Conferința bienală europeană Shakespeare, Gdansk, 2017 – seminarul de traduceri

…și a mai trecut o conferință. Este vorba despre conferința bienală ESRA (European Shakespeare Research Association), care de ne-a purtat în primii ani ai secolului 21 prin mai multe țări europene îndrăgostite de teatrul shakespearian, poposind la Utrecht, Cracowia, Iași, Pisa, Weimar, Montpellier, Worcester și – între 27-30 iulie 2017 – la Gdansk, în Polonia.

Abia s-a tras cortina peste lucrările acestei conferințe, că deja se și cunoaște locul viitorului popas: Roma, Cetatea Eternă, cu Universita di Roma Tre ca instituție organizatoare. O universitate ce s-a bucurat de colaborarea regretatului Giorgio Melchiori, eminent traducător, editor și exeget shakespearian, unul dintre puținii traducători care s-au încumetat să transpună într-o limbă străină fragmente, fascicule din intraductibilul Finnegans Wake al lui Joyce.

În seara zilei de 27 iulie, după un tur ghidat al Teatrului Shakespeare din Gdansk, instituție organizatoare a  unui Festival Shakespeare anual (anual, dar de mai mică anvergură decât omonimul festival bienal craiovean născut din eforturile inimosului Emil Boroghină), am ascultat cuvântul de deschidere al conferinței, rostit de Jerzy Limon, personalitate marcantă a culturii poloneze, cel care s-a luptat pentru construirea Teatrului Shakespeare într-un format și cu materiale ce imită teatrul care exista exact în același loc la 1600. Ni s-a explicat că atât locul actualului Teatr Szekspirowski cât și al conferinței ESRA se justifică din cel puțin două motive: Gdansk a fost locul unde a petrecut două ierni Henry Bolingbroke, viitorul rege Henric al IV-lea, cel care dă titlul unei piese istorice în două părți (sau, mai corect, se află în titlul a două piese), în care Bardul se ocupă, pe lângă, Falstaff și Prințul Hal, și de domnia celui ce l-a uzurpat pe Richard al II-lea (apărând, așadar, în total, în trei piese-cronică); și, de asemenea, locul unde, la 1601, o trupă de actori englezi a jucat, pentru prima oară pe continent, o piesă din repertoriul shakespearian. A urmat, în interpretarea trupei de teatru Song of the Goat, un spectacol de poezie, muzică și dans (i-aș zice: de expresie corporală), o sinestezie inspirată de Furtuna lui Shakespeare, intitulată Insula – un spectacol solid, cu momente de real catharsis, care putea transmite emoții și unui public neavizat…

După recepția din aceeași seară, a sosit momentul să ne punem pe treabă. Cei peste 250 de participanți de pe toate continentele și-au prezentat punctele de vedere în optsprezece seminarii, zece paneluri și cam tot atâtea prelegeri în plen; de asemenea, au avut loc numeroase lansări de carte, urmate de vizionarea spectacolului filmat Hamlet regizat de Jan Klata, urmată de o discuție cu regizorul, moderată de compatrioata noastră Nicoleta Cinpoeș, conferențiar universitar la Worcester și organizatoarea anterioarei conferințe ESRA.

Am avut plăcerea de a participa la Seminarul de traduceri (Seminarul 5), în care m-am reîntâlnit cu prieteni vechi, precum Marta Gibinska (v. anterioarele cronici ale unor conferințe dedicate traducerilor shakespeariene publicate în Revista de traduceri literare), Mădălina Nicolaescu și Oana-Alis Zaharia, Shihui Weng (China), Daria Moskvitina (Ucraina), Agnieszka Romanowska și Aleksandra Kaminska (Polonia), dar mi-am făcut și prieteni noi: Paula Baldwin (Chile), Howard Blanning (S.U.A.), So Kwok Wan (China), Elisa Fortunato (Italia), Alicia Kosim (Polonia) și foarte tânăra Elizabeth Jeffrey, de la Institutul Shakespeare din Stratford.

Spre deosebire de alte experiențe de acest gen, ca, de pildă, în 2009, la Pisa  – unde, unic traducător într-un grup masiv de istorici și, mai ales, teoreticieni ai traducerii, era să sfârșesc linșat, pentru că am îndrăznit să formulez un punct de vedere personal, iar nu unul preluat din mai marii traductologiei, și anume, că între limba sursă și limba țintă există nu doar niște modele teoretice abstracte, ci și o entitate biologică, psihologică, socio-profesională complexă, numită traducătorul, cu un randament ce variază în funcție de starea sănătății, starea de spirit, gradul de odihnă sau oboseală, de satisfacție sau insatisfacție la interacțiunea cu diverși stimuli care îl agresează continuu în existența  cotidiană –, m-am simțit mai la largul meu în compania și a unor traducători ca Paula Baldwin sau So Kwok Wan, iar pentru mine unul schimbul de experiență cu acești practicieni a fost și principalul câștig.

Una peste alta, evenimentul m-a marcat în chip pozitiv. Marta Gibinska și Mădălina Nicolaescu au moderat cu pricepere, în cele două zile de lucru, discuțiile dedicate traducerilor shakespeariene. Lucrările nu s-au mai citit la fața locului (erau gata citite de acasă, conspectate și adnotate), așa că s-a câștigat timp real pentru discuții și nimeni n-a avut timp de un pui de somn, de cuvinte încrucișate sau alte jocuri, precum în satiricul roman universitar Ce mică-i lumea! al britanicului David Lodge.

Paula Baldwin a discutat despre importanța paratextului din ediția critică a unei traduceri din Shakespeare; traducătorul nu e doar un mijlocitor care traduce cuvinte; el nu traduce, pur și simplu, cuvinte, ci propune transferuri culturale. De aceea, traducătoarea chiliană crede că traducerea și editarea (pregătirea aparatului critic) sunt operațiuni realizate sub semnul opțiunii informate (informed choice). Doar un spirit erudit, cu o personalitate puternică,  își poate asuma un asemenea demers. Am subliniat, la rândul meu, că și paratextul edițiilor-sursă (în speță, britanice) este la fel de important, fiindcă traducătorul de azi al lui Shakespeare traduce engleza elisabetană nu direct de la sursă, ci prin informații și interpretări mediatizate de către îngrijitorii edițiilor Arden, Oxford sau Cambridge. Am fost de acord și cu ideea enunțată de Baldwin, că, în teatru, traducerea reprezintă rodul colaborării dintre mai multe voci: filologi, regizori, actori, cu toții contribuie la produsul finit. Dacă se poate vorbi despre așa ceva… Experiențele mele anterioare (colaborarea cu Alexandru Tocilescu și Ion Caramitru, în timpul repetițiilor la Eduard al III-lea; experimentul propus de British Council și Teatrul The Globe la Köln, în iunie 2016 – al traducerii consensuale, realizate în grup; pregătirea textului de scenă de către Horia Gârbea și regizorul Ducu Darie pentru spectacolul Coriolanus, al cărui co-traducător sunt) validează ideea acestui proces colectiv.

Shihui Weng (coordonatoarea proiectului Royal Shakespeare Company de traducere a ediției in-folio de la 1623 în mandarină) și So Kwok Wan (semnatarul primei traduceri din proiect, Henric al V-lea, care s-a jucat deja la Șanhai) au făcut o scurtă trecere în revistă a receptării lui Shakespeare în China, au discutat strategiile anterioare folosite de traducătorii Bardului și și-au prezentat propriul proiect. Concluzia lui So Kwok Wan a fost că important e să traducem ideile, nu cuvintele.

Foarte interesante mi s-au părut articolele trimise spre lectură de către Agnieszka Romanowska (de la Universitatea Jagellonă din Cracowia) și Elisa Fortunato (de la Universitatea din Bari), pe care le voi și propune spre publicare în limba română revistei Lettre Internationale. Romanowska a mai apărut, de altfel, într-un număr al lui Lettre, cu un articole despre laureatul Nobel, poetul Czesław Miłosz, în ipostaza de traducător al lui Shakespeare, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, la invitația Rezistenței poloneze: Pădurea Arden din Cum vă place devenea, astfel, un simbol al libertății și al luptei împotriva ocupației naziste. De data aceasta, Agnieszka ne-a regalat cu un articol la fel de interesant despre o traducere a lui Jarosław Iwaszkiewicz la Romeo și Julieta, una deloc reușită, care avea să fie urmată de o re-scriere de-a dreptul grotescă a tragediei shakespeariene. Autoarea ne convinge cu argumente solide că viziunea sumbră a lui Jarosław Iwaszkiewicz asupra iubirii tinerilor veronezi a fost rodul unor experiențe biografice și istorice nefericite. Cât despre Elisa Fortunato, ea a discutat numeroasele traduceri ale piesei Iulius Caesar realizate în intervalul 1924-1935, perioada care coincide cu venirea lui Mussolini la putere și consolidarea dictaturii sale. Sunt anii în care absolut toți traducătorii italieni au recurs la auto-cenzură, transformând textul shakespearian într-unul de propagandă aservită dictatorului. În viziunea acestor traducători – care au împânzit cu versiunile lor manualele școlare din epoca interbelică – Caesar nu este un tiran ce pune în pericol instituțiile democratice ale statului; iar un text străin devine, printr-o reducție etnocentrică, un instrument de manipulare ideologică.

Mi s-a părut forțată încercarea Oanei-Alis Zaharia de a ilustra, cu traducerile lui Adolph Stern și Grigore Manolescu la Hamlet, paradigma domestication versus foreignization propusă de Lawrence Venuti. Cei doi traducători sunt vârâți într-un pat al lui Procust pentru a valida o teorie care nu are nicio treabă cu practica traducerii lui Shakespeare în România secolului al XIX-lea. Zaharia se străduiește, cu dovezi textuale și aprecieri preluate din critica literară a vremii, să demonstreze că traducerea lui Manolescu este superioară celei realizate de Stern. De fapt, traducerea lui Stern are toate atuurile primatului asupra celeilalte: 1) este o traducere efectuată direct din engleză, nu după versiunea franceză, în proză, a lui Le Tourneur; 2) este scrisă într-o română modernă, neologizantă, nu în arhaisme; 3) este prima traducere în pentametru iambic în limba română; și, foarte important 4) se bucură de girul și laudele lui Titu Maiorescu, un critic de top trei al literaturii române din toate timpurile. Traducerea lui Manolescu, ininteligibilă pentru publicul de azi, plină de cacofonii și contorsionări sintactice, realizată într-un limbaj nefiresc, bombastic, putea ține afișul în epocă doar fiindcă era semnată de un mare actor al acelor vremuri și fiindcă la vremea aceea încă nu apăruse în teatru școala naturalistă a lui Stanislavski. Dincolo de neajunsurile acestei abordări păguboase, Oana Alis Zaharia rămâne unul dintre cei mai avizați cercetători ai receptării operei lui Shakespeare în România, cu contribuții remarcabile la domeniu atunci când nu amestecă istoria cu teoria (și mă refer aici la două recente articole excelente – despre primele montări Shakespeare din România, cu Iulius Caesar convertit în manifestul luptei pentru eliberare națională la 1848, și despre valurile succesive de relatinizare a limbii române, inclusiv prin traducerile din Shakespeare, în tentativa de restaurare a caracterului latin al limbii naționale).

Abordări istoriste clare, punctuale, au propus Daria Moskvitina, despre soarta lui Hamlet (evident, în traduceri) în Ucraina, și tânăra Alicia Kosim, despre o traducere din secolul al XIX-lea a Nevestelor vesele din Windsor de John Dycalp (pseudonimul lui Jan Placyd), traducere asupra căreia și-au pus amprenta atât vremurile (ce invitau la pudibonderie și auto-cenzură) cât și spațiul (multi-cultural, cu personajul galez care vorbește stâlcit engleza pus să vorbească o polonă asemănătoare cu cea vorbită de minoritarii germani). Alicia Kosim este doctoranda Annei Cetera de la Universitatea din Varșovia, omoloaga mea în materie de coordonare / îngrijire a unei noi ediții Shakespeare. Alexandra Kaminska i-a dedicat un articol traducătorului prins în acest ultim proiect de retraducere, Piotr Kaminski, și traducerii sale la Richard al II-lea (comparată cu o mai veche traducere de secol al XIX-lea, semnată de Leon Ulrich). Printr-o pură coincidență, lucrarea mea se înscria tot pe compararea a două traduceri ale lui Richard al II-lea, în română (de Mihnea Gheorghiu, respectiv subsemnatul).

Liz Jeffrey a discutat despre revitalizarea limbii basce și despre reprezentațiile Shakespeare care au avut loc, în spaniolă și bască, cu ocazia atribuirii statutului de capitală culturală europeană orașului San Sebastian (Donostia) acum doi ani. În fine, o figură pitorească, aparte, în acest grup de traducători și traductologi, a fost regizorul american Howard Blanning, care a propus o reinterpretare a piesei Romeo și Julieta pe baza ediției in-cuarto, susținând cu argumente textuale faptul că în piesă Contele Paris este un adolescent timid, cam de-o vârstă cu Romeo și Julieta, că Benvolio moare în final deoarece s-a jurat că spune adevărul, dar, de fapt, a mințit când a relatat cauza morții lui Mercuțio și a lui Tybalt etc. etc. L-am asigurat că ar fi fost fericit dacă l-ar fi văzut pe tânărul Eduard Cârlan, actor al Naționalului bucureștean, întrupându-l pe Paris în versiunea scenică montată de Teodora Câmpineanu în 2013.

Mai valoroase și mai utile decât temele de casă ale participanților au fost, însă, discuțiile care au luat ca puncte de plecare aceste articole, construind, la tot pasul, punți între culturi, între teoria și practica traducerii, până la urmă, între oameni. Finalul seminarului a fost optimist, Marta Gibinska promițându-ne că vom mai avea parte, de acum înainte, de multe alte asemenea seminarii.