Acest fragment se află la Stobaios, Florilegium
IV, 34, 12, p. 827 H. și Bergk 2.
Odată cu Mimnerm, poezia elegiacă greacă începe să se apropie de ideea modernă de elegie; vechile exortații civice și patriotice scrise în distih elegiac sunt înlocuite, într-o perioadă în care cetățile grecești din Asia Mică își pierduseră independența, de poezii cu un lirism pronunțat, meditații pesimiste asupra condiției umane, ce au la bază un fond hedonist; reflecțiile mimnermiene se centrează pe antiteza dintre tinerețea plină de plăceri și frumusețe și bătrânețea cu suita ei de neajunsuri, căreia îi este preferabilă moartea.
†Mariana Băluță-Skultéty
Într-o astfel de viziune, valoarea vieții rezidă doar în trăirea ce umple
prezentul absolut, ieșit din ordinea timpului; scurtimea perioadei în care
bucuria tinereții e posibilă este regretată din perspectiva altui moment de
viață, cel al bătrâneții, al nefericirii, altfel durata tinereții ar fi lipsită
de importanță.
Întreaga poezie cuprinsă în fragmentul 2 Diehl este o tristă meditație în
termeni generali, aparent impersonali, ce pun în evidență caracterul sentențios
pe care l-au păstrat elegiile în toată epoca arhaică.
Originalitatea fragmentului constă în compararea vieții oamenilor cu cea a
frunzelor, prilej și al unor foarte scurte notații privind aspecte din natură.
Comparația există și la Homer, Iliada
VI, 146–149, dar la el semnifică permanența și prevalența neamului (codrul) în
comparație cu generațiile omenești (frunzele),
Cum e cu frunzele, așa-i și cu neamul sărmanilor oameni; Unele toamna le scutură vântul și cad ofilite, Altele codrul le naște-nverzind, dacă dă-n primăvară: Astfel pe lume și valul de oameni se naște și moare.
în timp ce la Mimnerm
punctul de vedere se schimbă: din exterior și social reprezintă morala
tradițională, în interior și subiectiv reprezintă afectivitatea umană.
Noi, precum frunzele cărora le dă viață anotimpul plin de flori Al primăverii, când pe dată sunt crescute de razele soarelui, Asemenea lor, de ale tinereții flori vreme de-un cot Ne bucurăm, neștiind de la zei nici răul, Nici binele; întunecatele zeități (ne) stau însă în preajmă, Una deținând capătul bătrâneții supărătoare Cealaltă al morții; puțin durează al tinereții Rod, cât se risipește soarele pe pământ. Dar, după ce sfârșitul acestui anotimp a fost depășit, E mai bine să mori îndată decât să trăiești; Căci multe rele sunt în suflet: într-o parte casa Se dărâmă și se desfășoară caznele dureroase ale sărăciei, Altul, la rândul său, e lipsit de copii, pe care pentru că foarte mult îi dorește, pleacă de pe pământ în Hades; altul are o boală ce-i macină sufletul; și nu există vreun om căruia Zeus să nu îi dea multe rele.
Traducere în metru originar:
Noi precum frunzele creștem în vremea-nflorită a vieții, În primăvară deplin soarele floarea ne-o dă. Timp cât e cotul de lung este azi hărăzit tinereții, Dar neștiind: de la zei răul sau binele-i dat? Parcele, negre-ursitoare, tăcut cumpănesc viitorul, Grea bătrânețe torcând una, cealaltă curând Moartea urâtă-o aduce, rotindu-și în grabă fuiorul. Dar tinerețea e-n rod raza cât iese pe cer. Trist e când scurtu-anotimp își arată aproape sfârșitul. După ce floarea s-a stins, viața mai bine n-ar fi. Relele multe și mari se-adună în suflet. Mâhnitul Casa și-o vede în drum, rău sărăcită. Și-acum Fărădelegile multe se nasc; și un altul dorește Până la Hades, în van, pruncii ce nu i-a avut. Sufletul altuia grav e bolnav și oricine primește, Greu chinuit de un zeu, răul ce-i este ursit.
Ca un omagiu pentru activitatea de profesoară și traducătoare de literatură din greaca veche și din limba latină, publicăm în acest număr – la o lună după ce s-a stins din viață – un mic fragment din studiul doamnei profesoare Mariana Băluță-Skultéty despre Cato cel Bâtrân. Este vorba despre o serie de expresii pline de înțelepciune ale acestuia – în fapt atribuite lui -, iar paradoxul face ca sculptura reprodusă în deschiderea articolului să fie un bust care, la rândul lui, se presupune că-l reprezintă pe el. Într-o vreme când puține lucruri erau așternute pe pergament sau dăltuite în piatră, au rămas atât de nesigure multe din lucruri după mii de ani… (Peter Sragher)
Studiu introductiv
(scurte fragmente)
Studiu introductiv, traducere în metru originar şi note de Mariana Băluţă-Skultéty
Interesul pe care, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, l-au suscitat paremiile ca fenomen cultural universal s-a înscris în efortul diversificării investigaţiilor şi al înnoirii abordărilor metodologice în multiple domenii ale cunoaşterii. […]
Caracterul universal al sentenţelor rezidă în consubstanţialitatea unor ipostaze general umane ale cunoaşterii experimentale, turnate — drept măsură a exemplarităţii lor — în formele, reduse la esenţă, ale unor mesaje individuale de înţelepciune. Element intermediar între abstracţia filosofică şi forma de pragmatică pe care şi-a afirmat-o de-a lungul vremii, sentenţa, utilizată ca instrument retoric şi poetic, oscilează, din punctul de vedere al conţinutului, între silogismul condensat şi metaforă, pe calea alegoriei.
Creaţia apoftegmatică pare să facă parte din tezaurul de vestigii al unei străvechi forme de spiritualitate, azi dispărute, care şi-a exercitat necontenit finalitatea mnemonică de transmitere a unor valori etice esenţiale.
Acest fenomen spiritual e prezent, sincronic şi diacronic, în creaţii literare, lucrări şi culegeri cu caracter gnomic din străvechi spaţii de cultură: sumeriană, indiană, orientală, greco-romană.
Atît la culegerile asiatice, cît şi la cele europene, se constată însă, în plan diacronic, o deplasare de accent în ce priveşte categoria de cititori cărora li se adresează sau care manifestă preocupare pentru conţinutul şi valoarea lor: în timp ce în epocile vechi aforismele au jucat un rol important în registrul etico-didactic, astăzi sfera receptorilor este, prin generalizare, mai difuză şi nu se mai poate defini cu precizie care e publicul interesat în această direcţie şi cui îi e destinat acest tip de creaţie.
Culegerea de sentenţe Dicta Catonis pune în evidenţă o caracteristică fundamentală a lumii romane: constanţa articulării la tradiţie, decelabilă în predilecţia pentru formule şi exempla ce au dobîndit valoare şi forţă de lege şi au îndeplinit, de-a lungul timpului, funcţie argumentativă, etică şi pedagogică.
Această culegere de aforisme latineşti a circulat în Antichitate, ca parte a tezaurului gnomic al epocii, şi a supravieţuit — ca text literar — pînă tîrziu declinului civilizaţiei romane. Traversînd veacurile, a cunoscut o imensă popularitate în Evul Mediu şi în epocile care au urmat.
În zilele noastre, constatăm — ca fenomen ce pune în evidenţă continuitatea unui proces — o adevărată eflorescenţă a acestui gen literar, inspirată, în bună măsură, de creaţia catoniană.
Istoricul şi definirea genului gnomic
În spaţiul de cultură european, primele încercări de elaborare a unor precepte cu conţinut moral apar în Grecia, sub o formă particulară de filosofie — filosofia gnomică —, ce se afirmă ca realitate spirituală de sine stătătoare în secolul al VI-lea a. Chr. […]
Reflecţii ale autorilor latini sau greci incluse în culegeri — ca, de pildă, în Dicta Catonis (secolele al III-lea–al II-lea a. Chr.), Sententiae ale lui Publilius Syrus (secolul I a. Chr.), ‘Egceir…dion al lui Epictet (secolul al II-lea p. Chr.), Consolatio philosophiae a lui Boethius (secolul al V-lea) —, cu toate diferenţele existente, prezintă certe analogii cu sentenţele primilor gnomici şi aparţin filosofiei gnomice.
Substanţa textelor paremiologice antice […] a germinat, tocmai datorită originalităţii şi bogăţiei sale, în cele mai diferite epoci şi locuri, de la „povestirile“ lui Chaucer pînă la „vorbele de duh“ ale lui Anton Pann.
Structurarea lucrării
Culegerea intitulată Dicta Catonis cuprinde patru mari secţiuni:
Collectio distichorum vulgaris;
Codicum Turricensis et Veronensis appendix;
III. Collectio monostichorum;
Ex Columbano quae videntur Catonis esse.
[…] Nu putem decela în această culegere vreun principiu tematic sau alt tip de organizare a materiei. După opinia unor specialişti, scurtimea cărţilor s-ar putea explica prin folosirea lor în procesul de învăţămînt. […]
Maximele lui Cato — mai ales după ce textul a trecut prin mai multe etape de prelucrare în spirit creştin — se pretau la utilizarea în primele clase de şcoală atît datorită conţinutului, cît şi limbajului simplu, clasic putem spune, cu nuanţe arhaizante. Nu în ultimul rînd, memorarea lor era facilitată de forma versificată.
Tematica sentenţelor
[…] În Dicta Catonis, autorul formulează maxime cu o tematică foarte largă şi de interes general. Spiritul de dreptate, corectitudinea, toleranţa, cumpătarea, răbdarea, devotamentul sînt calităţi importante, care stau la baza preocupărilor majore legate de conduita umană. […]
Filosofia inclusă în aceste maxime este de natură pragmatică: efemeritatea vieţii — atribut ineluctabil al condiţiei de muritor — nu trebuie să devină o temă obsesivă a preocupărilor umane; prezenţa indubitabilă a pericolului permanent al morţii să nu altereze bucuria de a trăi, căci, copleşiţi de ideea morţii, uităm să ne bucurăm de viaţă. […]
În mijlocul îndoielilor în care trăieşte omul, dar al certitudinii pericolelor ce pot aduce oricînd moartea, orice zi care urmează, bună sau rea, trebuie considerată un bun cîştigat. Autorul cunoaşte preabine apetenţa firii umane pentru obţinerea de bunuri, dar şi faptul că omul se află sub semnul permanentei primejdii a morţii — şi, tocmai de aceea, aseamănă fiecare zi trăită în plus cu cea mai profitabilă achiziţie. […]
Maximele din culegerea catoniană se disting prin facilitatea comunicării cu un public foarte divers. A-contextuale, aceste structuri paremiologice au constituit un tezaur fecund pentru o tradiţie culturală ce s-a hrănit cu prisosinţă din substanţa lor şi care le-a înglobat individualitatea în noi şi valoroase opere artistice. Afinitatea cu această importantă tradiţie înseamnă să devii moştenitorul ei activ şi s-o accepţi ca pe un patrimoniu ce trebuie păstrat şi îngrijit. […]
Textul catonian a fost transpus în limba română într-o variantă în proză (respectiv, proză ritmată) şi o variantă în metru originar (hexametru). Varianta în proză (ritmată) a fost preluată din corpus-ul traducerii şi utilizată în studiul introductiv […].
LIBER I
Cartea I
Plus vigila semper nec somno deditus esto;
Nam diuturna quies vitiis alimenta ministrat.
Fii mereu mai mult treaz, nu te lăsa stăpînit de somn;
Căci odihna de lungă durată viciilor le-oferă hrană.
Treaz fii mai mult, să nu cazi, stăpînit de-a somnului vrajă;
Îndelungata odihnă în fapt hrăneşte năravul.
Rumores fuge, ne incipias novus auctor haberi,
Nam nulli tacuisse nocet, nocet esse locutum.
Evită bîrfa, ca să nu începi să fii socotit o nouă sursă [de bîrfe];
Căci nimănui nu-i face rău tăcerea, ci-i face rău limbuţia.
Bîrfa evit-o, să nu treci defel drept noua ei sursă.
Rău nimănuia nu face tăcerea, doar limbuţia.
Rem tibi promissam certam promittere noli;
Rara fides ideo est, quia multi multa loquuntur.
Nu anunţa ca sigur lucrul ce ţi-a fost promis:
Rară-i buna-credinţă, căci mulţi spun multe.
Nu anunţa foarte sigur nimic din cele promise:
Rară e buna-credinţă, căci mulţi înşiruie multe.
Cum te aliquis laudat, iudex tuus esse memento;
Plus aliis de te, quam tu tibi, credere noli.
Cînd te laudă cineva, nu uita să-ţi fii propriul judecător;
Să nu crezi ce cred alţii despre tine mai mult decît ce crezi tu însuţi despre tine.
Jude să-ţi fii — nu uita — de te laudă foarte vreunul;
Nu te încrede în spusa străină, crezi doar în tine.
Officium alterius multis narrare memento,
Atque aliis cum tu bene feceris ipse, sileto.
Să nu uiţi să faci cunoscut celor mulţi binele făcut ţie de altul;
Dar cînd tu însuţi ai făcut bine altora, să-ţi pui lacăt la gură.
Binele ţie făcut să nu uiţi să-l spui ca pe-o ştire;
Lacăt la gură să-ţi pui doar cînd tu faci altora bine.
Mircea Roman, sculptură, preluată din revista Infinitezimal
Exiguum munus cum dat tibi pauper amicus,
Accipito placide, plene laudare memento.
Cînd un prieten sărac îţi dă un dar oricît de mic,
Primeşte-l bucuros şi nu uita să-l lauzi din plin.
Cînd un prieten sărac te cinsteşte — mic, chiar — cu daru-i,
Fii bucuros să-l primeşti; să nu uiţi, de asemeni, să-l lauzi.
Infantem nudum cum te natura crearit,
Paupertatis onus patienter ferre memento.
De vreme ce natura te-a adus pe lume copil gol-goluţ,
Să nu uiţi să-nduri răbdător povara sărăciei.
Firea — copil gol-goluţ te-a adus, ştii bine, pe lume;
Nu da uitării defel: răbdător să-nduri sărăcia.
Ne timeas illam, quae vitae est ultima finis:
Qui mortem metuitamittit gaudia vitae.
Nu te teme de ultimul hotar al vieţii:
Cine se teme de moarte pierde [înseşi] bucuriile vieţii.
Nu-ţi fie frică defel de-ale vieţii, finale, confinii:
Cine se teme de moarte va pierde farmecul vieţii.
Quod praestare potes, ne bis promiseris ulli,
Ne sis ventosus, dum vis bonus esse videri.
Ceea ce poţi să oferi, nu promite de două ori nimănui,
Să nu fii lăudăros, de vreme ce vrei să pari a fi bun.
Tot ce nu poţi să oferi — nimănui-ndoit nu promite!
Vrei să pari bun? Să ai grijă atunci să nu te mai lauzi!
Noli homines blando nimium sermone probare;
Fistula dulce canit, volucrem dum decipit auceps.
Nu pune preţ pe oamenii cu vorba prea linguşitoare:
În Grecia antică, într-o perioadă timpurie, imediat ulterioară însă apariției, într-o formă bine închegată, a poemelor homerice (secolul al VIII-lea a.Chr.), noțiunea de respect plin de scrupulozitate pentru textul socotit drept proprietate a unui autor nu fusese încă definită din perspectiva reperelor morale și, cu atât mai puțin, juridice.
Mariana Băluță-Skultéty
La crearea cânturilor epice au contribuit generații întregi de aezi, care, prin succesori – urmași direcți sau discipoli –, au asigurat păstrarea și transmiterea, de multe ori amplificată, a acestora. Caracterul oral al creațiilor poetice impunea un efort prodigios de memorare a textelor de către aezi. Nu rareori însă, se întâmpla ca pasaje întregi să fie uitate și înlocuite cu alte pasaje, create ad hoc sau preluate din alte cânturi epice, fără ca auditoriul să fie deranjat, necum revoltat de astfel de imixtiuni; dimpotrivă, de cele mai multe ori, părțile respective se bucurau de o primire favorabilă. Aezii păstrau creațiile care aveau succes la public și – adeseori, înnoite și sporite – le reproduceau atâta vreme cât erau cerute.
Spre sfârșitul secolului al VIII-lea și în secolul al VII-lea a.Chr., poemele homerice ajunseseră să fie bine cunoscute. Publicul recunoștea cu ușurință nu numai pasaje întregi cu un anume conținut, ci și versuri, fragmente de versuri și chiar sintagme întâlnite la Homer. Pentru aezii care împrospătau materia cânturilor epice, era un titlu de glorie ca, introducând elemente aparținând poemelor homerice, acestea să fie recunoscute de auditori, și astfel autorii lor să fie considerați succesori demni ai marelui lor predecesor. Această situație se întâlnește nu numai în cazul poeziei epice, ci și în al celei lirice. La poeți elegiaci ca Tyrtaios, Callinos, Mimnermos, din secolele al VII-lea–al VI-lea a.Chr., găsim numeroase „vestigii“ ale moștenirii homerice.[1] De pildă, la Mimnermos, în fr. 2 Diehl, se compară viața oamenilor cu cea a frunzelor; comparația există și la Homer, Iliada VI, 146–149, fără ca această preluare să fie semnalată, la Mimnermos, în vreun fel.
Autorul (sau autorii) poemelor eroice – homerice – nu s-au erijat în creatori, povestitori, ci au considerat firesc să stea în umbră, declarându-i pe Apollo și Muzele drept naratori: „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul“;[2] „Muză, povestește-mi despre bărbatul isteț, care, după ce a dărâmat zidurile sfinte ale Troiei, a rătăcit vreme îndelungată prin cetățile multor neamuri și le-a iscodit obiceiurile“.[3]
În schimb, în secolul al VII-lea a.Chr., Hesiod, autor de poezie epică genealogică și didactică, nu ezită să se afișeze drept creator angajat și militant de poeme cu finalitate educativă, evitând să imite comportamentul impersonal al povestitorilor de fapte eroice:
„Frumosul cântec de la ele [Muze] deprins-a Hesiod cândva […]
[…] după aceea [Muzele] mi-au inspirat un vers profetic,
[Eu, Hesiod] să pot cânta cum se cuvine tot ce va fi și tot ce-a fost.“[4]
Caracterul etic și didactic al creațiilor hesiodiene impunea ieșirea din anonimat a autorului, care urmărea să obțină importante rezultate pedagogice. Hesiod a scris poemul Munci și zile cu scopul expres de a face cunoscute, a admonesta și îndrepta derapările de la cinste ale fratelui său Perses, încât s-a ajuns ca opera hesiodică să influențeze lucrările multor creatori de poezie menite să educe concetățenii în spiritul moralei corectitudinii și dreptății.
Cu aproximativ un veac mai târziu, în secolul al VI-lea, poeți lirici ca Solon și Theognis din Megara, care s-au evidențiat prin lucrările lor în domeniul literaturii didactice, au mers pe urmele lui Hesiod nu numai prin conținutul lucrărilor lor, ci și prin dorința de a ieși din umbra laboratorului de creație și de a se face cunoscuți în calitate de autori de opere etice și parenetice. Dând lecții de morală politică și socială, puternic implicați în viața cetății, era firesc ca poeții elegiaci Solon și Theognis să dorească să le fie recunoscută importanța contribuției în domeniul socio-politic și etic și, totodată, să-și sporească renumele, în vederea recunoașterii propriei valori artistice, de care erau foarte conștienți.
În contextul marilor frământări politice și sociale de la Atena și Megara istmică ale secolului al VI-lea a.Chr. – când Solon a devenit arhonte, cu puteri depline pentru rezolvarea problemelor datoriilor care sfâșiau armonia cetății, și legiutor luminat, inteligent și uman al polisului, iar Theognis, aristocratul rănit de venirea la conducerea Megarei a democraților „de condiție joasă și răi“, δειλοὶ καὶ κακοί, care au determinat plecarea în exil a poetului deposedat de avere și rang, a ajuns să figureze în culegeri pentru educarea tineretului atenian prin versurile cu caracter didactic și gnomic adresate prietenului său mai tânăr Kyrnos –, prinde, în mod firesc, contur conștiința paternității spirituale.
Urmând exemplul creatorilor de nomos din arta citharedică, în care poetul își menționa numele în ultima parte a lucrării, ca pentru a înregistra pentru posteritate apartenența creației sale, cel dintâi poet elegiac la care se întâlnește consemnarea expresă a numelui său – însă în prologul versurilor – a fost Theognis din Megara, remarcabil poet gnomic, considerat printre primii moraliști greci:
„Kyrnos, să fie pusă de mine, care sunt artist, o pecete
pe aceste versuri și (nimeni) niciodată nu le va ascunde, chiar de-ar fi furate
și nimeni nu le va schimba în mai rău, pentru că (tâlcul) bun e cel prezent;
și astfel va spune fiecare: «Sunt versurile lui Theognis
megarianul; și este renumit printre toți oamenii.»“
(fr. 1, vv. 19–23)
Theognis și-a declarat paternitatea creatoare, imprimând-o „ca pe o pecete“, σφρηγίς, ce avea să semnaleze versurile sale – aplicând, parcă, sigiliul –, pentru a nu fi însușite de alții sau pentru a nu fi denaturate sensurile reale date de autorul lor. Având conștiința propriei valori, pe care și-o proclamă fără falsă modestie, convins că întrunește prețuirea tuturor, poetul își înscrie numele, Theognis megarianul, subliniind o dublă realitate: mândria și dragostea pentru cetatea de proveniență, Megara istmică, pe care se bucură să o prezinte ca loc de obârșie al său, dar și recunoașterea sa ca poet foarte apreciat, a cărui biografie era bine cunoscută – se știa că provine din Megara istmică, nu din cea siciliană.
Majoritatea comentatorilor consideră ca deosebit de importantă – pentru ineditul procedeului, la momentul respectiv – afirmarea deliberată a caracterului individual al creației poetice; sphragis, a cărei necesitate e proclamată explicit de autorul megarian, are o triplă posibilitate de interpretare: poate fi identificată cu numele lui Theognis, cu cel al lui Kyrnos – tânărul căruia, adresându-i majoritatea versurilor, i-a asigurat gloria, prin semnalarea numelui său într-o creație literară de înaltă calitate artistică – sau chiar cu însăși arta theognideică; nu e vorba, desigur, de definirea egoistă a proprietății literare asupra operei poetice, ci de grija specială ca ea să nu poată fi alterată sau contrafăcută prin furt intelectual. Noțiunea de „proprietate literară“, clar prezentată la Theognis, e percepută diferit de conceptul – pe care îl înțelegem astăzi – de proprietate exprimată deliberat, în sens juridic, cu conotații economice, de copyright; începând din secolul al VI-lea a.Chr., paternitatea spirituală a operei este definită de Theognis sub semnul firescului, fiind cea care asigură autorului glorie eternă.
[1]Cf. Mariana Băluță-Skultéty, Elegia greacă arhaică, studiu introductiv, Editura Niculescu, Bucureşti, 2002, pp. 50 sqq. („Tradiţie şi inovaţie“). [2] Homer, Iliada, în româneşte de G. Murnu, studiu introductiv şi comentarii de D. M. Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955. [3] Homer, Odiseia, traducere în proză din greceşte de E. Lovinescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1955. [4] Hesiod–Orfeu, Poeme, tălmăcire, prefaţă, prezentări şi note de Ion Acsan, colecţia „Biblioteca pentru toţi“, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 4.
Acest site folosește „Cookies“. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii acestora. SETĂRI COOKIEACCEPT
Confidențialitate și Cookies
Rezumat
Acest site folosește Cookies pentru a vă îmbunătăți experiența în timp ce navigați. Dintre acestea, cele clasificate ca fiind necesare sunt stocate în browser deoarece sunt esențiale pentru funcționarea de bază a site-ului. De asemenea, sunt utilizate Cookies terțe. Acestea din urmă vor fi stocate doar cu acord. Aveți opțiunea de a renunța, dar acest lucru poate avea un efect negativ asupra experienței de navigare.
Cookies necesare sunt absolut esențiale pentru ca site-ul să funcționeze corect. Sunt incluse cele care asigură funcționalități de bază și caracteristici de securitate. Acestea nu stochează nicio informație personală.
