Traducerea – storia magica aperta

0
299

Seminarul de traduceri de la Balatonfüred, Ungaria din acest an este al treilea workshop de acest gen la care particip şi cu toate aceastea fiecare dată este de fapt o primă dată, o stare de efervescenţă şi emoţie. De început. Chiar familiar fiindu-mi cadrul, proiectul propriu-zis şi. în mare măsură, felul în care acest seminar va decurge, povestea, mereu aceeaşi este de fapt  inedită.

Este o nouă poveste, cu multe fire – pentru că Ariadnele, multe la număr, ne înconjoară -, şi mai multe deznodăminte. Cu alte cuvinte, este o poveste deschisă.

Maria-Gabriela Constantin © foto Peter Sragher
Maria-Gabriela Constantin © foto Peter Sragher

De această dată nu mai sunt necesare preliminariile teoretice de traductologie din primul an, din toamna lui 2012. Cei mai mulţi dintre participanţi am tot publicat de atunci, intrăm direct în subiect, in medias res. Căci În voia limbii se află viaţa şi moartea.

Dar este oare patria mea, a noastră, a tuturor, cuvântul? Şi dacă da, are verticalitate, reflectă înalturile, sau se reduplică cu graţie pe orizontală ca nişte oglinzi ce se reflectă la nesfârşit una pe cealaltă?

Adevărul este că pentru mine toate sau mai precis totul este o traducere, o interpretare mai mult sau mai puţin inspirată, căci filtrăm neîncetat lumea după cum ne dorim şi cum şi ne pricepem să o înţelegem. Interpretarea, traducerea – această  nesfârşită poveste deschisă.

Cuvântul mi se pare o responsabilitate uriaşă şi, totodată, parcă folosim prea multe cuvinte, prea des, prea nepotrivit. Cuvintele nu mai zidesc, doar descriu, uneori foarte reuşit, frumos, plastic, chiar tulburător. Nu te agăţa de cuvinte. Sunt numai o traducere. Doar ştii că orice cuvânt este o traducere proastă a originalului. Totul se întâmplă într-o limbă care nu există. Şi acele cuvinte sunt cele adevărate. (M. Şişkin).

Unele cărţi citite în original în maghiară, greacă sau engleză, deşi mi-au plăcut mult am intuit imediat că nu ar fi o cărţi pe care le-aş traduce vreodată. Şi nu numai datorită acelor orizonturi diferite de aşteptare ale fiecărei culturi în parte care nu converg mereu.

Iată o carte formidabilă, sau doar admirabilă pe care nu aş traduce-o, îmi spuneam uneori.   M-am gândit mult la acest lucru: totuşi, de ce nu? Nu pentru că frumuseţea lor ar fi prea efemeră şi nici pentru că n-ar fi chiar foarte bine scrise. De ce un autor important într-o anumită cultură nu este tradus în alta, sau doar cu o carte puţin semnificativă ? Este cazul lui Hamvas Bela, un mare gânditor de talia lui Eliade, cu totul necunoscut în România, care ani la rând a lucrat ca magazioner obscur într-o fabrică pierdută în geografia maghiară, văzându-şi neobosit de treabă cu modestie, scriind neîncetat volume întregi de eseuri şi marele său roman în trei volume Carnaval. O singură carte a sa a apărut în română, Filozofia vinului, trecând aproape neobservată.

Uneori un semn nu devine semn şi pentru alţii, într-un alt chip, şi într-o altă limbă.  Nu mai are acea autonomie şi importanţă a semnificaţiei din mediul în care s-a născut. Şi nici nu mai dispune de forţele care au ajutat la apariţia sa. Iar crieriul vandabilităţii este ca o oglindă strâmbă care te păcăleşte că doar tu eşti cea mai frumoasă din ţară. Povestea chiar înainte să se depene, se distorsionează, după cum se vede, în mai multe puncte.

Alte cărţi sunt ca nişte borne de kilometraj pe o şosea în pantă. Sunt cele care nu pot fi omise, trebuie traduse cu orice preţ (şi preţul e uneori mare). Îţi indică direcţii, tendinţe ale altor culturi, felul şi ritmul în care tind către acel ceva de care suntem mereu însetaţi. Sensul.

La Balatonfüred, în această stare de frumuseţe activă, contemplativă – Beauty lies in the eyes of the beholder – toată echipa de traducători – formată în acest an din Ingrid Tomonicska, Alex. M. Călin, Fülöp Zsigmond şi cu autoarea acestor rânduri – simte conştient această responsabilitate a semnului transpus. A corespondenţelor. Lucrăm mult şi cu plăcere. Ni s-a alăturat Peter Sragher preşedintele Filialei de Traduceri Literare – Bucureşti a Uniunii Scriitorilor, traducem, discutăm pe text, vorbim.

Transpunerea presupune uneori o rescriere completă, este mai ales cazul pieselor de teatru scrise de Kiss Csaba, care sunt practic recreate,  rescrise, fidel în spirit, în perimetrul limbii române, respectând rigoarea liberă a cuvântului rostit. Pe scenă. Experienţa vastă în materie de traducere de opere teatrale a lui George Volceanov ne ajută mult, ne insuflă curaj şi ne inspiră.

Află că nu sunt singur, am cu mine glasul propriului meu cuvânt spune unul din personajele lui Paul Claudel. Dar glasul cuvântului acela trebuie să sune bine, să răsune eufonic, scenic.

Apoi trecem la proză şi în ultima zi la poezie.  Ca paşii unui tango. Până unde mă lasă celălalt să merg, câtă libertate îmi acordă textul, până unde îmi permit şi pot  să merg, cum se înlănţuie libertatea şi necesitatea în ritmul creativităţii? Cât pot şi cât se poate spune, unde şi cum? Şi cum rămâne cu intraductibilitatea? Sunt întrebări în care constă munca noastră şi merită să ne gândim la ele şi să găsim răspunsuri.

Ingrid și Gabriela pe terasa Casei Traducătorilor © foto Peter Sragher
Ingrid și Gabriela pe terasa Casei Traducătorilor © foto Peter Sragher

Traducerea implică, în opinia mea, şi un act de creaţie magică. Am citit nu demult nişte traduceri foarte reuşite din poezia lui Ioan Es. Pop în maghiară. Acestea însă nu aveau nimic din forţa versului în română, cutremurătoare pe alocuri, felul în care prin câteva cuvinte se prefigurează o întreagă lume. Traducerile sunau bine şi erau politically correct, dar nu reuşeau să redea fiorul teribil al celor spuse. Le lipsea tocmai acel je ne sais quoi. La început n-aş fi putut spune ce nu era bine. Apoi brusc am înţeles: le lipsea implicarea.

Traducând, filtrezi prin întreaga ta fiinţă textul şi îl naşti din nou, acesta trece printr-o gestaţie şi se încarcă de toate stările şi trăirile tale. Cele două universuri, al autorului şi al  traducătorului, trebuie să fie îmbibate unul de celălalt. E necesar să îl amalgamezi pe celălalt în lumea ta. Căci  glasul cuvântului aşternut  trebuie să aibă graţia, forţa şi frumuseţea cu care le încerci. Altfel e cuvânt mort.

La seminarul de traduceri de la Balatonfüred 2017 s-au finalizat traduceri,  texte literare vii : o antologie de proză, Cealaltă revoluţie, un speculum al ultimelor tendinţelor literare din ţara vecină, scrise de 17 autori contemporani din Ungaria, teatru de Kiss Csaba, poezie.

Sperăm ca cei care vor citi traducerile la sfârşitul acestui an să audă, ca şi noi, acel glas al cuvântului tradus.  Forţa, sensul şi frumuseţea sa.

Căci traducerea este  o poveste magică deschisă.

Lasă un răspuns