Am trecut printr-o experiență teribilă – ca să folosesc un eufemism – și, după ce mi-a mai trecut din enervare, iritare, supărare, ură, cum vreți să-i spuneți, la un moment dat credeam că voi exploda, și alta nu, așa că o să povestesc ce s-a petrecut, nu de multă vreme, într-o sâmbătă de rău augur: două femei relativ tinere, alături de un băiat de vreo zece ani – la un restaurant din Piața Unirii –, vorbeau, una dintre ele cu o voce tare neplăcută, pătrunzătoare, ocupându-mi mie și altora, fără întrerupere, spațiul auditiv.
Primul gând abătut asupra mea a fost că potopului de cuvinte îi este de preferat o ploaie mocănească, pentru că n-ai ce face, vine toamna, cade ploaia fără încetare, unii zic că-i o binecuvântare de la Dumnezeu (vorba neamțului: Es regnet, Gott segnet), dar toamna asta chiar e deosebit de ploioasă, însoțită de amenințarea unui ciclon cu nume de femeie, Barbara, care nu s-a arătat însă a fi deloc barbară cu noi, să fim drepți, așa că vocea aceea percutantă, șocantă psihologic a femeii însoțite de prietena ei și de băiețel, sărmanul copil! – care din când în când mai ofta, ce să facă și el cu o voce ca a mamei sale nu poți decât să oftezi din când în când și să te prefaci că nu oftezi din pricina ei, ci a vieții, cât ai mai trăit la vârsta ta fragedă, multe mai ai de îndurat –, așa că vocea aceea percutantă ar fi putut trece și printr-un zid gros de cetate medievală gândit împotriva vrăjmașilor și a iernilor neiertătoare, de-am fi avut așa ceva de apărat, însă doar o fereastră mare de termopan pe aluminiu gri antracit ne desparte de stradă, iar femeia vorbește și vorbește și tot vorbește fără să știe ce este aceea odihna coardelor vocale, și mă văd acuma aidoma ciobanului acela cu șubă groasă din blană de oaie, pe culmea unui deal mere verde, alături de oițele lui, obișnuit de mic copil să îndure la nesfârșit ploaia, dar până și ploaia mocănească are ceva lin, plăcut, odihnitor, se oprește în iarba deasă a muntelui, dar ce să știe de cioban și de ploaia mocănească de pe culmi femeia aceea, care mă pălmuiește mai tare decât o făcuse vreodată mama mea, nu cu mâna, ci cu potopul de cuvinte neținute în frâu, căci mama mea era îndeobște un om blând de felul ei, duios, dar se enerva, avea fitilul scurt, și poc, una pe obrajii-mi care se-nroșeau pe dată, așa și femeia aceasta suferind de o nemaipomenită incontinență verbală, terorizează copilul, chiar și pe prietenă – care stă mută, păi ce? poate oare să mai scoată și ea o vorbă, copleșită de puhoiul care se revarsă nestăvilit asupra ei –, dar și pe oricine, la o distanță de mulți metri în jur, păi dracu’ mă pusese să mă așez în apropierea ei, de unde să fi știut la ce calvar aveam să fiu supus fără vină, alesesem o masă cu două scaune, unul pentru mine, altul pentru geantă, nu bănuiam că una dintre cele două ființe care ar trebui să fie gingașe precum sunt femeile, nu-i așa, își revarsă șuvoiul de cuvinte neostoit, ca și cum ar fi fost într-o luptă cu dușmanii, cu noi toți de jur împrejur, asta înseamnă că suntem dușmanii ei, și-mi zic deodată că am găsit salvarea, da, o să-mi pun dopurile în urechi, care mă protejează de zgomote puternice, așa că, învăluit în speranță, îndes adânc dopurile în urechi, și nimic!, vocea trece și prin ele, fără să fie zăgăzuită, n-au aproape niciun efect, ca și cum n-ar exista cu totul, de ce le-oi fi cumpărat, probabil că nu sunt făcute pentru o voce persistentă și penetrantă de femeie, de-mi vine să arunc cu pietre spre ea, într-o izbucnire nervoasă – nu cumva sunt misogin, doamne ferește –, dar ia pietrele de unde nu-s, așa că enervarea crește, frustrarea sporește, mă uit la ea dezaprobator și aștept din partea ei o schimbare de ton, dar nimic, văd doar pe chipul ei așternută satisfacția de a se descotorosi asurzitor de toate problemele ei în fața prietenei, a băiețelului, dar și a tuturor clienților restaurantului și a chelnerilor, așa că vrând-nevrând toți aveau să afle detaliile existenței ei, quel horreur, în cele mai mici amănunte, există ea și numai ea, prietena și copilul, care deveneau părtași la secretele ei cele mai intime, și sporovăiește fără încetare, ca și când ar fi la ea acasă, nici vorbă să se sinchisească de ceilalți din locantă, căci nu vede pe nimeni, învăluită cum este numai și numai în sporovăiala ei – poate nici n-o mai vede pe prietena ei, o fi uitat c-a invitat-o la o parolă, și vorbește, așa, în dorul lelii, singurul lucru care contează exclusiv pentru ea este să scape de povara de dincolo de cuvintele pe care le deșartă încontinuu, nimeni și nimic nu mai contează –, așa de adâncită-i în perorația nevrotică, și încep să gândesc rău, urât despre ea, și-mi zic în gând pe femeia asta sigur c-a părăsit-o bărbatul și-a lăsat-o singură să-și crească băiatul!, paralizat de vorbitul ei fără frână, și mi-e rușine de gândul meu, nu mă pot abține și cad în păcăt, și imediat gândul îmi zboară spre alt gând: cât de greu este să crești în ziua de azi un copil ca femeie fără niciun ajutor, poate mai erau mama și tatăl ei, bunicii mititelului prin preajmă, dar un bărbat înseamnă ceva în viața unei femei, un sprijin în momente grele, dacă este normal și familist, nu bețiv și afemeiat, așa că deodată – poate și pentru că încetase să peroreze, ce minune, Doamne! – gândurile mele rele, urâte se schimbă pe dată, și-mi trece prin minte s-o compătimesc, să-mi fie milă de ea, acea milă creștinească, venită din străfundurile sufletului și din ceruri, numai că, după o scurtă pauză, poate ca să-și mai tragă sufletul, femeia, horribile dictu, se pune iarăși pe vorbit și toată compătimirea mea se evaporă pe dată, ca un abut de dimineață, ca și cum n-ar fi existat nicicând, și încep iarăși să gândesc rău, urât despre ea, mă bate gândul să mă duc acolo și să-i atrag atenția să vorbească mai încet – mai ales că privirea mea dezaprobatoare n-a avut mai devreme niciun efect –, că nu-i la ea acasă să facă regulile, ci se găsește într-un pub, cum nu întâmplător au botezat localul englezii, adică pe scurt pentru public house, adică într-o casă, dar nu în propria casă, ci „o casă publică“, pentru a-i traduce mot à mot, aici nu-ți poți permite să faci orice ca la tine acasă, trebuie să respecți niște reguli minime, să dai dovadă de decență, de reținere, să vorbești numai pentru tine și pentru partenerii tăi de discuție, nu pentru întregul stabiliment –, nu-mi găsesc însă curajul, cu dopurile îndesate degeaba în urechi, cu laptopul deschis, la care doresc, și în această sâmbătă de toamnă, să lucrez, pentru că vine festivitatea curând, sărbătorim zece ani de la întemeierea Revistei de traduceri literare, nu este puțin lucru, sunt mândru că s-a putut face o asemenea revistă de colectivul nostru valoros al traducătorilor de literatură, dar eu nu strig asta în gura mare, mă auziți, doamnă, ce realizare minunată, așa ar trebui să urlu din toți bojocii, ca să opresc odată acest șuvoi, acest torent, această vâltoare, care poate produce chiar inundații, adică să ne înecăm în cuvintele doamnei, să dăm ortul popii, și, dacă scăpăm cu viață, ne ia din energie, doamne dumnezeule, ce pot face decât să mă supăr, să nu mă pot concentra să lucrez la Revista de traduceri literare, dar doamna poate să-mi răspundă răstit că e sâmbătă și nu este un loc pentru lucrat, oamenii vin să bea ceva, să mănânce, să se simtă bine, să stea de vorbă, și ar sublinia asta cu tărie, nimeni nu vine la restaurant să muncească ca și cum ar fi o zi de lucru, astăzi este zi liberăăăă, auziți domnule, ar putea să-mi aducă aminte, dar eu sunt liber-profesionist de trei decenii, și nu știu ce înseamnă o zi ocupată, o zi liberă, eu lucrez oricând, orișicum, oriunde,
– chiar cu laptopul în brațe, când mă duce autobuzul din satul de lângă bucurești, unde m-am mutat, nu pierd deloc timp, mă hâțână autobuzul, îmi mai sar degetele de pe o tastă pe alta, așa că fac și greșeli, când trece peste un hop și mă destabilizează, dar pentru mine nu contează, corectez imediat, fără să mă las păgubaș, lucrez tot timpul, chiar când cineva se așează lângă mine și nu pot mișca mâna cu ușurință ca să tastez, fiind sfredelit și de o privire acuzatoare, și chiar o voce care zice îmi atrage atenția cu autorotate că autobuzul e pentru deplasare, nu pentru misive scrise pe laptop, așa că pentru mine e o încercare la care sunt supus, nu cedez însă cu niciun chip, da’ ce să știe doamna cu voce enervantă, antipatică, pătrunzătoare, sigur a lăsat-o bărbatul, pentru că nici el nu mai suporta șuvoiul ăsta de vorbe fără sfârșit, venea de la serviciu, voia să mănânce și să aibă niște clipe de liniște, de relaxare, mâncare pentru trup, dar și pentru spirit, gustul bun, o berică, la nevoie, ca o completare binevenită și, vezi doamne, acu’ trebuia pe nepusă masă, căci nici nu se întinsese masa, să asculte toate întâmplările zilei prin care trecuse soața lui, și nu fuseseră puține, și nu dusese lipsă de evenimente neașteptate pe care musai trebuia să le povestească, nu-i așa, el era jumătatea ei, și era nevoid să afle totul, dar nu așa, superficial, ci cu toate amănuntele, pentru ca trăirea ei să devină și a lui, iar așa să se refacă unitatea originară, sfera, numai așa simțea ea că este căsătorită, împărtășindu-se pe larg, cu lux de amănunte soțului, care, înainte de a pune în gură o îmbucătură după o zi de muncă istovitoare, era musai să asculte totul, iar foamea se întețea, la fel cum ploaia torențială are și momente paroxistice, iar interesul lui, odată cu creșterea senzației de foame, devenea foarte redus față de ziua plină de evenimente a soției, se retrăgea în sine, i se părea că nu mai aude nimic, doar foamea îi făcea o gaură în stomac, cu toate că vocea ei metalică pătrundea precum un cuțit, înfigându-se adânc în trupul lui, și vedea, minune!, sânge curgând din propriile lui coapse, asta-i mai trebuia, să fie rănit, vai, ce nebunie, și ea nu se oprea, nu se oprea, nu se oprea și nici nu-l mai privea, chiar așa de puțin îl cunoștea, chiar așa de puțin îl înțelegea, ce rost avea oare, dacă ar fi vorbit cu pereții sau cu soțul ei era același lucru, simțea acea nevoie patologică de a se mărturisi până la capăt, ca și cum ar fi fost la biserică în fața preotului, și trebuia să se spovedească de toate păcatele, căci altfel nu putea primi binecuvântarea divină și cuminecătura, rămânând păcătoasă, fără de leac, iar prin mărturisire spera să scape de nebunia zilei, de povara zilei, de blestemul zilei, totul fiind aidoma unei exorcizări, dar exorcizările durează, demonii nu ies cu una cu două din trup și din minte odată ce și-au găsit acolo sălașul călduț, așa că este necesar să fie repetată, ca să se curețe de tot răul, iar răul, soțul ei avea impresia că nu se disipează, nu se dizolvă dincolo de ei, ci îi intra lui sub piele, devenea parte din el, toată povara atârna pe umerii și sufletul lui, iar ea se lumina din ce în ce mai mult la chip, fruntea i se destindea, ochii i se luminau, începea chiar să scapă de toată angoasa, de răul zilei și reușeșea să i-l transmită pur, cu o generozitate pe care el n-o înțelegea, pentru că numai bine nu-i era, chiar lui, iubitului ei soț, fostul soț.
