De peste o lună, suferința noastră parcă s-a dublat de când am simțit că suntem, de fapt, frați cu ucrainenii. Așa, ca peste noapte, bombardamentele din Kiev și Mariupol sunt aidoma unor bombardamente asupra casei noastre, și sângele care curge pe străzile înnoroiate din Harkiv sau Nikolaev înroșește și curțile noastre a durere. Mai mult decât oricând în istorie, acest război – nedrept, brutal, crud și necruțător al rușilor împotriva fraților lor, pe care conducătorii și cei care-i urmează orbește i-au renegat și i-au făcut, fără minte, naziști – este atât de actual, îți intră sub piele până în suflet, deoarece este transmis în direct.
M-am surprins plângând când am văzut imagini pe care mintea mea încercată de-o viață nu și le-ar fi putut închipui vreodată, cu distrugerile catastrofale, cu transformarea în moloz a sute și mii de clădiri, ca și cum s-ar fi încercat distrugerea spiritului acestui popor, cu un Kiev care era, cu veacuri în urmă, capitală – pe când Moscova nu era, poate, decât un sătuc neștiut de lume. Cum poți oare să spui că nu există un popor, cel ucrainean, când tu, când leagănul civilizației slave de nord se găsea tocmai la Kievul pe care acum vrei să-l razi de pe fața pământului?!? Nu înțeleg oare potentații ruși de la Moscova oare că își rad astfel de pe fața pământului propria istorie?
Și, de curând, imaginile din Bucea, cu cadavre răspândite pe străzi, oameni nevinovați, civili, – nu soldați – uciși cu cruzime și lăsați săptămâni la rând pe străzi așa cum au fost torturați și apoi uciși, cu mâinile legate la spate, nu cumva să opună nici cea mai mică rezistență înainte de a fi trimiși în neființă.
Nu-mi iese din minte și nici din suflet acea fotografie: brațul unei femei cu palton albastru marin din care iese o mână delicată, cu degetele aproape încleștate în pumn, cu unghiile vopsite în roșu. Poate ultima încercare de a rezista în fața brutalității unui viol. De durere însă, pumnul n-a mai apucat să se contracte. Imaginea aceasta mă urmărește de o zi și nu-mi dă pace. E ca și cum aș fi acolo, la Bucea – pe strada udă și murdară, mai tare murdărită de nevolnicia și răutatea rușilor invadatori – și sufăr cumplit că n-am putut s-o salvez măcar pe acea femeie de iadul criminalilor de război. Mă săgetează toată suferința ei adunată în încercarea firavă de a strânge pumnul.
Cel mai grav ar fi, acum, să ne obișnuim cu războiul din Ucraina, căci obișnuința este primul pas spre nepăsare, iar acum nepăsarea înseamnă moarte.
