În urmă cu mai mulți ani, m-am aflat la o întâlnire internațională cu traducători de literatură germană. Programul manifestării era foarte încărcat, lăsând discuțiilor personale foarte puțin timp. Fiecare participant trebuia să profite fie de scurtele pauze de cafea, fie de generoasa pauză de prânz, care dura în jur de două ore. Atunci ne puteam reveni din bombardamentul informativ la care fuseserăm supuși de criticii literari, care – conform propriilor spuse – ne oferiseră doar o „privire de ansamblu“ a literaturii germane contemporane.
De regulă, în timpul acelei pauze de masă se formau grupuri mai mici sau mai mari, în care se discutau aspecte comune meseriei de traducător literar (contracte, remunerație etc.) în fiecare țară în parte, dar și problematici mai complexe (rolul traducătorului în societatea de azi, relația dintre traducător și autor, dificultăți de traducere etc.). Astfel, s-a întâmplat ca în grupul căruia m-am alăturat să se discute despre felul în care fiecare își alege autorul sau cartea pe care vrea s-o traducă. Am aflat că există la fel de multe metode de alegere, pe cât de mulți traducători din diferite limbi străine erau prezenți în acel grup. Unul citise o carte și a propus-o editurii, altuia îi plăcea cum scrie un anumit autor, însă cei mai mulți alegeau cartea după autor. „Cu cât e mai cunoscut internațional, cu atât se va vinde mai bine“, a spus unul. „Eu traduc doar cărțile lui X și Y, fiindcă sunt necomplicați și se traduc ușor“, a zis altul. „Traduc doar clasici“, a afirmat cineva și invariabil a urmat întrebarea: „Nu sunt traduși în limba ta?“ „Ba da“, a venit imediat răspunsul, „dar la noi sunt retraduși mereu. Editorii preferă clasicii germani, fiindcă sunt atât de… necomplicați… Dacă mă gândesc mai bine, cred că asta are tangență și cu dreptul de autor.“ Înainte ca discuția să se îndrepte spre noua tematică abordată – situația drepturilor de autor în fiecare țară în parte –, unul dintre traducători reușește să ne uimească pe toți, spunând: „Mie îmi place să traduc doar autori care nu mai sunt în viață“. Stupoare, mirare, revoltă, toți fac fețe-fețe. Curg întrebările: „Cum așa?“, „Dar de ce?“, „Ce-ți veni?“ „Păi, foarte simplu: autorul nu-ți poate reproșa nimic… Că nu-i place cum ai tradus etc.“ „Dar cum faci, dacă dai de bucluc, dacă nu știi cum se traduce un cuvânt sau nu înțelegi ce vrea să spună autorul?“ „Pentru asta există dicționare. Sau pun o notă și explic. Cu toate că nu-mi place să lucrez cu note de subsol…“ Toată lumea dădu tăcută din cap. „Da, notele de subsol urâțesc textul. Iar pe cele finale nu le mai citește nimeni.“ După o pauză scurtă, timp în care suntem anunțați că urmează lecturi și discuții cu autori germani tineri – mulți dintre ei debutanți –, cineva mai adaugă: „Eu îmi aleg mereu doar autori în viață. Măcar ai cu cine vorbi, dacă ai vreo problemă cu textul…“
Dincolo de această povestioară, m-am întrebat mereu cum își aleg traducătorii literari români cartea pe care urmează s-o traducă, sau dacă au cunoscut vreodată autorul sau autoarea cărții. Probabil, în majoritatea cazurilor, traducătorii sunt contactați de editură. Poate că unii fac propuneri de traducere unor edituri, iar acestea le acceptă. Nu știu care este situația altor limbi străine, dar la noi există o oarecare reticență în privința traducerii și publicării de autori germani. Oare editurile trebuie să se ghideze cu preponderență pe premiile obținute de o carte, pentru a o declara demnă de a fi tradusă în limba română? Oare nu se mai pune accent și pe conținutul ei? Trebuie să aibă mereu cuvântul bestseller pe copertă? Există o sumedenie de autori foarte cunoscuți în țările vorbitoare de limba germană, care sunt traduși în nenumărate limbi străine și care ar merita să fie cunoscuți și la noi. Motivul pe care îl evocă cel mai des anumiți editori (mai ales cei care nu doresc să-i publice) este tocmai faptul că nu sunt cunoscuți la noi în țară. Oricine poate verifica în librării și la târgurile de carte că editurile au publicat în ultimii ani o sumedenie de autori străini, care până de curând n-au fost cunoscuți cititorilor români, dar care au devenit un reper pentru ei tocmai din cauză că au fost publicați. Cred că această șansă o merită și autorii de limbă germană…
Majoritatea autorilor ale căror cărți le-am tradus în limba română sunt oameni cam de aceeași vârstă cu mine. Am avut plăcerea să-i cunosc și să stau de vorbă cu ei. În principiu, a fost dorința mea de a-i cunoaște, astfel că i-am căutat în timpul fiecărei plecări în străinătate. Am tradus, evident, și cărți ale unor autori care, din păcate, nu se mai află printre noi și pe care mi-ar fi plăcut să-i cunosc mai bine. Aș fi vrut să știu dacă și-au dorit să devină autori, dacă faptul că scriu se datorează doar unei întâmplări sau dacă și-au propus dintotdeauna să se ocupe cu scrisul.
Am cunoscut însă și autori ale căror cărți am vrut și doresc în continuare să le traduc. Care m-au susținut, mi-au trimis și alte cărți scrise de ei, m-au pus în legătură cu editurile care i-au publicat, de unde am primit multe informații suplimentare de presă, pe care le-am putut utiliza pentru prezentările realizate pentru edituri. Din păcate, n-au avut întotdeauna succesul pe care-l meritau.
Dintotdeauna, traducătorul literar – cititorul cel mai atent și cel mai nemilos critic al originalului – a fost o punte între diferite culturi. El dăruiește cărții traduse o formă nouă într-o nouă limbă, dar fără să se abată de la sensul textului original. Ca mediator al dialogului dintre diferitele literaturi, dintre culturi, traducătorul recreează o operă literară în limba-țintă, ceea ce-i conferă lui însuși statut de scriitor. Iar dacă ar începe să scrie, traducătorii literari ar putea realiza opere literare poate chiar mai bune decât cele scrise de autorii traduși de ei.
