Ștefan Mitroi – Pisica surdomută

1
73

Un prozator avant la lettre, Ștefan Mitroi ne amintește – prin legătura indestructibilă cu locul în care a văzut lumina zilei și care și-a pus amprenta decisiv asupra existenței și creației sale artistice – de poetul Ioan Es. Pop. Cu toate că genurile prin care se exprimă diferă, cu toate că satele în care s-au născut sunt foarte îndepărtate, îi aproprie un lucru: mitologia nesecată din care-și trag seva și care, pentru unii orășeni, reprezintă un miracol. Așa că redacția noastră vrea să vă fac părtași la această uimire a noastră trezită de proza lui Ștefan Mitroi, cu siguranță unul dintre cei mai buni prozatori pe care îi are literatura română. (Fitralit)

***

O îngropasem pe mama. Mă pregăteam să-mi îngrop și copilăria. A fost de ajuns să răsucesc cheia în broască pentru a transforma casa unde mă născusem în mormânt. Mormântul acesta l-am vârât într-unul mai mare, atunci când am pus zăvorul la poartă și-am plecat

Lăsam în urmă un loc în care nu mai rămăsese nimeni. Fusese atât de multă viață acolo, și acum nu mai era nimic.

Ștefan Mitroi – fotografie din arhiva personală

Mi-am amintit târziu de pisică. După câteva săptămâni.

Mereu lipsea câte ceva din casa alor mei. Însă făina din hambar și pisica, niciodată.

Dacă ar fi avut de ales între cele două, mama alegea fără nicio ezitare pisica.

„Cum să trăiesc fără pisică?”, zicea ea, în vreme ce eu și tata ne încăpățânam să credem că nu putem trăi fără pâine.

Oare pisica de care mi-adusesem aminte abia acum putea trăi fără mama? Uitasem complet de ea, pentru ca dintr-odată să-mi îndrept gândul spre toate pisicile pe care le avusese mama. Nu știam câte. Nu le numărasem niciodată. Apărea mereu una tânără în locul celei vechi care tocmai murise. Poate că fiecare pisică nouă era toate pisicile celelalte dinaintea ei. Așa îi plăcea mamei să creadă.

Dacă tot stătea la masă cu noi, pisicii i se părea normal să împărțim și locul de dormit.

Iarna, când se pornea vâjul sau se înăsprea gerul de scoteai apa din vadră cu toporul, i se permitea să rămână peste noapte în casă, la căldură. Torcea împreună cu mama, dar în feluri diferite. Ea, cu ochii închiși, tolănită în vârful patului. Asta până apărea tata, care o trimitea iute sub pat, unde îi era locul, deși el zicea că locul pisicii este afară.

„E și ea un suflet, spunea mama, cum s-o scoți pe urgia asta din casă?” N-o scoteam. O lăsam să doarmă în aceeași cameră cu noi.

Când se muia însă frigul, pisica se muta sus, în podul casei. Îi auzeam noaptea pașii moi, ca de bumbac, țopăind pe câte-o grindă.

Atunci, în prima noapte fără mama acolo, n-am putut să fiu atent. O întâlnisem peste zi. Era o pisică portocalie. Destul de bătrână, dar încă sănătoasă. N-o văzusem niciodată bolnavă. Iar la plecare n-o văzusem deloc. Nu-mi stătuse mintea la ea.

Pentru ca, după câteva săptămâni, în timp ce răsfoiam un album despre Egiptul antic, să mă gândesc brusc la pisica alături de care își trăise mama ultimii săi ani de viață.

Unde dispăruse? Ce se întâmplase cu ea?

Nici n-am ajuns bine în fața casei și am observat-o așteptându-mă pe pod. Înainte, când trăia mama, nu făcuse asta niciodată. Poate că se afla întâmplător acolo. Numai că am găsit-o în același loc și următoarea dată când m-am întors.

Apoi, de unde crezusem la început că vor fi tot mai rare venirile mele aici, am simțit nevoia să trec săptămânal pragul casei părintești. Fiindcă știam că sunt așteptat. De toți ai mei. Imediat ce vedeam pisica portocalie pe pod, îi vedeam pe mama și pe tata ieșindu-mi întâmpinare.  D-asta m-am și apucat să repar casa.

Ori de câte ori mă întorceam, pisica mă aștepta pe podul din fața casei. Știa când vin. Nu pe ghicite, ci cu foarte mare precizie. Oricum ar fi fost vremea, ea era acolo. N-o clinteau nici ploaia și nici viscolul cel mai cumplit de pe pod. Eram din ce în ce mai convins că sufletul mamei își amânase plecarea spre cer, cuibărindu-se în pisica aceasta portocalie în care se adunaseră viețile tuturor pisicilor pe care le avusese ea de-a lungul vremii.

Doar mama putea să știe cu atâta exactitate când mă întorc. Numai pe ea putea s-o apuce un dor atât de mare de mine.

Uite-mă, îi ziceam pisicii, adică mamei, după ce coboram din mașină. Am venit. Hai repede înăuntru să-ți arăt ce ți-am adus. Îmi creasem obișnuința de a-i aduce mereu câte ceva. Nu medicamente sau dulciuri, ca odinioară, când mă aștepta în același loc, însă cu altă înfățișare, de om.

Pliculețe și cutii cu mâncare pentru pisici, astea îi plăceau mamei acum, și eu astfel de lucruri îi aduceam. I le ofeream însă pe rând, deși ea ar fi vrut să le înfulece la o singură masă pe toate.

Habar n-am cum se descurca pisica în lipsa mea. Nici vorbă să sufere de foame, căci arăta bine, era mai grasă decât atunci când era poftită de trei ori pe zi la masă, de mama.

Într-o zi de iarnă, spre seară, mi-am dat dintr-odată seama că trecuseră șapte ani.

Pașii pisicii rămăseseră mai departe de vată, dar picioarele i se făcuseră de plumb, căci venea cu foarte mare greutate în urma mea. Glasul urmase exemplul pașilor, devenind și el de vată, astfel încât abia o mai auzeam când miorlăia, Mai degrabă scâncea. Și părea să-i fie frig, deoarece tremura întruna. Atunci am băgat de seamă cât de mult îmbătrânise.

Nu pentru că uitasem să-i cumpăr de mâncare, am lut-o seara cu mine la masă. S-ar fi întâmplat la fel și dacă nu aș fi uitat. Doar faptul că era lipsită de mâini m-a împiedicat să-i pun tacâmuri și o farfurie în față. Înfățișarea ei, prin care îmi vorbea,  de fapt, sufletul mamei, îmi spunea că întâlnirea aceea avea să fie ultima.

Am tras un fotoliu aproape de masă și am așezat-o în el. I-am dat să mănânce din palmă. Doar atât mai puteam să fac pentru mama. Nici măcar nu mai putea să mestece. Am mestecat eu pentru ea. S-a săturat repede. De mâncare, vreau să spun. Nu însă și de mângâieri, deoarece mi-am plimbat îndelung degetele prin părul ei, ce căpătase asprimea ierbii uscate. Doar că nu foșnea ca iarba.

Îi plăcea. Era probabil singurul lucru de pe lume care mai putea să-i placă. Părea topită de plăcere, dacă n-o topea cumva căldura plitei încinse de alături.

Am plecat în aceeași seară. Nu înainte însă de a lăsa cheia de la casă unui vecin, căci pisica rămăsese închisă înăuntru.

Vecinul i-a redat în zorii zilei următoare libertatea. Libertatea de a muri, mai exact, întrucât  și-a dat sufletul un ceas mai târziu, călcată în drum de o mașină. Ieșise pe pod să se uite după mine. Plecasem fără să-i spun. Fără să-i zic la revedere. Mâța de culoarea portocalei avea obiceiul să mă însoțească până la poartă când plecam.

Nu vrusesem s-o trezesc din somn. Din pricina asta nu-i spusesem. Eram convins, în timp ce răsuceam cheia în ușă, că ea știe. Dar nu știuse.

Avea oare să mă ierte vreodată mama?

I s-au întors mai întâi pașii. Apoi ochii mustrători. Îi țineam, în ciuda trecerii timpului, destul de bine minte. N-am auzit niciun zgomot în jur. După ochi am ghicit-o.

Un lac de nicăieri – unde nu este niciun sat, decât câmp cât vezi cu ochii, nu departe de satul de baștină al lui Ștefan Mitroi – peste care abia soarele mai luminează timid iarna, creând o atmosferă aproape magică, de unde-și trage seva prozatorul. Foto – Peter Sragher

Stăteam la masă, pe terasa construită în prelungirea casei cu vedere spre livada ce luase locul grădinii de pe vremuri. Urma ca în scurt timp să se înnopteze.

Veneau dintre pomi la vale două luminițe cărora nu le-a trebuit mult să ia forma unor ochi de pisică, iar ochii aceștia să se apropie de masa noastră și să înceapă să cerșească.

Pisica de la picioarele noastre avea altă culoare decât cea pe care o știam eu și era moartă de slabă. Dacă te străduiai, puteai să-i numeri cu mare ușurință coastele. Nu scotea niciun sunet. Sau poate că și glasul îi era alb, la fel ca blana. Poate că ea miorlăia încercând să ne spună că e lihnită de foame. Dar nu-i auzeam vocea. Noroc cu ochii, de la care am înțeles repede ce dorește.

I-am aruncat iute o bucată de friptură. Însă în loc s-o înfulece pe loc, așa cum mă așteptam, ea a plecat cu bucata de carne în spatele magaziei de lemne, de unde s-a întors imediat pentru a cerși o nouă îmbucătură. De data asta a ronțăit de față cu noi carnea primită. Aproape că nu se mai oprea din înghițit.

Nu era desigur mâța pe care o crezusem eu, ci alta. Una surdo-mută, cum nu mai întâlnisem niciodată până atunci. Fiindcă nu numai că nu miorlăia deloc, dar nici nu părea să audă ce-i spuneai.

Într-o zi, fratele tatei, ce locuia în casa de alături, a uitat portița dintre curțile noastre deschisă și m-am pomenit cu câinele lui în grădină. Era exact ora când obișnuia pisica să vină la masă. O vedeam cum se strecoară printre pomi și se oprește tăcută în fața noastră. Am văzut-o și de data aceasta. Dar am văzut în același timp și câinele. Și-am strigat. Nu la el, ci la ea, cerându-i să fie atentă.

Pisica venea însă pe alee fără să-i pese. Câinele a țâșnit în direcția ei, dar aschimodia surdo-mută s-a săltat pe picioarele din spate și cu ghearele din față i-a tras dulăului niște zgârietori adânci pe bot. Câinele s-a retras schelălăind în curtea din care venise, în vremea ce pisica și-a văzut mai departe de drum, ca și cum nu se întâmplase nimic.

O săptămână mai târziu, din alb, cum îl știam, glasul ei s-a colorat brusc în verde, semănând cu iarba prin care am auzit-o scâncind. Pe urmă, s-a făcut albastru ca înserarea ce cobora peste livadă. După aceea, vânăt ca supărarea. Apoi mov, asemenea disperării. Iar la urmă de tot, roșu, ca dragostea.

Pisica nu miorlăia, ci țipa, chemând parcă pe cineva cu un glas în care deznădejdea părea să se amestece cu speranța, iar amândouă cu iubirea. Am deslușit asta abia după ce am zărit puiul ivindu-se de sub maldărul de vreascuri din spatele magaziei. Numai atunci s-a liniștit maică-sa. L-a prins cu dinții de ceafă și-a dispărut cu el în întuneric.

S-a întors după un sfert de ceas, ca să-și primească porția de mâncare.

Am înțeles după toate acestea unde ducea mâța prima bucată de carne pe care i-o ofeream.

Am revăzut puiul după câteva zile printre pomii din livadă și-am pornit înspre el, dar, imediat ce m-a văzut, a fugit.

Asta făcea ori de câte ori îl chemam: fugea.

Ultima oară s-a strecurat pe sub ușă în magazie. Chiar în clipa aceea a apărut mâța de peste gard și l-a strigat. Auzeam cum îi răspunde dinăuntru, încercând să vină afară, dar nu mai știa pe unde. Pisica voia să intre după el, însă nu încăpea pe sub ușă. Urmare a faptului c-o primeam zilnic la masa noastră, crescuse în greutate.

Din dorința de a ajunge cât mai repede cu putință la puiul închis în magazie, a început să împingă în ușă. Cu labele, la început. Apoi cu spatele. Dar văzând că nu poate s-o deschidă așa, s-a dat câțiva pași îndărăt și, dintr-odată, a țâșnit ca un arc înainte, izbind în ușa magaziei cu capul.

S-ar fi umplut de cucuie, poate chiar de sânge, dacă nu mă grăbeam s-o ajut.

Și-a recuperat odrasla și-au pornit amândouă spre celălalt capăt al livezii, uitând să-mi mulțumească.

A apărut iarăși în seara următoare, când am luat-o în brațe și-am mângâiat-o, nu înainte însă de a-i da să mănânce pe săturate.

Mi-am plimbat degetele pe zăpada caldă a trupului ei, până când am dat de inimă. Am stat minute în șir cu inima pisicii în palmă, apoi am strâns-o drăgăstos la piept, cu gândul la anii tot mai îndepărtați ai copilăriei și la mama.

Articolul precedentȘtefan Mitroi – Die taubstumme Katze
Articolul următorDespre traducerea literară

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns