambele – unice și atotcuprinzătoare ca niște mari categorii filozofice. Ideea este, practic, a contrastelor dintre unități, a corespondențelor aproape matematice.
Arhitectura și pasiunea. Poezia și viața.
Haris Vlavianos a explicat pe scurt la lansarea volumului opțiunea pentru titlu, vorbind despre natura poeticului ca demers intelectual, ca efort noetic de a struni pasiunea, prin neîncetat control, dându-i o formă structurată.
Dar găsim și pe coperta a patra a volumului un citat al autorului în acest sens:
„Pentru că, totuși, mă interesează mai mult procesul în sine al actului poetic, adică modul în care cuvintele, combătând violența internă a limbajului, încearcă să producă sens, prefer următoarea observație simplă a lui Chesterton: «Există în spatele minții fiecărui artist ceva ca un anume tip, un fel de structură arhitecturală. Este peisajul viselor lui.»„
O observație: pare neobișnuită opțiunea de a transcrie numele autorului indicând locul accentului: Vlavianós în loc de „Vlavianos”. Transcrierea numelor grecești în limba română este tributară uzanțelor altor limbi. Ar trebui atunci să scriem oare: Seféris, Palamás, Kaváfis, Elítis, Kazantzákis, Sikelianós? Cu siguranță, nu. Am întâlnit acest fel de transcriere în traducerile englezești și am crezut inițial că este vorba de o eroare. De asemenea, transcrierea „Kavafy” – pe care prezentul volum o preferă, în dauna tradiționalului „Kavafis” – mi s-a părut o neglijență sau un împrumut din engleză (dar atunci, ar fi fost Cavafy).
Arhitectura pasiunilor, această reușită, în felul ei, transpunere a poeziilor lui Haris Vlavianos în limba română, pune la nivel de traducere câteva probleme de ordin denotativ și, uneori, de referințe culturale.
Să le luăm pe rând.
Traducerile redau bine atmosfera poeziilor din original. Poemul are aceeași forță și prospețime ca în grecește, cum ar fi bunăoară în fragmentul care urmează:
Tot ce se pierde / O,τι χάνεται
este salvat în noi / διασώζεται μέσα μας
drept ceea ce este pierdut. / ως αυτό που χάνεται.
Crizantemele pe care le ții în mâini / Τα χρυσάνθεμα που κρατάς στα χέρια
nu sunt crizantemele pe care în mâini le ții. / δεν είναι τα χρυσάνθεμα που στα χέρια κρατάς.
Sunt praf. / Είναι σκόνη.
Cuvinte care încearcă să interpreteze sensul / Λέξεις που προσπαθούν να ερμηνεύσουν το
acestui gest premeditat. / νόημα αυτής της προσχεδιαμέμης χειρονομίας.
Necesar, dar zadarnic / Αναγκαίας αλλά μάταιης.
Păcat că prețul este acela de a renunța uneori la muzicalitatea aparte a versurilor din original, de o respirație mai lungă, un ritm interior mai amplu, care, fără doar și poate, ar fi putut fi redată adăugând ici-colo câte un cuvânt ca să redea versul mai lung al originalului grecesc.
La nivel denotativ, uneori, traducerea românească pare să oglindească palierul semantic principal, în detrimentul corespondentului, conferind textului poetic, în transpunerea românească, o notă de stranietate pe care nu o are în original. Un exemplu: το πρώτο φως της ημέρας redat prin „prima lumină a zilei”, înseamnă, de fapt, „la ceasul dimineții”, „la mijitul zorilor”.
Astfel, fidelitatea față de literă devine înșelătoare în spirit.
Iată un alt exemplu în acest sens, unde, chiar la finalul poeziei, efectul cumulativului din grecește se pierde tocmai din cauza unei conotări, credem, greșite. Am ales două scurte fragmente din poezia intitulată Απλήμαθηματική / Matematică simplă.
Matematică simplă
[…]
Permanent fac adunări și scăderi.
Dacă cineva moare, imediat mă uit
să văd când s-a născut,
să constat dac-a apucat să se bucure de viață.
[…]
Dar, dacă voi muri mâine,
poimâine,
săptămâna viitoare,
luna viitoare,
nu voi apuca
să-i dau ei săruturile ce-i sunt dator,
să-i spun lui cât de mult l-am iubit,
să-i spun ei cât de mult m-a durut
Nu voi apuca
să le cer iertare,
să le explic motivele,
să le strâng fața la piept,
nu voi apuca
să verific numerele,
operațiunile, efectul.
Tο αποτέλεσμα, cuvântul final, înseamnă în greacă nu doar „efect”, ci și „rezultat”. Traducerea potrivită ar fi fost, în acest context, nu „efectul”, ci „rezultatul” unei matematici deloc simple.
Citatele sunt, de asemenea, tot atâtea indicii oferite de autor, cum este bunăoară cea din Epistola Întâi către Corinteni din poezia Ordinea morală a cerului înstelat din privirea ta: «φάγωμεν και πίωμεν, και αύριον γάρ αποθνήσκομεν». Citatul a fost redat prin: „să mâncăm și să bem, fiindcă mâine murim”. În asemenea cazuri, toate citatele trebuie redate după corespondentul oficial românesc.
Opțiunea poetului Haris Vlavianos de a folosi citate și cuvinte englezești sau portugheze etc. este o modalitate a autorului de a-și presăra drumul sinuos al lecturii, în încercarea de a ne ajuta să-l decodificăm în concordanță cu intenția sa poetică. La urma urmei, de ce i s-ar cere poeziei să fie simplă când nici viața nu este? Sau de ce ar trebui ca dificultatea lecturii să ne îngreuneze acest proces? Fără să fie un labirint, iată că poezia rămâne un drum sinuos, dar care ne oferă neîncetat repere.
Despre folosirea cuvintelor străine, Vlavianos spunea într-unul dintre rarele sale interviuri următoarele:
„Am publicat o plachetă de versuri intitulată Adieu, cuvânt ce apare adesea la Shakespeare și la poeții romantici. Poezia și literatura în general, așa cum au constatat și formaliștii ruși, subminează familiarul, în sensul că arta face ca familiarul să devină nefamiliar. Prin urmare, un cuvânt în engleză, franceză sau latină într-un text grecesc – dacă este, firește, la locul potrivit și servește un anumit scop, produce o flacără în text. Te obligă să fii atent nu numai la cuvântul respectiv, ci și la celelalte din context. Cu alte cuvinte, se creează brusc un cadru care este pus într-o altă lumină […]. Întrebarea este dacă poemul are cu adevărat nevoie în acel punct de această mică aberație lingvistică” (Interviu realizat de V. Tsiloni și apărut în revista Intellectum / 2007–2008, vol. 3, pp. 71–91; ; traducerea mea, M.-G. C.)
Traducătorii volumului lui Vlavianos au păstrat de cele mai multe ori cuvintele străine, dar alteori au preferat să le traducă, iar efectul nu a fost mereu cel scontat. În poezia intitulată: Γιατίγράφωποιήση; / De ce scriu poezie?, avem următorul fragment:
«Επειδή διεκδικώ διαρκώς αυτό που δεν μπορεί ποτέ ν΄
αποκτηθεί: la fleur, l’absente de tous bouquets».
În traducerea românească, fragmentul este redat după cum urmează:
„Pentru că în mod constant sunt în căutarea a ceea ce nu poate
fi dobândit: floarea cea absentă din toate buchetele
(N.t.: Mallarmé, Avant-dire au «Traité du verbe» / Despre arta poetică).“
Chiar dacă versul sună foarte bine în limba română, respectând intenția poetică a autorului, ar fi fost neîndoios mai potrivită păstrarea citatului din original, iar sursa, eventual, amintită într-o notă de subsol, dar nicidecum inserată chiar în trupul frazei poetice.
Poezia mai sus amintită se încheie după cum urmează:
„Pentru că viața mea este un poem fără sfârșit, plin de greșeli
și omisiuni pe care în zadar încerc să le finalizez.”
În original:
«Επειδή η ζωή μου είναι ενα ημιτελές ποιήμα, γεμάτο λάθη
και παραλήψεις, που ματαία προσπαθώ να ολοκληρώσω.»
Este vorba aici despre poezie, nu despre greșeli și omisiuni, e vorba de împlinirea vieții-poem, rămasă încă fragment, și preschimbarea ei într-o opus magna prin apoteoza inevitabilă a morții. Este vorba, de fapt, de o entelehie.
Traducerea corectă ar fi așadar:
Pentru că viața mea este un poem neterminat (ημιτελές), plin de greșeli
și omisiuni pe care în zadar încerc să îl termin/desăvârșesc (να ολοκληρώσω).
O altă dificultate a traducerii o reprezintă trimiterile culturale, implicite pentru cititorul grec, care se pierd uneori inevitabil în traducerea românească. Cititorul căruia i se adresează textul știe exact care sunt trimiterile și, prin urmare, îl citește în cheia corectă. Un astfel de termen este cuvântul ένδοξος (glorios). În limba greacă, acest termen are conotații plurivalente și este o trimitere directă la Kavafis: gloria că suntem bizantini («το ένδοξο μας βυζαντινισμό»), citat din poezia lui Kavafis În biserică. Kavafis însuși face trimitere la istoricul Konstantinos Paparrigopoulos,[2] cel care a inserat, ca să spunem așa, în perioada de pionierat a istoriografiei grecești moderne epoca bizantină în continuumul discursului istoric național al Eladei, repunând în drepturi această perioadă a istoriei grecești, demonstrând continuitatea istorică a grecilor și divizând istoria Greciei în antică, medievală și modernă, împotriva teoriei lui Fallmerayer.[3]
Cheia nu poate fi, desigur, decât ironică, în opțiunea lui Vlavianos, de a folosi acest termen de mai multe ori în această plachetă de versuri.
Cu toate că nuanța mai sus amintită se pierde, frumusețea versului în traducere rămâne neștirbită, reinventându-se de sine stătător în română, cu limpezimea și demnitatea versului din original.
Un alt exemplu elocvent:
„O altă săgeată urmează întotdeauna săgeata din paradoxul lui Zenon:
cea care a străpuns-o și a rupt-o în două.
Prin urmare, fiecare se stinge întotdeauna singur în
prezentul său glorios
pe măsură ce ziua înaintează încet, nepăsătoare spre
sfârșitul ei.”
(Fragment din poezia Apus de soare fără idilă 2.)
Calitățile volumului Arhitectura pasiunilor tradus din neogreacă sunt incontestabile: înainte de toate, publicarea unui important poet contemporan grec. De multe ori, versurile traduse produc o puternică emoție poetică, volumul conținând fragmente memorabile, profunde, care se ridică la înălțimea originalului:
„Fiecare secol cu declinul lui.
Fiecare adevăr, o afirmare a morții.
Frumusețea se complace dansând peste ruinele zilelor de ieri
în timp ce viața își regizează din nou propriul infern hilar.
Am îngenuncheat totuși înaintea chipului Său;
unul ținând Oedip în mână,
altul, Commedia sau Quartetele,
cerând cu insistență să credem
crezând în cele din urmă
că minunea mărturisită de atât de mulți
se va îndeplini.
S-a întâmplat.
Am găsit o formă
care să ne cuprindă fața;
o melodie care să dureze
mai mult decât un suflu;
un final care să-și asume
povara pierderii
– ceva infim
aproape un nimic
dar suficient pentru un semn de exclamare;
pentru un punct provizoriu.”
Iată un poem (Απώλεια [„Pierdere“]) în care versul pare că se zămislește din nou în limba română. (O singură remarcă privitoare la primul vers din strofa a doua: «Γονατίσαμε ωστόσο μπρός στο εικονισμά Της» este redat în română prin: „Am îngenunchiat totuși înaintea chipului Său;” Majuscula folosită în cazul adjectivului posesiv „Său” induce puțin în eroare, făcând trimitere directă la ideea Mântuitorului sau chiar a Creatorului. În fapt, în textul grecesc este: a icoanei Sale [«εικονισμά Της»], căci adoratorii – creatorii, oameni de litere, compozitori – își aduc prinosul în fața Ei, a Frumuseții, cea care se complace dansând peste ruinele zilelor de ieri, divină zeitate splendidă, nepăsătoare și intangibilă.)
Salvarea vremelnică prin frumusețe.
Iar în acest demers / proces, poezia – o cale de a fi tu însuți prin mijlocirea timpului.
Ne bucură publicarea unor poeți contemporani importanți, într-o lume editorială al cărei criteriu principal, hotărâtor este vandabilitatea. Apariția unui volum de poezie e un act de curaj și responsabilitate, iar Arhitecura pasiunilor este un astfel de volum. O mai mare acuratețe în traducere și redactare ar fi făcut rezultatul și mai notabil.
Închei cu o urare grecească: unei cărţi noi i se urează, ca şi unei ambarcaţiuni lansate la ap[, Καλοτάξιδο! Deci: „Vânt în pupă!”
La mai mare și la mai multe! Sperăm că vor urma și alți poeți importanți în ediție bilingvă la Editura Rawex Coms!
[1] TED (Technology, Entertainment, Design – Tehnologie, divertisment și design): conferințe globale susținute de o asociație americană nonprofit, Fundația Sapling, și organizate pentru a răspândi „ideile care merită promovate”. [2] Konstantinos Paparrigop ulos (1815–1891), istoric grec, socotit întemeietorul istoriografiei grecești moderne. Este făuritorul conceptului de continuitate istorică a Greciei din Antichitate până în zilele noastre. Stabilind diviziunea tripartită a istoriei grecești – Antichitate, Ev Mediu, epoca modernă – a combătut opiniile dominante din ale vremii privind Imperiul Bizantin, ca perioadă de decadență, nerecunoscută ca făcând parte din istoria Greciei. Opera sa principală este Istoria națiunii grecești (Ιστορία του Ελληνικού Έθνους). Este cunoscut, de asemenea, pentru modul argumentat în care a combătut teoriile controversate ale lui Jakob Philipp Fallmerayer, referitoare la originile rasiale ale Grecilor. [3] Jakob Philipp Fallmerayer (1790–1861) afirmă, în volumul I al lucrării sale Geschichte der Halbinsel Morea während des Mittelalters, 1830: „Rasa elenilor a dispărut cu totul din Europa. Frumusețea fizică, strălucirea intelectuală, armonia înnăscută și simplitatea, arta, competiția, orașul, satul, splendoarea colonadei și a templului – ba chiar și numele au dispărut de pe fața continentului grec […]. Nici cea mai mică picătură de sânge nediluat nu curge în venele populației creștine din Grecia actuală.”
În perioada 11-16 septembrie 2017, Bonțida, castelul familiei Bánffy, s-a transformat ca prin farmec în atelierul de traduceri Bánffy. Administrația Fondului Cultural Național a sprijinit insolitul proiect – primul atelier de acest gen organizat de Transylvania Trust în incinta castelului. Proiectul a avut ca scop realizarea unor traduceri în română din povestirile scrise de contele clujean Bánffy Miklós.
Maria-Gabriela Constantin
Personalitate marcantă a timpului său, aristocratul Bánffy (1873-1950) a fost diplomat, scriitor, grafician, pictor, scenograf, director al Teatrului Național și al Operei din Budapesta.
Fondator al Breslei Transilvane a Artelor Frumoase, redactor-șef al revistei Erdélyi Helikon, politician, ministru de externe al Ungariei, promotor entuziast al lui Bartók Béla.
Derutați de personalitatea sa renascentistă, contemporanii l-au suspectat de dilentatism, iar unii dintre ei i-au contestat valoarea literară.
Despre activitatea politică și cea legată de cercul literar transilvan Helikon a lui Bánffy s-a mai scris. Căci un-i chiar un lucru de toată ziua ca un fost ministru de externe să ceară repatrierea în 1926 și să depună jurământul de cetăţean în prezența regelui Ferdinand I.
Scriitorul Bánffy însă, cel care a publicat o vreme sub pseudonimul Kisbán Miklós, este puțin cunoscut cititorilor români. În 1936 a apărut în revista Convorbiri Literare, de la Iași povestirea „Bilihandru, vraciul de la Apa Caldă, în traducerea lui Ion Chinezu și în 2010 România literară a publicat povestirea „Lupi” în traducerea Georgetei Hajdu. Atât.
Tripticul banffian, romanul O poveste transilvană a fost tradus de Marius Tabacu și, din câte știu, va vedea tiparul în viitorul apropiat la una dintre marile edituri din țară.
Traducerile povestirilor și eventuala lor publicare în viitor vor fi așadar mai mult decât binevenite.
Organizatorii seminarului ne-au încredințat că sunt mulți turiștii străini care vor să vadă de fapt spațiul literar bannfian, nu castelul propriu-zis.
Clădirea a fost incendiată în cel de-Al Doilea Război mondial de trupele germane care se retrăgeau, apoi multă vreme în incinta corpului principal s-au ținut caii, iar celălalt corp, în care am tradus noi, a devenit sediul C.A.P.-ului. Apoi nimic, doar săteni care veneau să ia cărămizi.
Este istoria comună a unor locuințe nobile din această parte de lume. În Ungaria, în România și probabil și în celelalte țări fost-socialiste soarta unor asemenea clădiri a fost aceeași.
Spitale, cămine de copii, clădiri de CAP. Locuri de adăpostire a cailor, garaje pentru tractoare. Bântuite de vânt, ruinate de trecerea anilor.
Dar astăzi complexul de clădiri de la Bonțida este un spațiu care își caută o direcție, o reintepretare funcțională, artistică.
La seminar au participat Ingrid Tomonicska, Gáspár Hajnal, Székely Melinda, Tamás-Balha Etelka și autoarea acestor rânduri, Maria-Gabriela Constantin.
Fără nicio altă premeditare, decât, poate a soartei, iată că au fost numai femei, detaliu care nu se remarcă în stilul traducerii propriu-zise, căci după părerea mea există doar tălmăciri reușite sau mai puțin reușite -, ci în partea de bucătărie a muncii noastre de acolo.
Știm cu toții că traducerea este prin natura ei o activitate cu precădere solitară, care necesită un anumit tip de strunire a voinței, timpului și limbii pentru a modela produsul final – cartea, nuvela, piesa etc. Numai că de această dată, seminarul a adus pe alocuri ceva inedit.
Ne-am adunat și ne-am îndulcit în chip feminin travaliul de transpunere a unui text literar într-o altă limbă, hrănindu-ne, răsfățându-ne cu fructe și dulciuri, cu ceaiuri și o anume aplecare a atenției spre prezența celuilalt.
The other fiind de fapt cealaltă – ca o oglindă care corectează efectul Venus cunoscut din pictură, acea distorsiune a reflecției, unde privitorul vede chipul oglindit, iar cea privită vede imaginea privitorului privind-o.
La fel s-a petrecut cu noi, căci ne întrebam una pe cealaltă consultându-ne la răstimpuri, propunând, corectând, reflectând asupra câte unei nuanțe, cu reveria cu care personajul feminin al unui roman de Jane Austen ar fi privit pe fereastră, în așteptare.
Spontan și oarecum surpinzător pentru noi toate, activitatea solitară de traducere s-a preschimbat, chiar dacă trecător, într-o frumoasă colaborare feminină de grup, plină de roade menite să dea rod, precum țesăturile făcute într-un gineceu antic, iar această stare a fost contrapunctată de structura puternic dramatică, concentrată a textelor banffiene.
Este vorba de un limbaj nuanțat, cu un ritm aparte, o cadență formată din fraze uneori scurte, eliptice, moderne, alteori elaborate simfonic, care-i lasă cititorului impresia că se plimbă călare pe o alee plină de pietriș.
Dificultatea de redare se leagă de o anume atmosferă a unei lumi în declin, care se îngăduie întrezărită prin cuvinte, dar nu este mereu descrisă de ele.
Se vădește în proza banffiană o anume preferință pentru repetiții, care au fără doar și poate rolul să dea o anumită cursivitate ritmică textului, dar luate ca atare sună uneori sărăcăcios, chiar stângaci în română.
De aceea ne-am văzut cumva nevoite să păstrăm compoziția frazei ca pe un grup statuar și să renunțăm de dragul asamblului la unele cuvinte, structuri repetitive.
Am avut de explorat și texte literare puternice și arhaizante, a căror acțiune se desfășoară într-un univers marcat de conflicte neîncetate, într-un amestec de modern și istoricizant și le-am trecut prin acest filtru, țesătură a suavă ca un impromptu de Gunaikeion, care apoi să-și reconfigureze esența în limba țintă.
În toiul traducerii
Traducătorii Marius Tabacu și Georgeta Hajdu au venit de la Cluj într-una din zile și am discutat despre dificultățile de traducere în general și cele ale prozei banffiene în detaliu.
În paralel cu atelierul de traducere, castelul de la Bonțida a găzduit și un workshop de artă Artists and Craftsmen in residence, la care mă voi referi acum, pentru că atât pentru artiștii în rezidență, cât și pentru noi, traducătorii-traducătoarele, evenimentul de mai jos s-a adresat unui public țintă, un public cititor de rituri. La un alt fel de lectură – spațială.
Berszán István, profesor la Universitatea Babes-Bolyai, departamentul de literatură maghiară din Cluj, cu domeniu de cercetare în riturile literare ale scrierii și lecturii și cercetare aplicată a practicilor culturale ne-a ținut o scurtă prelegere despre multidimensionalitatea lecturii, în care narațiunea devine o chestiune de focalizare a atenției pe structura narativă propusă și prin care se crează spații cinetice comune.
Ne-a vorbit despre necesitatea unei rezonanțe comune a gesturilor, a citirii și narațiunii, pentru a putea intra într-un spațiu multitemporal. Despre încrederea de a ne lăsa conduși de narator în lumea lui, această aplecare în care îl urmăm cu toată atenția.
Lectura incitantă a creat acel spațiu comun al creatorului de literatură, de artă plastică și al traducătorului, prin spațialitate, atenție și narațiune.
În încheierea prezentării și ca o exemplificare enigmatică am făcut cu toții o lungă plimbare în zona fostului parc al castelului. Noaptea, fără să vorbim, prin mica pădurice care azi aparține localității.
A fost condiția acestei plimbări-lectură. O narațiune spusă fără cuvinte – noi, cititori-interpreți, încercând s-o înțelegem fără s-o răstălmăcim.
Lecture mise en espace.
Nimic nu e mai copleșitor decât puzderia de stele pe cerul potolit al unei nopți limpezi de septembrie.
Poate doar acea nerostită, tăcută solidaritate a omului în fața miracolului naturii, în fața riturilor trecerii și morții. O omului cu omul.
Felul în care ne oprim fără un cuvânt în fața unui copac ce se înalță solitar, semeț și neclintit către oglinda cerului.
Citim fiecare pentru sine această narațiune ca pe o lectură universală multitemporală. De fapt, ca pe un mare, unic miracol al unei rostiri dintru începuturi.
Și iată cum în atelierul de traducere periplul cuvintelor și reintepretării lor în alt perimetru cultural s-a desăvârșit cu această plimbare nocturnă în narațiunea vastă a tăcerii în care se reabsorb toate.
Seminarul de traduceri de la Balatonfüred, Ungaria din acest an este al treilea workshop de acest gen la care particip şi cu toate aceastea fiecare dată este de fapt o primă dată, o stare de efervescenţă şi emoţie. De început. Chiar familiar fiindu-mi cadrul, proiectul propriu-zis şi. în mare măsură, felul în care acest seminar va decurge, povestea, mereu aceeaşi este de fapt inedită.
Este o nouă poveste, cu multe fire – pentru că Ariadnele, multe la număr, ne înconjoară -, şi mai multe deznodăminte. Cu alte cuvinte, este o poveste deschisă.
De această dată nu mai sunt necesare preliminariile teoretice de traductologie din primul an, din toamna lui 2012. Cei mai mulţi dintre participanţi am tot publicat de atunci, intrăm direct în subiect, in medias res. Căci În voia limbii se află viaţa şi moartea.
Dar este oare patria mea, a noastră, a tuturor, cuvântul? Şi dacă da, are verticalitate, reflectă înalturile, sau se reduplică cu graţie pe orizontală ca nişte oglinzi ce se reflectă la nesfârşit una pe cealaltă?
Adevărul este că pentru mine toate sau mai precis totul este o traducere, o interpretare mai mult sau mai puţin inspirată, căci filtrăm neîncetat lumea după cum ne dorim şi cum şi ne pricepem să o înţelegem. Interpretarea, traducerea – această nesfârşită poveste deschisă.
Cuvântul mi se pare o responsabilitate uriaşă şi, totodată, parcă folosim prea multe cuvinte, prea des, prea nepotrivit. Cuvintele nu mai zidesc, doar descriu, uneori foarte reuşit, frumos, plastic, chiar tulburător. Nu te agăţa de cuvinte. Sunt numai o traducere. Doar ştii că orice cuvânt este o traducere proastă a originalului. Totul se întâmplă într-o limbă care nu există. Şi acele cuvinte sunt cele adevărate. (M. Şişkin).
Unele cărţi citite în original în maghiară, greacă sau engleză, deşi mi-au plăcut mult am intuit imediat că nu ar fi o cărţi pe care le-aş traduce vreodată. Şi nu numai datorită acelor orizonturi diferite de aşteptare ale fiecărei culturi în parte care nu converg mereu.
Iată o carte formidabilă, sau doar admirabilă pe care nu aş traduce-o, îmi spuneam uneori. M-am gândit mult la acest lucru: totuşi, de ce nu? Nu pentru că frumuseţea lor ar fi prea efemeră şi nici pentru că n-ar fi chiar foarte bine scrise. De ce un autor important într-o anumită cultură nu este tradus în alta, sau doar cu o carte puţin semnificativă ? Este cazul lui Hamvas Bela, un mare gânditor de talia lui Eliade, cu totul necunoscut în România, care ani la rând a lucrat ca magazioner obscur într-o fabrică pierdută în geografia maghiară, văzându-şi neobosit de treabă cu modestie, scriind neîncetat volume întregi de eseuri şi marele său roman în trei volume Carnaval. O singură carte a sa a apărut în română, Filozofia vinului, trecând aproape neobservată.
Uneori un semn nu devine semn şi pentru alţii, într-un alt chip, şi într-o altă limbă. Nu mai are acea autonomie şi importanţă a semnificaţiei din mediul în care s-a născut. Şi nici nu mai dispune de forţele care au ajutat la apariţia sa. Iar crieriul vandabilităţii este ca o oglindă strâmbă care te păcăleşte că doar tu eşti cea mai frumoasă din ţară. Povestea chiar înainte să se depene, se distorsionează, după cum se vede, în mai multe puncte.
Alte cărţi sunt ca nişte borne de kilometraj pe o şosea în pantă. Sunt cele care nu pot fi omise, trebuie traduse cu orice preţ (şi preţul e uneori mare). Îţi indică direcţii, tendinţe ale altor culturi, felul şi ritmul în care tind către acel ceva de care suntem mereu însetaţi. Sensul.
La Balatonfüred, în această stare de frumuseţe activă, contemplativă – Beauty lies in the eyes of the beholder – toată echipa de traducători – formată în acest an din Ingrid Tomonicska, Alex. M. Călin, Fülöp Zsigmond şi cu autoarea acestor rânduri – simte conştient această responsabilitate a semnului transpus. A corespondenţelor. Lucrăm mult şi cu plăcere. Ni s-a alăturat Peter Sragher preşedintele Filialei de Traduceri Literare – Bucureşti a Uniunii Scriitorilor, traducem, discutăm pe text, vorbim.
Transpunerea presupune uneori o rescriere completă, este mai ales cazul pieselor de teatru scrise de Kiss Csaba, care sunt practic recreate, rescrise, fidel în spirit, în perimetrul limbii române, respectând rigoarea liberă a cuvântului rostit. Pe scenă. Experienţa vastă în materie de traducere de opere teatrale a lui George Volceanov ne ajută mult, ne insuflă curaj şi ne inspiră.
Află că nu sunt singur, am cu mine glasul propriului meu cuvânt spune unul din personajele lui Paul Claudel. Dar glasul cuvântului acela trebuie să sune bine, să răsune eufonic, scenic.
Apoi trecem la proză şi în ultima zi la poezie. Ca paşii unui tango. Până unde mă lasă celălalt să merg, câtă libertate îmi acordă textul, până unde îmi permit şi pot să merg, cum se înlănţuie libertatea şi necesitatea în ritmul creativităţii? Cât pot şi cât se poate spune, unde şi cum? Şi cum rămâne cu intraductibilitatea? Sunt întrebări în care constă munca noastră şi merită să ne gândim la ele şi să găsim răspunsuri.
Traducerea implică, în opinia mea, şi un act de creaţie magică. Am citit nu demult nişte traduceri foarte reuşite din poezia lui Ioan Es. Pop în maghiară. Acestea însă nu aveau nimic din forţa versului în română, cutremurătoare pe alocuri, felul în care prin câteva cuvinte se prefigurează o întreagă lume. Traducerile sunau bine şi erau politically correct, dar nu reuşeau să redea fiorul teribil al celor spuse. Le lipsea tocmai acel je ne sais quoi. La început n-aş fi putut spune ce nu era bine. Apoi brusc am înţeles: le lipsea implicarea.
Traducând, filtrezi prin întreaga ta fiinţă textul şi îl naşti din nou, acesta trece printr-o gestaţie şi se încarcă de toate stările şi trăirile tale. Cele două universuri, al autorului şi al traducătorului, trebuie să fie îmbibate unul de celălalt. E necesar să îl amalgamezi pe celălalt în lumea ta. Căci glasul cuvântului aşternut trebuie să aibă graţia, forţa şi frumuseţea cu care le încerci. Altfel e cuvânt mort.
La seminarul de traduceri de la Balatonfüred 2017 s-au finalizat traduceri, texte literare vii : o antologie de proză, Cealaltă revoluţie, un speculum al ultimelor tendinţelor literare din ţara vecină, scrise de 17 autori contemporani din Ungaria, teatru de Kiss Csaba, poezie.
Sperăm ca cei care vor citi traducerile la sfârşitul acestui an să audă, ca şi noi, acel glas al cuvântului tradus. Forţa, sensul şi frumuseţea sa.
Căci traducerea este o poveste magică deschisă.
Acest site folosește „Cookies“. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii acestora. SETĂRI COOKIEACCEPT
Confidențialitate și Cookies
Rezumat
Acest site folosește Cookies pentru a vă îmbunătăți experiența în timp ce navigați. Dintre acestea, cele clasificate ca fiind necesare sunt stocate în browser deoarece sunt esențiale pentru funcționarea de bază a site-ului. De asemenea, sunt utilizate Cookies terțe. Acestea din urmă vor fi stocate doar cu acord. Aveți opțiunea de a renunța, dar acest lucru poate avea un efect negativ asupra experienței de navigare.
Cookies necesare sunt absolut esențiale pentru ca site-ul să funcționeze corect. Sunt incluse cele care asigură funcționalități de bază și caracteristici de securitate. Acestea nu stochează nicio informație personală.
