Rodian Drăgoi: „Eu port câmpia cu mine oriunde mă duc.ˮ

0
358


Interviu* cu Rodian Drăgoi, realizat de Gabriel Argeșeanu – decembrie 2014

Gabriel Argeșeanu: Care era atmosfera la cenaclul condus de poetul Florian Crețeanu?

Gabriel Argeșeanu
Gabriel Argeșeanu

Rodian Drăgoi: Pe vremea aceea, se citea mult, și scriitorul era foarte prețuit. Cenaclul condus de dascălul și poetul Florian Crețeanu își ținea ședințele săptămânal, la Casa de Cultură a orașului Turnu Măgurele. Aici veneau mulți aspiranți la gloria literară: elevi, studenți, profesori etc. Atunci, ca și acum, se scria foarte mult, dar exista o selecție riguroasă a valorilor. Cenaclul fiind destul de cunoscut, nu era greu de ajuns la el. Eu am ajuns cu puțin timp înaintea debutului meu publicistic. Eram elev în clasa a VII-a, la Școala generală din Lița, satul mamei mele, și trăiam o uluitoare poveste de dragoste, care era cât pe ce să se lase cu un destul de rău deznodământ. Mai ales pentru mine.

Acum aflu că Teleormanul nu mai are niciun cenaclu. Pe mine, care am condus trei cenacluri, mă întristează faptul că tinerii începători nu mai au unde să-și șlefuiască creațiile. După cum spuneam, la cenaclul nostru veneau mulți condeieri, dar puțini au izbutit să se afirme la nivel național: Florin Costinescu, Florea Burtan, Lucian Teodosiu și Constantin T. Ciubotaru.

„M-am speriat atât de rău, încât am urcat în primul tren și m-am întors în satul meu din câmpie.”

G. A.: În 1973, ați condus, la Turnu Măgurele, cenaclul ce purta numele poetului Dimitrie Stelaru, născut tot la Segarcea-Vale.

R. D.: Nu l-am cunoscut pe Dimitrie Stelaru. Nici măcar n-am știut că ne-am născut în același sat, la distanță de numai câteva case. Am aflat destul de târziu, după ce debutasem. Eram deja în București, când am venit s-o cunosc pe mama sa. Locuia într-o căsuță sărăcăcioasă din Turnu Măgurele. Cât am stat acolo de vorbă, nu s-a clintit de la fereastră. Privea pierdută către poartă, ca spre un alt tărâm. Am întrebat-o dacă așteaptă pe cineva. ,,Îl aștept pe Mitea”, mi-a răspuns. Dar nea Mitea Stelaru plecase de mai mulți ani din lumea noastră.

G. A.: Îmi spuneați, cu ceva vreme în urmă, că vă leagă multe amintiri de scriitorii născuți în Teleorman.

R. D.: Multe și dragi amintiri. Atât de scriitorii rămași în județ, cât și de cei plecați pe alte meleaguri: Marin Preda, Emil Bunea, Titi George Câmpeanu, Florea Miu, Victor Marin Basarab, Ion Segărceanu, Zaharia Stancu și alții, care nu-mi vin acum în minte. Scriitorii erau solidari și se bucurau unii de succesele celorlalți. Zaharia Stancu, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, iubea mult scriitorii și se lupta pentru binele lor. Pe mine, m-a remarcat când aveam doar optsprezece ani și a decis să-mi editeze prima carte de versuri.

Drept urmare, într-o dimineață de vară, mi-am luat inima-n dinți și manuscrisul cărții sub braț, am urcat în tren și am poposit în București. Scriitorii pe care îi cunoșteam erau împărțiți în două: unii credeau că sunt prea tânăr pentru a debuta și editorial, ceilalți mă sfătuiau să nu ratez această șansă. Se făcuse seară și eram tot nehotărât. Am intrat în cabina unui telefon public și l-am sunat pe Zaharia Stancu acasă. Speram, în sinea mea, că s-a răzgândit, dar el mi-a spus că mă așteaptă a doua zi să-mi trimită cartea la tipar. Eu însă m-am speriat atât de rău, încât am urcat în primul tren și m-am întors în satul meu din câmpie.

G. A.: Ce s-a întâmplat cu manuscrisul acelei cărți ?

R. D.: Ani de-a rândul m-a măcinat întrebarea dacă am procedat bine sau nu. Am aflat în 2006, când l-am tipărit cu titlul Poeme de trecere. Cartea s-a bucurat de un neașteptat succes, ba chiar a fost și premiată. M-am bucurat că versurile mele de tinerețe au rezistat timpului, dar m-am și amărât, căci, dacă le-aș fi publicat atunci, destinul meu literar ar fi fost cu mult mai bun.

„Aproape treisprezece ani, n-am publicat niciun vers.”

G. A.: Cum va cuprins dorința de a scrie poezie ?

R. D.: Cred că m-am născut cu acest „microb” în sânge. Primele versuri le-am „comis” pe la vârsta de zece ani, când mi s-au aprins călcâiele după o nouă colegă de clasă. Cum și ei i se scurgeau ochii după mine, poezia a început să curgă. Părinții mei au crezut că e o joacă, dar, după ce am început să public, au intrat la griji. Motiv pentru care au încercat în fel și chip să mă convingă să mă las de prostul obicei de a scrie.

G. A.: Mai sunteți un „liric de câmpie” ce-și trimite „sângele să caute soarele” și visează să scrie o „carte cât o corabie”? Vi s-au vindecat rănile despre care vă întreba poetul Florea Burtan?

R. D.: Uneori, în această lume bezmetică, e greu să mai știi cine ești. Eu știu, sau cel puțin așa cred – și port câmpia cu mine oriunde mă duc. Să visez – n-am încetat nicio clipă. Sper că timpul va avea răbdare, că-mi va da răgazul să spun măcar o mică parte din ceea ce n-am apucat să spun. Cei care mi-au urmărit drumul prin hățișurile literaturii știu că, timp de aproape treisprezece ani, n-am publicat niciun vers. Motivul? Sper că se subînțelege. Răni vindecate? Nici vorbă. Ba, dimpotrivă: au apărut altele. Volumul Fereastra secretă mi-a fost oprit din drumul său spre cititori, deși primisem bun de tipar și luasem și un avans. Astea și multe altele au trecut, rănile au rămas. Însă sângele meu e într-o continuă și neliniștită căutare, căci omenirea, poate mai mult decât oricând, are mare nevoie de căldură și de visători. Desigur, poezia este și o terapie pentru mine, care nu mai sunt țăran, dar nici orășean nu sunt.

G. A.: Cum își trăiește viața poetul care locuiește într-un bloc din cartierul Berceni, în care „vecinul de la etajul opt se tot spânzură și nu moare”?

R. D.: Eu, fiind un mare iubitor de liniște și de singurătate, suport foarte greu marile aglomerări urbane. În vara lui ’74, când m-am așezat în București, aveam de gând să rămân doar până când îmi va apărea prima carte. Lucrurile însă s-au complicat și încet, încet, Capitala a pus stăpânire pe mine.

Viața poetului trăită la bloc nu e nici mai bună, nici mai rea decât a celorlalți. Doar că el tânjește după o casă (pe pământ). Vecinul sinucigaș nu este o ficțiune, el există în carne și oase, nu a citit nicio carte, se bucură de fiecare zi și nu știe nimic despre viața de după moarte.

Valul trece, poezia rămâne – sau nu.

G. A.: Vă preocupă părerile criticilor despre poezia pe care o scrieți?

R. D.: Nu m-au interesat niciodată, i-am lăsat pe comentatorii poeziei mele să se ocupe. Eu doar scriu. Destul de rar și fără să aștept nimic în schimb. În rest, citesc zilnic și mă bucur când descopăr poezie bună, indiferent cui îi aparține. Nu mă aflu în competiție cu nimeni, n-am făcut niciodată parte din vreun grup literar și mă simt foarte bine în pielea mea de lup singuratic.

G. A.: Contează dacă poetul se poziționează la margine, creând în provincie? Sau la centru, publicând în capitală ?

R. D.: Poetul poate să scrie la fel de bine în provincie, ca și în capitală, dar, pentru a se afirma sau consacra, e musai să publice în marile reviste bucureștene. Cunosc poeți talentați care s-au ratat, mulțumindu-se doar cu gloria locală. Dar cunosc și poeți extrem de talentați care, stabilindu-se în București pentru a se înfrupta din recunoașterea națională, au dispărut în anonimat.

G. A.: Se tot afirmă că cititorul român s-a îndepărtat de poezie și nu dă semne că ar dori să se întoarcă la ea. Ca scriitor de poezie, aveți acest sentiment de înstrăinare a cititorilor?

R. D.: Cititorul român nu are cum să se întoarcă la poezie, pentru că nu a plecat niciodată. Este doar derutat de avalanșa de cărți proaste și foarte proaste ce i se oferă. Asta se întâmplă din cauza lipsei unor critici literari de notorietate, care să selecteze valorile. Așa stând lucrurile, multe librării refuză să mai primească volume de poezie. Chiar și în aceste condiții, împătimiții de poezie – și nu sunt puțini – continuă să citească.


* Interviu apărut prima oară în Russenart. Cetatea culturală (blogul lui Gabriel Argeșeanu), la 8 decembrie 2014.

Lasă un răspuns