Un om care s-a retras și mai mult în sine din cauza suferinței, căci retrași suntem în gândurile și spiritualitatea noastră, iar munca intelectualului este o singurătate asumată, în care creează, dacă are focul viu arzând în el, transpune creația altora în limba română, dacă are chemare pentru acest lucru, are empatie și își asumă această profesiune de credință – și aici vorbesc despre Mihai Cantuniari.
Pentru întâia oară l-am cunoscut, în mod indirect, nu prin creația sa poetică, ci printr-o carte cumpărată de la Librăria „Cartea românească“, la care librar era nimeni altul decât Mircea Nedelciu. Prozator de finețe, îmi recomanda, mie, tânăr absolvent de Litere, cărți noi, deoarece nu cunoșteam tânăra generație de poeți și prozatori, fiind absolvent de limbi străine, o generație, pentru că nu era pe linia partidului, denigrată și blocată de Eugen Barbu și șleahta lui de la devenita ignobilă revistă Săptămâna culturală a Capitalei în anii optzeci, o publicație care făcea jocul Securității și al ideologiei Partidului Comunist Român. Așa am ajuns să cumpăr Războiul sfârșitului lumii de Mario Vargas Llosa, o carte care m-a încântat – citisem cu câțiva ani înainte Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez – nu puteam s-o las din mână, o citeam în tramvai și autobuz, chiar la cursuri, așezat în banca din spate –, așa că mă familiarizasem cu proza sud-americană –, tradusă cu o măiestrie rară și o dragoste imensă față de limba română, nu numai față de limba spaniolă de către Mihai Cantuniari. Pe colegul nostru de breaslă, chiar dacă optase pentru Filiala București – Poezie, îl simțeam și de-al nostru, al Filialei București – Traduceri Literare. Un traducător literar de incontestabilă valoare, alături de nume ca Sorin Mărculescu, Andrei Ionescu, Coman Lupu, Luminița Voina-Răuț și alții, care fac cinste profesiunii de traducător literar. Și ne bucurăm că, în ciuda faptului că nu era membru al Filialei noastre, i-am acordat Premiul Opera Omnia pentru traducerile literare realizate în anii trecuți, trezindu-i o bucurie aparte, căci una dintre chemările sale a fost onorată. Valoarea i-a fost recunoscută. Nicolae Manolescu, vorbind în trecut despre el, spunea: „Este un traducător de geniu!“ Mihai Cantuniari prețuia însă cu totul aparte, căci era el însuși scriitor, poezia, ca și proza, mărturisindu-i cu ani în urmă lui Stelian Țurlea ce înseamnă pentru el intelectualul: „Poetul, traducătorul și prozatorul din mine constituie o monadă, nu o triadă, și se intercondiționează, rămânând mereu un tot. De exemplu, am picurat multă poezie și în traducerile, și în prozele mele. Dar, neîndoios, poezia mi se impune, convins cum sunt că ea, imediat după marea muzică, atinge toată claviatura esenței simțirii omenești.“[1]
⁂
Mulțumim, pe această cale, doamnei Ileana Cantuniari pentru selecția poemelor și permisiunea de a le publica. (Peter Sragher)
Motto
Într-un oraş pustiu pustiu
– de fum tărâm incert –
un ceas bătu târziu târziu
de patru făr’un sfert
în clipa când demult demult
un fotograf, pe-o placă
surprinse timpul, ce-l ascult
pe gânduri, înc-o dată.
Sub ochi dagherotipul ars
muiat în sepia sumbră
aşterne scoarţele-i de Fars
şi cerne umbră umbră.
(Poezii, 1977)
Depărtări
Lunecând peste ţestoase
ca o briză, ca o boare,
ajut mugurii să crape
’n lungi potire de splendoare.
În zadar s-a mers pe ape,
s-au dat deşteptări din moarte.
Noi ne-am aţintit privirea
înspre depărtări deşarte
unde stoguri ard întruna
peste mirişti. La zăplaze
se adună negre cete
cu broboada pe obraze
aşteptând un semn de taină
dintre neguri să pogoare,
dar eu lunec înainte
ca o briză, ca o boare.
(Poezii, 1977)
Pământ de flori
„Pământ de flori, pământ de flori!“
îmi sună iarăşi în urechi
– pe drum mi-s toate-atât de noi
– pe drum mi-s toate-atât de vechi.
În amintire port zălog
răstimpul unor stinse veri,
chiar când păşesc furat de-un gând
aidoma cu cel de ieri.
Cotiga trasă de-un sărman
cal firav şi pipernicit
încet-încet mergea scrâşnind
încet-încet m-a depăşit
şi m-a lăsat furat de-un gând
(de-atunci mă-încearcă-adeseori):
Prieteni buni, fi-vom curând
pământ de flori, pământ de flori…
(Poezii, 1977)
Din chiar acest moment
Din chiar acest moment începe trecutul.
„Fost-a, n-a fost sau a fost vis?“
Ca să devină poartă de vieţi, sărutul
se vrea cioplit în piatră sau în poem închis.
În cărţi dorm stivuite ore preabogate
precum în pivniţi învechitul rubiniu.
Deasupra-le, fără puteri, Hecate
îşi înmulţeşte chipul său pustiu.
Ascultă iar cum dau de ştire-n hohot
de viaţa lor pierdută prin chilii
monahii morţi, în dangătul de clopot;
aidoma, din stihuri eu învii
clipesc îndelungat, de buimăceală,
apoi îmi caut foşnitorul trup de file
să mă înalţ din cripta de răceală
a nopţilor către îndreptăţite zile.
(Poezii, 1977)
Izvorul Eminescu
(la fiecare 15 Cireșar)
Prin centrul urbei izvorăște un poet
și se oferă-n cupe mari de piatră.
În preajmă, orășenii calcă-încet
— aud cățelul pământului cum latră.
În drum spre-osânda mea de zi cu zi
fac îndelung popas, văd sfâșierea
în stei a zgârciurilor apei vii,
apoi din palma-ghioc îi sorb puterea
pentru o nouă dimineață de risipă
nătângă-a harului ce doar o dată
ți-e dat. Eternitatea lui de clipă
o simt zvâcnind în șipotul de apă.
(Cavalerul cu mâna pe piept, 1984)
Vecie românească
M-adaug trecutului cu bucurie
cum cel din urmă dintre Dechenei.
Sub tălpi mi se frământă moartea vie,
deasupra se răsfiră bolţi de tei.
De undeva, neştiut, cântă un prigor
cu pieptul roşu – e inima mea;
de patruzeci de ani suind pe pripor
a năzuit la locu-i de sub stea.
Puteam zbura în zări, dar nefirescul
nu m-a-îmboldit spre chinuri şi alean.
Mă îndărătnicesc în eminescul
sălaş de sub un codru sadovean.
Încheiere
Peste-alt timp, din Lepturariu,
tânărul fără noroace
va ceti, pe când un cariu
bate toaca-n trei soroace.
(Cavalerul cu mâna pe piept, 1984)
Ţintă în Soare
Să stai şi să priveşti ţintă în Soare.
Să simţi cum se desface sufletu-n petale.
Să ştii că ai lăsat gheena mult în spate;
că te aşteaptă o altă ursită, după moarte.
Să stai, să simţi, să ştii ce te aşteaptă.
Să ai de partea ta Lumina, dreaptă.
Cât le-ai greşit, din ifos, tuturora
să nu ţii cont, nu-i timp, fulguie ora.
Spre cer să-ţi urce o mlădiţă din privire.
Ea să se facă, tot suind, tot mai subţire
şi să străpungă punctul luminos, acolo unde
rotindul cer, dezvăluindu-se, se-ascunde.
Întâiul tău mobil poemul fie!
Poem e lumea – tot ce te îmbie
s-o frângi ca pe-o pâine-n mânecare.
Să stai și să privești țintă în Soare.
(Cavalerul cu mâna pe piept, 1984)
Duhovnicească–2
(Ridicat-am ochii mei la munți)
În privirea făpturilor,
în citirea scripturilor,
iscând din cremene
razele gemene,
sculat din plăpândul
așternut, cu gândul
devenit un sfeșnic
fără-obroc și veșnic,
tinzând în prund sarice
izvoarelor harice,
prin mițe de mioare
aur să strecoare:
lumina adică
galbenă, pitică,
simbol celeilalte,
nespuse, înalte;
Om străbătător,
fiu al zilelor,
încovoi grumazul
îndurând necazul,
aplecând spre mile
pe Cel-vechi-de-zile;
Om străbătător,
de duh râvnitor,
ți s-a dat iubirea
covârșind zidirea,
versul să-ți coboare-n
tăceri grăitoare,
când răsfrânge miriștii
cerul tău, al liniștii.
(poezie inedită)
[1] Mihai Cantuniari, „În scrisul meu, esenţială a fost viaţa trăită, abia apoi plasez bibliotecile“, interviu acordat lui Stelian Țurlea în Ziarul de duminică, supliment cultural al Ziarului financiar, 18 iulie 2014.