traducere de Constantin Geambașu

În anul 1974 a apărut personajul principal al volumului de poezie Pan Cogito (Domnul Cogito) în peisajul cultural al Poloniei. Pan Cogito apare însă și în alte scrieri ale lui Zbigniew Herbert în anii următori. Lui Herbert îi plăcea să folosească poetic personae (care nu sunt identificabile cu autorul) și o ironie pe mai multe paliere: introducerea unui personaj favoriza jocul pe care autorul îl propunea între el și cititor. (Fitralit)

Despre cele două picioare ale Domnului Cogito

Piciorul stâng normal
ai zice optimist
un pic cam scurt
de băieţandru
în zâmbetul muşchilor
cu pulpa bine conturată

dreptul
ca vai de lume –
slăbănog
cu două răni
una de-a lungul tendonului lui Ahile
a doua ovală
pal trandafirie
amintire ruşinoasă a fugii

stângul
înclinat spre ţopăieli
săltăreţ
iubind prea tare viaţa
ca să rişte
dreptul
ţeapăn ca un domn
persiflând primejdiile

iată astfel
cu ambele picioare
cu stângul ce poate fi comparat cu Sancho Panza
şi cu dreptul
amintind de cavalerul răvăşit
umblă Pan Cogito
prin lume
împleticindu-se uşor


Prăpastia Domnului Cogito

În casă mereu suntem în siguranţă

dar îndată dincolo de prag
când dimineaţa Domnul Cogito
iese la plimbare
dă peste o – prăpastie

nu e prăpastia lui Pascal
nu e prăpastia lui Dostoievski
este o prăpastie
pe măsura Domnului Cogito

zile fără sfârşit
zile ce stârnesc groaza

merge în urma lui ca o umbră
se opreşte în faţa brutăriei
în parc peste umărul Domnului Cogito
citeşte cu el ziarul

sâcâitoare ca o eczemă
ataşată ca un câine
prea plată ca să înghită
capul mâinile şi picioarele

cândva probabil
prăpastia va creşte
prăpastia se maturizează
şi va fi serioasă

numai de-am şti
ce apă bea
cu ce boabe s-o hrănim

acum
Domnul Cogito
ar putea strânge
câţiva pumni de nisip
să o astupe
dar nu face asta

deci când
se-ntoarce acasă
lasă prăpastia
dincolo de prag
acoperind-o bine
cu o bucată de materie veche


Casele de la periferie

 În după-amiezile de toamnă fără soare,
Domnului Cogito îi place să viziteze suburbiile murdare.
Nu există – spune el – o sursă mai pură de melancolie.


Case de la periferie cu ferestre încercănate
case ce tuşesc încet
frisoane ale tencuielii
case cu păr rar
cu ten bolnăvicios

doar coşurile visează
văicărelile slăbănoage
ajung la marginea pădurii
la malul apei mari

aş dori să vă găsesc un nume
să vă umplu de mireasma Indiei
de focul Bosforului
de larma cascadelor

case de la periferie cu tâmple afundate
case ce mestecă o coajă de pâine
reci ca visul unui paralitic
ale căror scări sunt ca un palmier prăfuit
case veşnic de vânzare
hanuri ale nefericirii
case care n-au fost niciodată la teatru

şobolani ai caselor de la periferie
duceţi-le pe ţărmul oceanului
să stea în nisipul fierbinte
să vadă noaptea subtropicală
valul să-i recompenseze cu ovaţii furtunoase
cum se cuvine doar vieţilor irosite

Domnul Cogito şi poetul la o anumită vârstă

1
poetul la vremea când se trece
fenomen specific

2
se uită în oglindă
sparge oglinda

3
într-o noapte fără lună
îşi topeşte certificatul în iazul negru

4
trage cu ochiul la cei tineri
le imită legănatul şoldurilor

5
conduce şedinţa
unor troțkiști independenţi
îndeamnă să dea foc

6
scrie scrisori
Preşedintelui Sistemului Solar
pline de mărturisiri intime

7
poetul la o anumită vârstă
în mijlocul unei vârste incerte

8
în loc să crească
panseluţe şi onomatopee
cultivă exclamaţii ţepoase
invective şi tratate

9
citeşte pe rând Isaia şi Capitalul
apoi în fervoarea discuţiei
i se încurcă citatele

10
poetul la o vârstă neclară
între Eros care se duce
şi Thanatos care încă nu s-a ridicat de pe piatră

11
fumează haşiş
dar nu vede
nici infinitul
nici florile
nici cascadele
vede procesiunea
de călugări cu glugă
ce urcă pe muntele stâncos
cu făcliile stinse

12
poetul la o anumită vârstă
îşi aminteşte copilăria caldă
tinereţea năvalnică
vârsta nefastă a bărbatului

13
se joacă
de-a Freud

se joacă
de-a speranţa
se joacă
de-a roşu şi negru
se joacă
de-a trupul
şi oasele
se joacă şi pierde
tresaltă de un râs nesincer

14

abia acum îşi înţelege tatăl
nu-şi poate ierta sora
care a fugit cu un actor
îl invidiază pe fratele mai mic
aplecat asupra fotografiei mamei
încearcă încă odată
să o îndemne să mai facă un copil

15
vise
teribil de pubertine
un preot catehet
obiecte ieşite în afară
şi inabordabila Jadzia

16
în zori îşi priveşte
mâna
se miră că pielea
seamănă cu o coajă

17
pe fundalul azurului tânăr
arborele alb al venelor sale


Mesajul Domnului Cogito

du-te unde s-au dus ceilalţi la capătul negru
după lâna de aur a nimicniciei ultima ta recompensă

mergi drept printre cei care stau în genunchi
printre cei întorşi cu spatele şi dărâmaţi la pământ

te-ai salvat nu ca să trăieşti
ai puţin timp trebuie să laşi mărturie

fii curajos când mintea înşală fii curajos
în ultimă instanţă doar asta contează

iar Furia ta neputincioasă fie ca marea
de câte ori auzi glasul celor umiliţi şi bătuţi

să nu te părăsească fratele tău Dispreţul
pentru spioni călăi laşi – ei câştigă
vin la înmormântarea ta şi-aruncă uşuraţi bulgări de pământ
iar cariul îţi va scrie biografia aranjată

şi nu ierta într-adevăr nu e în puterea ta
să ierţi în numele celor ce au fost trădaţi în zori

fereşte-te însă de mândria inutilă
priveşte-ţi în oglindă faţa de bufon
repetă: am fost chemat – oare nu erau alţii mai buni

fereşte-te de uscăciunea inimii iubeşte izvorul dimineții
pasărea cu nume necunoscut stejarul în iarnă
lumina de pe zid splendoarea cerului
ele nu au nevoie de respiraţia ta caldă
sunt pentru a-ţi spune: nimeni n-o să te mângâie

veghează – când lumina de pe munte dă semnul – ridică-te şi du-te
cât timp sângele-ţi răsuceşte-n piept steaua ta întunecată

repetă vrăji vechi ale omenirii basme şi legende
fiindcă aşa o să cucereşti binele pe care n-o să-l cucereşti
repetă cuvinte mari repetă-le cu îndărătnicie
precum cei ce-au mers prin pustiu şi-au dispărut în nisip

şi te vor răsplăti cu ce au la îndemână
cu șfichiul râsului cu uciderea pe gunoaie

du-te fiindcă numai aşa vei fi primit în cercul craniilor reci
în cercul strămoşilor tăi: Ghilgameş Hector Roland
apărători ai împărăţiei fără de sfârşit şi ai oraşului cenuşiu

Fii credincios du-te

• *Poezii apărute în volumul: Zbigniew Herbert, Pan Cogito, prefață, traducer și note de Constantin Geambașu, Editura Paideia, București, 2008

Lui Miroslav Holub

traducere de Vasile Moga

O bucată de pământ desprinsă din continentul asiatic, insula Samos, legănată de valurile Mării Egee, pitoresc denumită de localnici Marea lui Icar. Spațiul care separă vârful estic al insulei de continent este atât de neînsemnat încât, pe vreme bună, un înotător experimentat îl poate traversa fără prea mare efort.

Insula are formă alungită. În partea de nord-est, marea a ros mult din uscat, formând un golf. Aici se află portul principal și capitala care poartă același nume ca și insula.

Relieful insulei este muntos. Pornind de la specificul ei muntos, Strabon ne arată că samos înseamnă „deal“. Cele mai înalte dealuri se află în partea de vest a insulei. Deschisă spre est, ea este apărată dinspre vest de lanțul de munți Kerketevs, care culminează la 1.400 m, cu pante abrupte spre mare.

Având mai puțin de 500 de km², Samos este așadar o firimitură la scara marilor imperii. Dar importanța acestei insule depășește dimensiunile ei naturale.

Colonizată de greci în jurul anului 1000 î.Hr., Samos a devenit centrul culturii ioniene cu mult înainte de perioada de apogeu a Atenei. Marile edificii sacre, printre care uriașul Heraion, sunt construite în secolul al VIII-lea î.Hr. Acest templu, renovat în secolul al VII-lea î.Hr. și apoi reconstruit în jurul anului 560 î.Hr. de arhitecții Roikos și Theodoros, era, la vremea aceea, cel mai mare sanctuar din Grecia, având dimensiuni impresionante: 102 m lungime și 52 m lățime. Pe vremea lui Herodot, capitala insulei, situată în amfiteatrul de pe malul mării, era considerată drept unul dintre cele mai frumoase orașe din lumea cunoscută.

Într-o perioadă în care Atena deținea încă un număr mic de nave, puternica flotă a insulei Samos domnea nestingherită în Marea Egee, ajungând până în Sicilia, Epir și în numeroasele sale colonii de peste mări. Conducătorii insulei Samos întrețineau relații de prietenie cu Egiptul şi erau tratați ca egali de satrapii orientali.

Samos – patrie a marilor constructori, ingineri și artiști. Pe insulă, a funcţionat o faimoasă școală pentru sculptori și ceramiști şi tot aici a fost dusă la perfecțiune arta de a topi ferule și bronzul. Faima arhitecților samosieni era de neegalat. Până în ziua de azi, poate fi admirat apeductul săpat în stânca dură, care datează de pe vremea lui Policrat. Când Darius a decis să construiască un pod peste Dunăre, el i-a însărcinat pe arhitecții samosieni cu supravegherea lucrărilor.

La curtea „renascentistă“ a lui Policrat, tiran al Samosului, fiu de negustor, dușman al aristocraților, protector al artelor, erau bineveniţi poeți iluștri precum Anacreon și Ibikos. Istoria ne-a transmis, de asemenea, numele mai multor pictori samosieni celebri: Calliphon, Theodoros, Timotes, Agatarchos. Acesta din urmă şi-a desfăşurat activitatea și la Atena și, potrivit tradiției, a introdus pictura în teatru (a fost, de altfel, autorul unui tratat despre decorurile de scenă, care nu s-a păstrat).Filosofii Pitagora și Melissos, precum și istoricii Pageos și Durys s-au născut, de asemenea, pe insula Samos

Lista personalităților samosiene marcante ar putea fi mult extinsă. Şi ar trebui să înceapă cu numele Herei, despre care se spune că s-ar fi născut aici, pe malul râului Imbrasos.

Vom renunţa la obiceiul de a descrie diferite pietre vechi. Motivul este simplu: că nu cunosc această insulă decât din lecturi, dacă nu pun la socoteală o carte poștală de dinainte de Primul Război Mondial. Aceasta arată o coloană dorică fără capitel, singuratică, de parcă ar fi coșul de fum al vreunei fabrici, pierdut într-un peisaj uscat, pe fundalul cerului pârjolit.

Ne vom ocupa aici de un episod istoric numit revolta sau rebeliunea samosienilor. Aceasta acoperă o perioadă scurtă de timp, între 440 și 439 î.Hr., și este lăsat de mulți istorici undeva la periferia istoriei grecești. Nouă, în schimb, acest eveniment ni se pare mai semnificativ și mai greu de semnificaţii decât îl descriu specialiștii.

Pornind de la surse şi relatări contradictorii, vom încerca să reconstituim această poveste, fără a face un secret din simpatia noastră pentru cei învinşi.

Este vorba de faptul că Samos şi Milet, două ilustre oraşe ioniene, se aflau într-o permanentă dispută. Mărul discordiei îl constituia patria lui Bias, unul dintre cei şapte înţelepţi: cetatea Priene, situată pe coasta Asiei Mici, în apropiere de gura de vărsare a Meandrului. Neînţelegerile dintre oraşele greceşti semănau cu certurile de familie, în care nici nu mai ştii care au fost cauzele adevărate  şi „cine a-nceput“. Cele două părţi aflate în conflict erau amândouă membre ale Ligii de la Delos, cunoscută mai târziu sub denumirea de Uniunea Maritimă Ateniană. Formal, toţi membrii Ligii – şi erau peste 200 – aveau drepturi egale şi fiecare avea un singur vot în adunările Consiliului Ligii. În realitate însă, votul decisiv îi aparţinea Atenei, datorită faptului că ea deţinea supremaţia puterii faţă de toate celelalte cetăţi.

În disputa dintre Samos şi Milet, raţional ar fi fost ca Atena să se limiteze la rolul de mediator şi să nu ia partea nimănui. Şi este greu de explicat de ce un om politic cu atâta experienţă, cum era Pericle, s-a lăsat atras în acest joc atât de periculos – dacă nu aplecăm urechea la spusele lui Plutarh, care ţin mai degrabă de domeniul unei bârfe banale, potrivit cărora Pericle s-ar fi lăsat înduplecat de insistenţele Aspasiei, care era din Milet. Dintr-un motiv sau altul, fapt este că Atena s-a declarat împotriva samosienilor, recunoscând dreptul Miletului asupra subiectului controversei, oraşul Priene. Samosienii s-au simţit nedreptăţiţi şi n-au putut accepta o asemenea decizie. Politica arbitrară a Atenei punea sub semnul întrebării poziţia ei de stat liber, neutru. Au început atunci să circule zvonuri că guvernul samosian nu va ceda, că va lupta pentru drepturile sale şi că ar intenţiona chiar să părăsească Uniunea Maritimă Ateniană, ceea ce ar fi devenit un precedent periculos, deoarece ar fi putut atrage după sine o serie întreagă de revolte ale altor oraşe greceşti împotriva Atenei. În această situaţie, Pericle s-a hotărât să acţioneze rapid şi cu fermitate, aplicând politica intervenţiei.

În vara anului 440 î.Hr., un corp expediţionar format din patruzeci de trireme porneau din Pireu, cu scopul de a-i pune la punct pe rebeli.

Primul act al dramei samosiene s-a desfăşurat fulgerător. Luată pe neaşteptate, insula a încăput pe mâna atenienilor. Ei au dizolvat guvernul existent, au instaurat un guvern nou, care oferea garanţii de fidelitate, au instalat o garnizoană ateniană pe insulă şi au luat ca ostatici cincizeci dintre cei mai proeminenţi cetăţeni şi tot atâţia copii şi i-au trimis pe toţi pe insula Lemnos.

Problema părea rezolvată definitiv. Un apologet al lui Pericle spune că atenienii au instaurat pe insula Samos un guvern democratic, după care s-au întors la Atena. Totul sună perfect, ca raportul unei excursii şcolare.

Numai că, încă înainte de invazie, unii samosieni apucaseră să fugă în Asia Mică, unde au cerut ajutor la curtea satrapului Pissuthenes, comandantul militar de atunci al cetăţii Sardes. Obţinând astfel un ajutor militar care se ridica la circa șapte sute de oameni, au debarcat pe insulă într-o noapte, au răsturnat guvernul impus de Atena, au adus înapoi ostaticii de pe insula Lemnos, iar garnizoana ateniană au dat-o pe mâna perşilor.

Dintr-un episod minor, ca atâtea altele din istoria Greciei, totul s-a transformat într-o problemă gravă, cu atât mai mult, cu cât insurgenţilor li s-a alăturat şi Bizanţul, o colonie situată, ce e drept, la periferia de miazănoapte a lumii greceşti, dar care constituia un punct comercial şi strategic de mare importanţă. Pericle s-a hotărât să acţioneze fără cruţare, înainte ca să se poată constitui vreo coaliţie antiateniană.

Anul 440 î.Hr. – a doua campanie punitivă împotriva insulei Samos. Operaţiunea a fost concepută pe scară largă, şi nu doar pentru că a implicat participarea mai multor nave decât la prima intervenţie, ci şi pentru că la acţiunile militare – vorbim deja despre latura politică – au luat parte, alături de Atena, şi aliaţii. Semnificativă este afirmaţia lui Tucidide, care declară că Pericle şi-a trimis vasele de luptă la Chios şi Lesbos, pentru a chema şi aceste state să participe la campania militară. Iar chemarea trebuia să fie cât mai categorică.

Concomitent cu acţiunile militare, Pericle a desfăşurat, cu abilitatea care-l caracteriza, şi o campanie diplomatică, având drept scop izolarea statului samosian pe arena internaţională – ca să zic aşa – astfel încât tot acest conflict să se rezolve strict între greci. Faptul că, pentru a le obţine neutralitatea, a oferit satrapilor perşi anumite sume de bani, provenind din bugetul uniunii (conducătorul atenian dădea socoteală în faţa Adunării Ateniene de acest gen de cheltuieli, utilizând lapidara formulă „folosite în scopuri utile“), încă mai poate fi trecut cu vederea. În schimb, faptul că le-a oferit perşilor teritorii greceşti pe litoralul Cariei trecea cu mult peste limitele acceptabile.

Al doilea război samosian s-a desfăşurat cu succese repurtate când de o parte, când de cealaltă. Pericle a pornit împotriva insulei în fruntea a șaizeci de corăbii şi a obținut victoria împotriva flotei inamice într-o bătălie care a avut loc în apropierea insulei Tragia. Cu toate acestea, inamicul n-a fost învins din punct de vedere militar şi nici nu şi-a pierdut spiritul combativ, chiar dacă trupele ateniene au debarcat pe insula Samos, începând un asediu îndelungat al oraşului şi instituind şi o blocadă maritimă. Flota de intervenţie a fost suplimentată cu patruzeci de nave ateniene şi cu alte douăzeci și cinci din Chios şi Lesbos.

Aflând că nave feniciene vin în ajutorul insulei (nu era adevărat, pentru că, de-a lungul întregului conflict, insula Samos a rămas complet izolată), Pericle a luat șaizeci de corăbii dintre cele care blocau accesul spre oraş şi s-a îndreptat cu ele spre coastele Cariei, ca să împiedice intervenţia fenicienilor.

Profitând de situaţie, asediaţii au început imediat contraatacul. Printr-o incursiune-surpriză, care i-a luat pe atenieni absolut pe nepregătite, ei au reuşit să distrugă  corăbiile-santinelă, iar pe uscat au declanşat, de asemenea, o luptă din care au ieşit câştigători şi au făcut mulţi prizonieri. Marea era din nou deschisă şi insula se putea aproviziona cu alimente şi materiale necesare acţiunilor militare. Cerul se colora în nuanţe optimiste deasupra insulei Samos. Totul a durat paisprezece zile.

Pericle s-a întors însă cu flota lui şi a instituit din nou o blocadă totală. Din Atena, Chios şi Lesbos, au sosit alte ajutoare consistente, fiind vorba de nouăzeci de corăbii.

După nouă luni de asediu, insula, epuizată de efortul de război, s-a predat. Era în anul 439 I.Hr.

Condiţiile capitulării erau peste măsură de grele. Samosienii erau obligaţi să-şi dărâme zidurile de apărare, să-şi vândă flota, să dea ostatici şi să plătească cheltuielile de război, evaluate la uluitoarea sumă de aproape opt milioane şi jumătate de drahme. Pe insulă, a fost, de asemenea, instalată o garnizoană ateniană şi, în acelaşi timp, Samos îşi pierdea statutul de oraş aliat.

Unul dintre strategii atenieni care au luat parte la expediție era un om care își datora faima nu superiorității sale militare, ci unor realizări contrare spiritului războinic. Profesia de general profesionist era necunoscută în Grecia. Așa se explică de ce lui Sofocle i s-a acordat titlul echivoc de strateg în acest război fratricid, totul fiind datorat succesului pe care l-a obținut piesa lui de teatru Antigona. Nu se știe exact ce fel de comandant a fost poetul. Autorii de zvonuri din Antichitate au transmis o anecdotă potrivit căreia pe toată durata acestui război, el ar fi fost cel mai entuziasmat de prezența unui număr mare de bărbaţi tineri.

De cealaltă parte, în aceste confruntări se afla filosoful Melissos, fiul lui Itagenes. Melissos era un excelent conducător. Abilităţile sale tactice, acţiunile sale surpriză, atacurile fulgerătoare i-au asigurat o recunoaştere plină de respect chiar şi în tabăra adversă. Se spunea că, de meserie, Melissos era filosof şi, lucrul cel mai surprinzător, era adeptul doctrinei lui Parmenide, potrivit căreia existenţa este unică, veşnică, fără limite, infinită şi imuabilă. În acord cu doctrina maestrului său, Melissos considera că orice schimbare, orice devenire, orice mişcare nu este altceva decât o iluzie. Ceea ce nu-l împiedica să fie un conducător în carne şi oase, iar modul lui de a conduce în luptă nu era câtuşi de puţin un joc al aparenţelor.

Dar războiul acesta n-a fost un dialog între poet şi filosof. El a dus la nenumărate morţi cât se poate de reale, la răni adevărate, la acte de curaj, ca şi de laşitate, cât se poate de autentice. Noi vedem bătăliile din Antichitate cam ca la operă, ne le prea luăm în serios, iar acest gen de atitudine a fost promovat într-o foarte mare măsură de filmul istoric. Vedem cum pe câmpul de luptă aleargă nişte bărbaţi îmbrăcaţi în costume caraghioase şi ţinând în mâini nişte unelte de ucis anacronice. Sângele de pe ele are pentru noi culoarea unei fresce neclare.

Nu ştim nici măcar cu aproximaţie numărul celor ucişi şi, poate chiar dacă l-am şti, imaginaţia noastră hrănită cu numere mari, sensibilitatea noastră tocită de atâtea lupte sângeroase ale rasei albe, tot impasibile ar rămâne.

Nici în timpul războiului samosian n-au lipsit atrocităţile de o cruzime barbară, despre care se învinuiesc reciproc ambele părţi, atât cei învinşi, cât şi învingătorii. Potrivit relatărilor lui Plutarh, samosienii îi stigmatizau cu fierul înroşit în foc pe prizonierii atenieni cu semnul bufniţei. În schimb, atenienii îi stigmatizau pe apărătorii insulei făcuţi prizonieri cu semnul samainei, vestita corabie de luptă, cu prova supraînălţată, ca un rât de porc şi cu coca bombată¹.

Istoricul Durys (care, de fapt, n-a fost contemporan cu aceste evenimente) relatează că, după ce au pierdut războiul, comandanţii navelor samosiene au fost duşi la Milet. Acolo, ei au fost supuşi la cazne. În piaţa oraşului, ei au fost ţinuţi legaţi pe cruci timp de zece zile. După aceea, ei fiind complet epuizaţi, au fost loviţi cu beţele în cap, iar cadavrele lor au fost aruncate, rămânând neîngropate. Durys se trăgea din insula Samos. Un apologet al lui Pericle afirma că el a exagerat nenorocirile patriei sale, pentru ca astfel să contribuie la discreditarea atenienilor.

Pericle s-a întors la Atena purtând cununa învingătorului. Expresia este desigur metaforică şi a fost preluată de la obiceiurile romanilor. Oricum, entuziasmul mulţimilor a fost enorm şi răsunător, ca întotdeauna când succesul este ambiguu. Istoria ne transmite un episod grăitor, a cărui eroină ar fi fost o bătrânică, Elpinika, pe atunci în vârstă de peste șaptezeci de ani, a cărei soră, Kimona, rămăsese văduvă după Kallias. Elpinika era fără îndoială o femeie ieşită din comun, pentru că despre viaţa ei se spuneau poveşti incredibile şi calomnioase, fără îndoială tocmai pentru că era mai curajoasă şi mai inteligentă decât ceilalţi. Spre deosebire de obiceiurile celorlalte femei ateniene, ea era interesată de mult mai multe lucruri decât problemele casnice. Avea chiar curajul de a lua cuvântul în legătură cu problemele publice, şi mai ales acest lucru provoca o sfântă indignare, pentru că era vorba de un domeniu rezervat bărbaţilor. Printre altele, se spune că ea ar fi jucat rolul de intermediar între Kimon şi Pericle, în legătură cu scurta „încetare a ostilităţior“ din anul 461 î.Hr.

Aşa se face că, în toiul entuziamului general, când femeile îi ofereu lui Pericle cununi de flori şi-l împodobeau cu panglici, „cum se cuvine unui luptător învingător“, de el s-a apropiat Elpinika şi i-a spus:

„Cu adevărat vrednic de admiraţie eşti şi pe bună dreptate ţi se cuvin toate aceste cununi de flori şi onoruri, Pericle, că doar ai dat pierzării atâţia cetăţeni plini de bărbăţie, dar nu în vreun război împotriva Feniciei sau a Persiei, aşa cum a făcut fratele meu, Kimon, ci ca să restabileşti ordinea într-un oraş cu care ne unesc legături de sânge şi un tratat de alianţă.“

Potrivit relatării lui Plutarh, Pericle a ieşit din încurcătură, citând, în replică, vorbele lui Arhiloh, vorbe nici foarte adaptate situaţiei, nici foarte elegante: „Degeaba te dai cu sulimanuri, că tot bătrână rămâi“.

Nu toţi cetăţenii Atenei vedeau lucrurile cu aceeaşi limpezime ca Elpinika-Kasandra. De zidurile oraşului se apropia ca un val distrugător războiul peloponeziac. Atenei nu-i mai rămăseseră decât vreo câţiva ani ca să viseze în continuare la putere. Şi doar aparent totul mergea bine în această lume, cea mai bună dintre toate. Insula Samos, la fel ca Eubeea, cu câţiva ani mai înainte, fusese învinsă şi umilită, supremaţia Atenei fusese reconfirmată, dar duşmănia împotriva învingătorilor creştea, mai ales în partea de răsărit a imperiului, din cauza ruşinoasei cedări a unor teritorii greceşti din Caria în favoarea perşilor.

Şi poate că Maria Delcourt, autoarea unei foarte reuşite monografii despre Pericle, are dreptate când afirmă că tocmai din cauza acestui război, în aparenţă mărunt, a început destrămarea ligii marine şi amurgul politicii lui Pericle.

Scopul Uniunii Maritime Ateniene, întemeiată după bătălia de la Salamina, fusese, după cum bine ştim, eliberarea oraşelor ioniene şi, în acelaşi timp, o măsură de securitate împotriva invaziei perşilor. Dar, în momentul în care pericolul unor atacuri barbare a trecut, trezoreria Uniunii a fost transferată de la Delos la Atena, devenind astfel un instrument al politicii ateniene. Instituţia se dovedise mai durabilă decât scopul pentru care fusese creată. Un exemplu cunoscut nu numai din istoria antică.

Unul dintre neajunsurile fundamentale ale acestei Uniuni care se baza pe adeziunea benevolă a membrilor ei îl constituia faptul că un stat membru nu se mai putea retrage din Uniune decât asumându-şi riscul unui război. Oraşele-stat aliate erau obligate să recunoască supremaţia de fapt a Atenei, lucru care se reflecta în modul cel mai pregnant în sfera presiunilor economice.

Majoritatea oraşelor contribuiau cu unu până la trei talanţi pe an la vistieria comună – o sumă acceptabilă, la urma urmei, mai ales dacă luăm în calcul inflaţia. Numai că această sumă putea fi majorată după bunul plac al Atenei, aşa că tributul impus insulei Samos după rebeliunea ei nereuşită a fost stabilit la optzeci de talanţi pe an, la care se adăugau cheltuielile de război, pe care insurgenţii erau obligaţi să le achite Atenei şi care se ridicau la suma de o mie de talanţi – ceea ce constituia deja o povară care ar fi dus la sapă de lemn chiar şi cel mai bogat oraş-stat. Din acelaşi motiv (revolta împotriva Atenei), Egina plătea iniţial câte treizeci de talanţi pe an, dar, în timp, tributul a fost redus la treisprezece şi, în cele din urmă, chiar la opt talanţi pe an – o practică pe care am putea-o defini drept premiu de loialitate.

Caracterul arbitrar al contribuţiilor financiare era nu doar un instrument al politicii Atenei, ci el se manifesta şi acolo unde nu intrau în joc factori politici. E greu de spus de ce Thassos plătea treizeci de talanţi, în timp ce Bizanţul, mult mai bogat, plătea doar cincisprezece talanţi. Această impozitare după bunul plac al Atenei nu era de natură să crească popularitatea atenienilor.

Autorul de comedii Telekleides relatează că:

Atenienii îi dădeau lui Pericle:
Impozitul Uniunii şi chiar oraşe-ntregi,
Pe unele să le subjuge, pe altele să le elibereze,
Un zid ca, piatră cu piatră, să-l tot înalţe,
Sau, din contră, să-l transforme-n moloz şi ruine;
Liga, armata, stăpânirea în timp de pace
Şi bogăţiile lor şi toată fericirea…

Unul dintre lucrurile pe care oamenii şi popoarele le iartă greu sau nu le iartă deloc este umilirea. Un eşec militar curat, pe câmpul de luptă este mai uşor acceptabil, pentru că poate fi pus pe seama superiorităţii adversarului, pe vreun atac neaşteptat sau pe incapacitatea propriilor conducători. În schimb, mândria rănită nu se vindecă deloc uşor.

În setul de metode prin care Atena îi umilea pe cei învinşi, pe lângă instituirea unor colonii militare în ţara aliaţilor săi nesiguri, intra şi dărâmarea zidurilor oraşelor cucerite. Aşa s-a întâmplat cu Samos şi cu Egina. Un oraş lipsit de ziduri era expus batjocurii, devenind dependent de protecţia cuceritorului, pentru că era lipsit de orice apărare în faţa oricărui atacator. Dar aceasta era o politică pe cât de absurdă, tot pe-atât de lipsită de perspectivă. Mai corect înţelegea aceste probleme Alcibiade, ruda lui Pericle, când, în anul 417 î.Hr., a dus tratative pentru alianţa cu Argos, promiţând construirea unui lung zid, care să unească oraşul cu marea, după modelul zidului atenian. Şi nimeni nu-şi făcea iluzia că Alcibiade negociază cu Argos ori, mai târziu, cu Patras dintr-o iubire dezinteresată.

În concluzie, Atena a ieşit învingătoare în războiul cu Samos, dar această victorie era discutabilă din punct de vedere moral şi politic. Entuziasmul oficial a fost imens. Ion din Chios scrie că Pericle se simţea foarte mândru, spunând că „lui Agamemnon i-au trebuit zece ani ca să cucerească un oraş barbar, pe când el, în nouă luni, a cucerit cel mai puternic oraş ionian dintre cele puternice!“ Obiectiv vorbind, trebuie să adăugăm că o asemenea lăudăroşenie deşănţată nu face casă bună cu ceea ce ştim despre Pericle şi ar trebui s-o atribuim mai degrabă vreunui vulgar linguşitor.

Atena n-a fost doar leagănul democrației, ci și patria retorilor și a sofiștilor. Dacă n-o poţi scoate la capăt cu o problemă care poate fi reprobabilă sau chiar condamnabilă din punct de vedere moral, atunci trebuie să inventezi un termen prin care răul să fie oarecum voalat. Într-o astfel de procedură, putem descoperi elemente de magie, credința că lumea nu este făcută doar din lucruri și evenimente, ci că şi cuvântul are o putere constitutivă și creatoare. În lucrarea sa Istoria culturii grecești, Jacob Burckhardt vorbește cu admirație, dar și cu ironie, despre capacitatea atenienilor de a vorbi despre cele mai rele lucruri cu o delicatețe prudentă, despre capacitatea lor de a inventa eufemisme. În acest sens, închisoarea devenea o locuință, tributul o contribuţie suplimentară, iar un regim de ocupaţie – măsuri de protecţie.

Vocea tradițională a opiniei publice era comedia attică, o concretizare artistică a  principiului conform căruia cetățeanul unui stat democratic are dreptul de a-şi critica politicienii și instituțiile. Ceea ce dă de gândit este faptul că urmarea directă a războiului samosian a fost introducerea cenzurii – pentru prima dată în istoria Atenei –, în virtutea căreia poeților comici le era interzis să prezinte pe scenă persoane cu numele lor reale. Iar acesta nu este deloc un detaliu lipsit de importanţă. El constituie o dovadă a faptului că se anunţa apariţia unei profunde  crize interne.

Suprimarea drastică a libertății de exprimare dovedeşte că starea de spirit a populației era, de fapt, foarte diferită de entuziasmul și optimismul oficial. Mai mult ca sigur, se făceau auzite voci critice, iar Elpinika – un bun exemplu de conștiință civică – nu era o simplă excepție.

Istoricii îl apără pe Pericle, spunând că nu el a fost autorul decretului de instituire a cenzurii. Se pare că acest text de lege fusese votat de Adunarea Poporului în timpul absenței sale din Atena. Şi, în sfârșit, spun apărătorii lui, de fapt interdicția n-a fost viabilă și, în scurt timp (după două stagiuni teatrale), s-a renunțat la această practică nedemnă de patria democrației.

Patria democrației? Da, într-o mare de barbarie, Atena era totuși patria democrației, în ciuda faptului că uneori impunea şi celorlalți propria ei voință; pentru că-şi urmărea idealul, misiunea, singura cale dreaptă pe care căuta s-o urmeze și spre care încerca să canalizeze întreaga lume a particularismelor grecești contradictorii.

Nu ne-am propus aici să menajăm incerta satisfacţie a cititorului de a crede că în istorie nu există chestiuni pure, că sub stindardul libertății se ascunde adesea violența, care pentru unii este o convenabilă justificare a abuzurilor actuale și viitoare săvârşite prin cuvânt sau prin utilizarea forței. Căci dacă până şi Pericle a fost un  „imperialist“…

Ce rost poate avea atunci să ne amintim de această problemă de demult? Ce învăţăminte se pot desprinde din această poveste a subjugării insulei Samos? Eu cred că învăţătura ar fi aceasta: cuceritorii care se întorc din război aduc în cutele uniformelor lor, pe tălpile cizmelor lor un germen care va îmbolnăvi propria lor societate, propriile lor libertăți.

*din: Zbigniew Herbert, Labirint la mare, volum în curs de traducere.

_{1. Plutarh din Cheroneea, Vieţile paralele ale oamenilor iluştri (Sulla, Pericle).}