Serhii Jadan – Internat

0
150
Serhii Jadan – Wiki Commons

Ani de zile s-a străduit Maria Hoșciuc să publice romanele lui Serhii Jadan la noi în țară și s-a lovit de un zid ca și Baiazid, așa cum scria marele nostru poet Mihai Eminescu. Așa că ani la rând au stat la sertar traducerile. Directori de edituri limitați, care caută numai premii Goncourt și Booker Prize și Premiul Pulitzer, pentru a publica ”nume”, rețetă aparentă a succesului editurii. Iată însă că cei de la editura Cartier din Chișinău s-au încumetat să-l publice pe acest autor deosebit de talentat, care face cinste intelectualilor ucraineni și scriitorilor din toată lumea. (Fitralit)

Internat – un roman despre războiul din estul Ucrainei semnat de scriitorul Serhii Jadan, propus recent de Academia de Științe a Poloniei la Premiul Nobel pentru literatură.

Despre războiul din Ucraina, început cu opt ani în urmă, în 2014, s-a scris foarte mult în literatura ucraineană contemporană, de la însemnări de pe front, jurnale, interviuri și memorii, până la poezii, povestiri și romane1. Romanul Internat al lui Serhii Jadan vorbește despre acest război din perspectiva populației civile, al oamenilor de rând, cărora războiul le-a intrat în casă și le-a schimbat pentru totdeauna existența. Personajul principal, Pașa, profesor de limbă ucraineană, este un tip retras, nu îl interesează războiul, nu este de partea nimănui și nici nu dorește să fie. Călătoria lui de trei zile până la internat și înapoi, de unde trebuie să-și aducă nepotul acasă, îi trezește oarecum conștiința amorțită, îl face să-și dea seama de propriile greșeli și neputințe. Jadan încearcă să ne arate cum se raportează locuitorii din apropierea liniei frontului la evenimentele din jur, ce le determină percepția și acțiunile, cum se manifestă în unele situații și cum preferă să nu facă nimic. Internat este o carte excelentă despre războiul adevărat și conflictul interior al omului, despre situații-limită și trecerea peste ele, despre neputință și autodepășire.

Prozatorul ucrainean nu este prezent pentru întâia oară la noi în revistă, căci am publicat un scurt fragment dintr-un roman al său în anul 2017, în traducerea aceleiași Maria Hoșciuc. (vezi: https://www.fitralit.ro/29-06-2017-serghi-jadan-vorosilovgrad/. În cele ce urmează, vă prezentăm un fragment dintr-un roman al său scris după anexarea rușilor a Peninsulei Crimeea și invazia acelorași în regiunile ucrainene Lugansk și Donețk. (Serhii Jadan, Internat, traducere din limba ucraineană și note de Maria Hoșciuc, Cartier, Chișinău, 2021)

———————————————

— Du-te şi ia-l de acolo, strigă bătrânul.

— Este fiul ei, îi răspunse Paşa, să se ducă singură să-l ia.

— Eşti unchiul lui, îi aminti bătrânul.

— Şi ce?

— Este nepotul meu.

Şi toate astea, fără să oprească televizorul. Nu opreşte televizorul nici noaptea. De parcă e focul veşnic: stă aprins nu atât spre alinarea celor vii, cât în memoria celor morţi. Bătrânul se uită la prognoza meteo, ca şi cum acolo va fi amintit numele lui. Când se încheie prognoza, rămâne o vreme nemişcat, de parcă n-ar crede cele auzite. Paşa nu se uită la televizor, în special în ultimul an, când ştirile pur şi simplu te sperie. Stă în camera lui, la o masă acoperită cu manuale, îşi pierde răbdarea, se ridică şi iese afară. Bătrânul se întoarce la auzul zgomotului, arcurile canapelei trosnesc precum crengile uscate în focul de tabără al cercetaşilor. Mobila din casă e veche, dar trainică: sigur va dăinui şi după moartea proprietarilor. Sora lui Paşa îi propusese să mute măcar scaunele, dar acesta refuzase. Ce să mai muţi, e ca şi cum ai face lifting la şaptezeci de ani, spunea el: se poate face, desigur, dar e mai bine să iei un anestezic. În ultima vreme, sora lui aproape că nu mai trecea pe acasă, aşa că nici despre mutarea scaunelor nu mai vorbea nimeni. Paşa iubea această casă, aici trăise toată viaţa şi voia s-o facă şi de acum încolo. Fusese construită de prizonierii germani, imediat după război. Era o clădire destul de spaţioasă, pentru două familii. A doua stradă de la staţia de cale ferată, un cartier foarte populat, în care locuiau în mare parte muncitorii de la staţie. Întregul lor sat se învârtea în jurul ei: stația le dădea de lucru, iar, odată cu asta, şi o speranţă, asemenea unei inimi negre de la fumul de locomotivă care pompează sângele vâlcelelor şi perdelelor forestiere din jur. Chiar şi acum, când depoul stătea pustiu ca un bazin fără apă, iar în ateliere locuiau numai rândunicile şi oamenii străzii, chiar şi aşa, viaţa lor se învârtea în jurul căii ferate. Doar că acum nu aveau de lucru. Nu se ştie din ce motiv, primii care îşi pierd serviciul sunt cei din aşezările muncitoreşti. Atelierele au fost închise şi toţi s-au împrăştiat, fiecare cu treburile lui, s-au ascuns în curţile strâmte, cu fântânile secate din cauza verii toride şi beciurile săpate în pământ ale căror provizii se terminaseră încă înainte de Crăciun. În schimb, Paşa ar păcătui dacă s-ar plânge: este totuşi bugetar. Da, da, îşi zise Paşa în timp ce ieşea din casă şi trăgea după sine uşa acoperită cu nişte pături de spital, sunt totuşi bugetar, sunt bugetar. Zăpada din curte are o culoare roz-albăstruie, reflectă soarele care stă să apună şi cerul de seară, iar porii ei adânci o întunecă şi mai mult. Zăpada este tare la atingere, miroase a apă de martie, aşa că nu e nevoie de niciun fel de prognoză: iarna va fi lungă, toţi vor avea timp să se obişnuiască cu asta, să obosească. Iar când deja se vor fi obişnuit, în acel moment va începe altceva. Până una, alta, lumea se aseamănă cu un bulgăre de zăpadă ținut în niște palme calde: se topeşte, se transformă în apă, dar, cu cât stă mai mult în palme, acestea se fac tot mai reci, au tot mai puţine reflexe calde, și tot mai multă rigiditate glacială. Apa rămasă devine ucigătoare, înecând soarele în jocul reflexiilor ei. Chiar și topită, apa rămâne ucigătoare, soarele apune în jocul complicat de reflexe, dar nu ai nicio șansă să te încălzești la razele lui: după prânz, în sunetele sirenelor umede care plutesc deasupra staţiei, se lasă amurgul, după care dispare instantaneu sentimentul dezgheţului, sentimentul amăgitor de căldură. 

Paşa înconjură casa, merse printre copaci pe o potecă cu zăpada topită. Toată viaţa împărţise casa cu un muncitor de la staţie. Jumătate de casă era a acelui muncitor, cealaltă jumătate – a familiei fericite a lui Paşa: tata, mama, Paşa, sora lui. Cu vreo cincisprezece ani în urmă, când încă locuiau toţi împreună, muncitorul de la staţie incendiase jumătatea lui de casă. Reuşiseră să stingă focul. Dar muncitorul nu a vrut să repare nimic – s-a dus la gară, s-a urcat în trenul care mergea spre răsărit şi a dispărut pentru totdeauna din viaţa lor. Jumătatea arsă a casei o dărâmaseră, zugrăviseră peretele, îşi continuaseră viaţa. De afară, casa arăta ca o jumătate de pâine de pe raftul din magazin. Bătrânul mereu cumpăra aşa – doar jumătate, ca să nu plătească pentru ce nu era nevoie. Şi ca să nu rămână în plus. Îl învăţase viaţa de la staţie.

Copaci negri în zăpadă, crengi aspre pe fundalul cerului roşu – dincolo de gard începe strada, casele albe ale vecinilor, pe alocuri portocalele galbene ale luminilor electrice, livezi, curţi, hornuri din care se ridică fumuri ca nişte bărbaţi obosiţi care stau şi povestesc pe-o vreme geroasă, lăsând să le iasă din plămâni suflul cald de ianuarie. Străzile sunt pustii, nu e țipenie de om, numai la staţie, din când în când sunt cuplate vagoanele, metal cu metal, de parcă cineva ar muta o mobilă de fier. Şi încă ceva, dinspre răsărit, dinspre oraş, toată ziua, de dimineaţă, se aud explozii puternice, una după alta – uneori mai intense, alteori mai dispersate. Ecoul se împrăştie, pe timp de iarnă acustica este distorsionată, e greu să-ţi dai seama de unde se înalță şi unde cade. Aerul e proaspăt, se simte miros de copaci umezi, e o linişte tensionată. O astfel de linişte se lasă doar atunci când toţi tac şi încep să asculte. Paşa numără până la o sută şi se întoarse. Zece. Seara trecută fuseseră şase. În acelaşi interval de timp. Oare ce vor spune la ştiri? Îl găsi pe bătrân în bucătărie. Stă aplecat lângă masă și îşi pregăteşte geanta sport veche.

— Unde pleci? întreabă Paşa. Deşi, ce să mai întrebi: e clară treaba, se duce după băiat. Aruncă demonstrativ ziarul în geantă (cum poţi să reciteşti ziarele? e ca şi cum ai citi rebusuri rezolvate), ochelarii (Paşa mereu se ceartă cu el din cauza ochelarilor – lentile groase, imagine distorsionată, mai bine ai purta ochelari de soare, oricum nu se vede nimic), cuponul de pensie (dacă va avea noroc, nu va plăti călătoria), telefonul mobil, tocit ca o piatră pe malul mării, o batistă curată. Bătrânul îşi spală şi îşi calcă singur batistele, nu o pune pe fiica lui, nu vrea. O dată pe lună, apucă și îşi calcă cu multă grijă batistele spălăcite de timp, de parcă ar usca nişte bancnote devalorizate. Paşa îi aduce mereu batiste de hârtie, însă bătrânul le foloseşte în continuare pe ale lui, o deprindere veche, încă de pe când lucra la oficiul de la staţie, când practic batistele de hârtie nu existau defel. Şi nici cele de pânză. Bătrânul nu ştie aproape deloc să folosească telefonul mobil, dar mereu îl are la el – carcasa e spartă, butonul verde şters. Încă nu s-a învăţat să-şi reîncarce contul, Paşa face asta. Iar acum aranjează totul cu grijă, caută prin geantă, tace supărat: e din ce în ce mai greu cu el, nu mai poţi să discuţi nimic, se supără ca un copil. Paşa se duse lângă sobă, bău direct din ceainic. Fântânile au secat încă din vară, iar din robinet n-ai curaj să bei: cine ştie ce mai este astăzi prin conducte. De aceea fierb apa, evită bazinele de apă. Bătrânul nu zice nimic, caută ceva prin buzunare.

— Bine, zise Paşa, mă duc eu să-l iau. Dar bătrânul nu cedează aşa uşor. Scoate ziarul, îl desface, îl închide la loc, îl împătureşte, îl bagă înapoi în geantă. Degetele galbene și uscate rup nervos hârtia de ziar, nu se uită deloc la Paşa, se cocoşează deasupra mesei, vrea să dovedească ceva, luptă împotriva întregii lumi.

— Ai auzit? spuse Paşa. Mă duc eu să-l iau.

— Nu e nevoie, răspunse bătrânul.

— Ţi-am zis că mă duc eu, repetă ușor nervos Paşa.

Bătrânul îşi scoate demonstrativ ziarul şi iese afară. Deschide cu putere uşa dinspre sufragerie – o fâşie de lumină slabă de la televizor pătrunde în coridorul întunecat. O închide apoi cu zgomot, de parcă s-ar închide pe dinăuntru într-un frigider gol.

Ziua întâi

Dimineaţa de ianuarie este lungă şi neclintită ca o coadă la spital. În bucătărie, domneşte frigul, iar în fața ferestrelor cenuşiul dimineții. Paşa se duse lângă plită şi simţi imediat mirosul dulceag de gaz. Pașa îl asociază întotdeauna cu trezirea înviorătoare de dimineaţă. Pregătindu-se în fiecare dimineaţă pentru muncă, aruncă în servietă caietele şi cărţile elevilor, se duce în bucătărie, simte mirosul dulceag al gazului, își bea ceaiul tare, alături felia de pâine neagră, încearcă să se convingă că reuşise în viaţă, apoi, după ce s-a convins suficient, pornește spre școală. Acest miros l-a însoţit toată viaţa, chiar îşi pierde pofta de mâncare atunci când se întâmplă să nu se trezească acasă, îi lipseşte plita familiară, care miroase a ochiuri de plită arse. Paşa aruncă o privire pe geam, se uită la zăpada neagră şi la cerul negru, se aşază la masă, îşi scutură capul, încercând să-şi revină. E şase dimineaţa, ianuarie, luni, încă o zi fără muncă. Ia de pe pervaz câteva caiete, le răsfoiește, le pune imediat la loc, se ridică, iese pe hol, aruncă o privire în cameră. Bătrânul doarme în fotoliu, de pe ecran cineva scăldat în sânge strigă la el, dar degeaba: bătrânul oprise sonorul încă de aseară, nu poţi ajunge la el oricât de tare ai striga. Pentru o clipă, Paşa rămâne pe loc, se uită la sânge. Cel care strigă îşi mută şi el privirea spre Paşa, iar acum strigă la el: nu opri televizorul, ascultă, este important, ar trebui să te intereseze

şi pe tine. Dar Paşa găsește repede telecomanda, apasă pe butonul mare şi roşu, ca şi cum ar scoate pasta de dinţi din tub, apoi aruncă telecomanda pe masă şi se strecoară pe ușă afară, atent să nu-l trezească pe bătrân. Dar uşa oricum scârţâi, tulburător, în amurgul de dimineaţă, în cameră bătrânul se trezește numaidecât, găsește telecomanda şi deschide tăcut televizorul care tocmai arată ceva înspăimântător, ceva ce-i interesează pe toţi. Iar Paşa este deja aproape de staţie.

***

Ceva nu este în regulă, se gândi el, ceva aici nu este în regulă. Nu e niciun suflet viu, nicio voce. Nu se aud nici locomotivele. Chiar şi prăvăliile sunt închise. Zăpada negricioasă începe să se topească, temperatura e aproape cu plus, dar cerul e acoperit cu nori, umezeala atârnă în aer, transformându-se din când în când într-o ploaie abia perceptibilă, mai încolo, pe şine, este ceaţă, iar în această ceaţă nu se aud nici voci, nici paşi. E încă devreme, îşi spuse încordat Paşa, pur şi simplu e prea devreme. Şi la răsărit, acolo unde începe oraşul, e o linişte suspectă, fără explozii, fără aer sfâşiat. De după colţ, se ivește un autobuz. Paşa răsuflă uşurat: autobuzele circulă, totul e în regulă. Pur şi simplu e încă prea devreme. Îl salută pe şofer, acela îşi ascunde cu teamă capul în gulerul de piele. Intră în maşina goală, se aşază la geamul din stânga. Apoi se răzgândește, se mută lângă cel din dreapta. Şoferul îi urmărește încordat toate aceste mişcări, de parcă îi este frică să nu-i scape ceva important. Când observă privirea lui Paşa, acesta se întoarce, pornește motorul și bagă în viteză. Fierul scârţâie supărat, autobuzul se urnește, iar şoferul face turul de onoare în ceaţa pustie, lăsând staţia în urmă. În asemenea autobuze sunt transportaţi morţii, îşi zise Paşa. Sunt nişte autobuze speciale cu panglică neagră pe bord. Oare

există în ele locuri pentru călători? Sau văduva e nevoită să stea pe sicriu? Şi unde ajung eu cu asemenea catafalc? Autobuzul traversează o stradă pustie, apoi încă una. Mai încolo trebuie să fie târgul, unde pensionarele vând zilnic câte ceva îngheţat. Autobuzul cotește într-acolo, dar nu se vede nicio pensionară, niciun trecător. Acum, Paşa îşi dă seama că într-adevăr ceva nu era în regulă, ceva se întâmplase, se prefăcu însă că totul era în regulă. Nu trebuie să se panicheze. Şoferul îşi ascunde cu grijă privirea, conducând catafalcul prin ceaţă şi apă. Oare trebuia să mă fi uitat la ştiri sau ce, se enervă Paşa. Dar cea mai ciudată era liniştea – după toate aceste zile, când cerul dinspre sud, deasupra oraşului, semăna cu o armură tocmai scoasă din foc. Era linişte şi pustiu, de parcă toţi se urcaseră în trenul de noapte şi plecaseră. Rămăseseră doar Paşa şi şoferul, trec pe lângă două blocuri cu multe etaje, construite pe nisip, lasă în urmă autobaza şi apoi așezarea. O alee lungă de plopi îi conduce spre şosea, plopii se ițesc din ceaţă precum copiii de după umărul părintesc. Undeva acolo, sus, soarele deja se pusese în mişcare, cu siguranţă apăruse deja, acolo undeva, deşi nu se vede, dar oricum i se simte prezenţa. În rest, nu se simte nimic. Iar Paşa analizează atent toată această umezeală din jur, încercând să-şi dea seama ce a omis, ce anume vrusese să-i explice acel tip însângerat de pe ecranul televizorului. Şoferul evită cu atenţie gropile reci, se târăște până la şosea, o ia la dreapta. Autobuzul ajunge în staţie, se oprește după cum era normal, aici mereu urca cineva. Dar, se pare, nu astăzi. Şoferul aşteaptă un timp, probabil mai mult din obişnuinţă, apoi îl privește pe Paşa, cerându-i parcă permisiunea, închide uşa, autobuzul pornește, ia viteză şi se îndreaptă direct spre un post de control.

— Fut pe mă-ta, spuse şoferul.

Punctul de control este ticsit de soldaţi: stau în spatele parapetelor de beton, sub steagurile naţionale zdrenţuite și privesc tăcuţi spre oraş. De câte ori trecuse pe aici, în ultima jumătate de an, de când se întorsese aici puterea de stat, după luptele scurte şi crâncene? Când te duceai în oraş sau te întorceai acasă, la staţie, te puteai aştepta oricând la controlul documentelor, altfel spus – te puteai aştepta la probleme. Deşi, de regulă, pe Paşa îl lăsau să treacă, fără niciun fel de întrebări: e de-al locului, viza de reşedinţă e ok, statul nu are nicio pretenţie faţă de el. Paşa se obişnuise cu privirile nepăsătoare, cu mişcările mecanice, calculate ale soldaţilor, cu unghiile lor negre, cu faptul că trebuia să le dai buletinul cu viza de reşedinţă şi să aştepţi până ce ţara ta se va convinge a nu ştiu câta oară că eşti o persoană care respectă legea. Soldaţii îi înapoiau documentele în tăcere, Paşa îşi băga buletinul în buzunar, încercând să nu-şi intersecteze cu nimeni privirea. Steagurile naţionale erau spălate de ploi, culorile se decolorau, dizolvându-se în aerul cenuşiu de toamnă, precum zăpada în apa caldă. Paşa se uită pe geam, vede cum pe lângă ei trece un jeep blindat cu metal. Din maşină, sar trei bărbaţi cu mitraliere. Fără să acorde atenţie cursei-catafalc, se îndreaptă grăbiți spre mulţimea care se înghesuie în faţă. Soldaţii stau nemișcați, strigă unii la alţii, îşi smulg reciproc binoclul, se uită la şoseaua din faţa lor, îşi încordează ochii roşii de la fum şi nesomn, încercuiţi în riduri adânci. Dar şoseaua este într-atât de pustie, încât te sperie. De regulă, pe aici mereu trece cineva. Chiar şi în ciuda faptului că, de ceva vreme, oraşul se află într-un asediu aproape total, iar cercul din jurul lui se strânge pe zi ce trece, câte cineva reuşea totuși să intre sau să iasă din oraş pe acest drum unic. Erau, de regulă, militarii care cărau în oraş muniţia, sau voluntarii care, şi ei, duceau de aici, din sud, dinspre teritoriul paşnic înspre oraşul asediat, diverse lucruri nefolositoare, precum haine călduroase sau medicamente împotriva răcelii. Cine avea nevoie de medicamente împotriva răcelii, într-un oraş în care se trăgea cu artilerie grea şi care avea să fie cucerit dintr-o clipă în alta? Dar asta nu oprea pe nimeni: coloane întregi continuau să mărşăluiască de pe continent spre cei asediaţi, nimerind uneori, însă foarte conştient, în mijlocul bombardamentelor. Deşi toată lumea știa că oraşul va fi predat, că armata naţională va fi nevoită să se retragă, luând cu sine steagurile ţării lui Paşa, şi că linia frontului, într-un fel sau altul, se va muta spre nord, mai aproape de staţie; în acest fel, şi moartea se va apropia cu vreo câteva zeci de kilometri. Dar pe cine interesa acest lucru? Şi civilii prindeau curaj şi alergau spre oraş pe asfaltul spart. Militarii încercaseră să-i convingă să nu se ducă, dar în aceste locuri nimeni nu are prea mare încredere în soldaţi, fiecare se credea cel mai deştept. Se înghesuiau sub aruncătoare de mine, în mână cu nu ştiu ce adeverinţă de la fondul de pensii. Ce-i drept, dacă e să alegi între moarte şi birocraţie, uneori e mai bine să alegi moartea. Soldaţii se enervau, închideau uneori punctul de control, dar, imediat ce focul înceta, în faţa punctului de control se forma iarăşi o coadă. Erau nevoiţi să-i lase. Dar uite că astăzi şoseaua este complet goală. Se pare că acolo, în oraş, se petrece ceva cu adevărat înfricoşător, ceva care poate opri chiar şi cursele regulate şi pe speculanţi. Şi bărbaţii ăștia nebărbieriţi, furioşi din cauza lipsei de somn şi a situaţiei fără ieşire, descărcându-şi astfel furia. Din această mulţime se îndreaptă spre autobuzul lor un soldat înalt şi slab, cu nişte ochi turbaţi şi larg deschişi sub casca prea mare, deschişi aşa cel mai probabil din cauza fricii – îşi aruncă mâna în faţă, stai, nu mişca. Ei oricum nu se mişcă – stau pe loc, îşi ţin respiraţia, încremeniți. Brusc autobuzul devine foarte îngust, iar aerul devine atât de rarefiat, încât, oricât l-ai respira, nu poţi să tragi în piept destul. Soldatul se apropie de uşă şi loveşte tare cu palma în caroseria metalică. În autobuz se aude ecoul, de parcă s-ar fi scufundat un submarin, şoferul deschide cam prea rapid uşa.

— Încotro, drace? îi strigă soldatul şi, cocoşându-se, urcă în autobuz. Este nevoit să se aplece, casca îi cade pe ochi, iar Paşa are impresia că-l ştie, numai că de unde, de unde? Dar soldatul cu privirea rea se apropie, îşi aranjează casca, îşi şterge ochii cu mâna şi îi strigă lui Paşa în faţă: Actele! La naiba, actele! Paşa începe să caute prin buzunare şi brusc aceste buzunare devin atât de multe, încât se pierdu în ele şi nu poate să găsească nimic, scoate la iveală numai gunoaie: ba şerveţele umede cu care îşi curăţă la şcoală, dimineaţa, încălţămintea, ba teme printate ale lecţiilor, ba avize de poştă. Da, da, îşi zise Paşa, uitându-se speriat la faţa soldatului, trebuie să ridic coletul, coletul, coletul. Am uitat de colet, îşi spuse el, iar pielea lui deveni brusc umedă şi rece, de parcă fusese ştearsă cu şerveţele umede.

— Ei? strigă soldatul, atârnând deasupra lui. 

Ce-i grav: Paşa nu poate nicicum să-şi dea seama în ce limbă vorbeşte acesta. Din gura lui cuvintele ies atât de brusc şi tocit, încât nu au nici intonaţie, nici accent, pur şi simplu sunt niște strigăte de parcă ar tuşi răcit. Ar trebui să vorbească în limba ţării, se panică Paşa, în limba ţării, acum o lună se aflau aici nişte soldaţi de undeva din Jâtomâr, care râdeau de el că trecea de la o limbă la alta. Oare tot ei sunt, sau nu sunt ei? şovăi speriat Paşa, uitându-se în ochii furioşi în care se reflecta toată frica lui.

— Le-am uitat, răspunse Paşa.

— Ce? nu-l crezu soldatul.

Şoferul sări în picioare, neştiind ce să facă, să o ia la fugă sau să rămână pe loc. Nici Paşa nu ştiu ce să facă şi-şi spuse: cum se poate una ca asta, cum se poate? În acea clipă, cineva de afară începu să strige atât de tare şi de apăsat, încât soldatul se cutremură, se întoarse şi se repezi afară, împingându-l pe şofer. Acesta căzu pe scaunul său, dar sări repede în picioare şi ieşi după soldat. Paşa ieşi și el afară, şi toţi aleargă spre mulţimea care brusc se linişteşte şi se împrăştie.

În acel moment, dinspre sud, de la orizont, dinspre partea oraşului asediat, ca dintr-o groapă aeriană invizibilă, încep să apară siluete de bărbaţi. Câte unul, câte doi, în grupuri, ies cu greu de după linia orizontului şi se mişcă încoace, în direcţia mulţimii care stă tăcută şi aşteaptă. Acolo, la orizont, sunt abia perceptibili, dar treptat se măresc, precum umbra după-amiază. Nimeni nu se mai uită în binoclu, nimeni nu mai strigă, de parcă toţi se tem să nu sperie această procesiune care umple încet şoseaua şi se întinde deja pe câteva sute de metri. Bărbaţii merg încet, ai impresia că nu se grăbesc nicăieri, deşi imediat devine clar că pur şi simplu nu pot merge mai repede: sunt prea obosiţi, sunt prea grele pentru ei aceste ultime sute de metri. Dar trebuie să înainteze, şi o fac, nu se opresc, se apropie cu încăpăţânare, au ca reper steagul lor, urcă din vale spre punctul de control, ca nişte călători daţi jos din autobuz fiindcă au fost prinși fără bilet. Timpul parcă o ia la goană, totul se petrece atât de repede, încât nimeni nu apucă nici să se sperie, nici să se bucure. Deja primii se apropie de parapetele de beton dați cu vopsea, iar acolo, la orizont, apar alţii şi alţii, care, şi ei, coboară în vale şi se îndreaptă către nord, către ai lor. Şi, cu cât li se văd mai clar feţele, cu atât se face mai linişte în jur. Deoarece acum li se văd mai bine ochii, în care nu se vede nimic bun – numai extenuare şi ger. Iar respiraţia lor este atât de rece, că nici măcar abur nu le iese din gură. Au feţele murdare, iar albul ochiului este prea alb. Căşti, căciuli negre rupte. În jurul gâtului, au înfăşurate nişte batiste cenuşii de la praful de cărămidă. Arme, curele, buzunare goale, saci în spate, mâini negre de la lubrifiant, bocanci murdari de la cărămidă spartă şi pământ negru moale. Primii care se apropie încep să-i privească cu reproş şi neîncredere, de parcă toţi cei care stau aici şi-i aşteaptă au vreo vină, de parcă totul ar trebui să fie invers: ei, cei care au venit, ar fi trebuit să stea aici, sub cerul apăsător de ianuarie, şi să privească spre sud, la orizont, unde nu există nimic în afară de mizerie şi moarte. Primul care ajunge la ei îşi aruncă brusc pumnul în aer şi începe să strige, ca şi cum i-ar certa pe zei pentru fapte înfăptuite. Înjură, ameninţă, se enervează, lacrimile îi curg pe faţă, făcând-o mai curată. Mulţimea se împrăştie şi mai mult, iar cei care sosesc se amestecă cu cei care stau pe loc, de parcă apa tulbure de râu se amestecă cu apa curată de mare. Mulţimea nu mai încape între parapetele reci de beton, iar cel care sosise primul stă în continuare în mijlocul mulţimii şi strigă cât îl ţin puterile, ceva despre nedreptate şi răzbunare, despre faptul că predaseră oraşul, îl părăsiseră cu tot cu locuitorii lui, îl lăsaseră pe mâini străine, nu mai rezistaseră, se retrăseseră, ieşiseră din capcană. Şi au noroc cei care au scăpat, dar ce vor face cei care au rămas acolo, pe străzile bombardate? Ce va fi cu ei? Cine-i va lua de acolo? Ce-am făcut noi, strigă el fără să-şi lase jos pumnii, i-am părăsit, am fugit, am lăsat oraşul? Cum aşa? Cine va răspunde pentru asta? Oleh, strigă el, Oleh, colegul meu, n-am apucat nici măcar să-l îngrop, n-am apucat să-l trag în zăpadă, a rămas ars într-o benzinărie. În mâinile cui l-am lăsat? Cine-l va scoate de acolo? Cine? Strigă el şi ameninţă cu pumnul norul de ploaie. Şi tot aşa până când cineva care venise mai târziu, făcându-şi loc până la el, îi aruncă pur şi simplu în faţă, taci din gură, ne e greu şi fără vorbele tale. În acel moment încep să vorbească toţi deodată: unul întreabă, altul răspunde, pe unul îl duc să se încălzească, pe altul îl înfăşoară într-o pătură veche şi arsă. Apoi, dintr-o dată, la punctul de control sosește încă un grup care duce în spate o targă pe care este cineva atât de rănit şi de însângerat, încât Paşa îşi întoarce privirea, iar un ofiţer începe să strige după ambulanţă, deşi despre ce ambulanţă putea fi vorba? Targa este luată de cei care au mai multă putere şi este aşezată în autobuz, haide, îi strigă şoferului, porneşte, îl duci la staţie. Paşa se gândi că este cea mai bună variantă – să se întoarcă acasă, şi făcu un pas spre autobuz, însă lângă uşă stă deja un soldat şi, fără să se uite măcar, îl împinge pe Paşa care văzu numai cum targa este aşezată cu grijă în cabină. Paşa observă părul lipicios şi osul alb ca zahărul, de parcă a fost tăiat în două un dovleac din care s-a scos miezul dulce, mai observă o mână spasmodică ce se înfige în targă şi se agăţă de ea cu atâta putere, cum numai de viață te agăţi.

Roman Mykhaylov – Ucraina

Autobuzul încearcă să întoarcă, dar în jurul lui se află mulţimea, toţi strigă şi încurcă, încurcă şi strigă, dar strigă, în principal, ca să nu încurce. În cele din urmă, cineva dă ordin, mulţimea se trage în lături, autobuzul se întoarce şi dispare după colţ. Pe Paşa îl împinseră la margine, el încercă cumva neputincios să scape de acolo, cineva îl strigă din spate, n-ai o ţigară, îi vorbi un soldat fără cască şi cu păr argintiu murdar. Nu am, îi răspunse Paşa. Dar ce ai? nu-l lăsă soldatul. Paşa începu să caute mecanic prin buzunare şi scoase buletinul.

_____________________________

* Serhii Jadan s-a născut în 1974 la Starobilsk, Ucraina, și a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Harkiv. În anul 1995, debutează cu volumul de poezie Generalul Iuda, urmat de Pepsi (1998). Publică apoi mai multe antologii de poezii, poeme și povestiri: Balade de război şi reconstrucţie (2001), Maradona (2007), Etiopia (2009) și altele. Big Mac este primul volum de proză scurtă, apărut în 2003, urmat de romanele Depeche Mode (2004), Anarchy in the UKR (2005) și Voroșilovgrad (2010). În 2014, a publicat antologia de nouă povestiri și treizeci de poeme Mesopotamia. Romanul Internat apare în 2017, la Editura Meridian din Cernăuți. Serhii Jadan a primit peste 20 de premii și distincții, atât în Ucraina, cât și în străinătate. Versurile lui au fost puse pe muzică de cele mai cunoscute formații rock din Ucraina. La Editura Cartier, au apărut în traducerea Mariei Hoșciuc cărțile Jazz în Donbas (Voroșilovgrad) (2017), Internat (2021) și Anarchy in the UKR (2021), iar romanul Depeche Mode este în curs de apariție.

1 Lista cu publicațiile din anii 2014–2018 http://life-after-ato.com.ua/post/231?fbclid=IwAR3Iw5T7fcDJHbQ-I9_L3leFWd2_g7SeBf0A7VRV9wa90oJgP4M5diPSUbs#.Wwq85pCMXkU.facebook


— Поїдь, забери його, — кричить старий.

— Її син, — відгукується Паша у відповідь, — хай сама забирає.

— Він твій племінник, — нагадує старий.

— І шо?

— Він мій онук.

І все це, не вимикаючи телевізора. Телевізор він не вимикає навіть уночі. Він у них, наче вічний вогонь: горить не так для втіхи живих, як у пам’ять про померлих. Старий дивиться прогноз погоди, ніби там мають згадати його ім’я. Коли прогноз закінчується, якийсь час сидить, мовби не вірить почутому. Паша телевізор не дивиться, особливо останній рік, коли новини просто лякають. Сидить у своїй кімнаті, за столом, заваленим підручниками, не витримує, підіймається з канапи, виходить надвір. Старий обертається на звук, канапа прострілює пружинами, як сухе гілля в скаутському багатті. Меблі в домі старі, але живучі: теперішніх господарів напевне переживуть. Сестра пропонувала бодай перетягнути крісла, але Паша відмахувався. Яке перетягнути, говорив, це, говорив, як підтяжки в сімдесят років робити: можна, звісно, але краще взяти знеболювальне. Сестра останнім часом майже не з’являлась, то й про перетягування ніхто більше не говорив.

Паша любив цей будинок, жив тут ціле своє життя, збирався жити далі. Його побудували німецькі полонені, відразу після війни. Була це доволі простора будівля на дві родини. Друга вулиця від залізничної станції, густозаселений приватний сектор, в якому жили переважно станційні робітники. Все їхнє селище й будувалося довкола станції: вона давала роботу, вона ж давала й надію, подібна на чорне від паровозного диму серце, що прокачує кров довколишніх балок і лісосмуг. Навіть тепер, коли депо стояло порожнє, наче басейн, із якого спустили воду, і в майстернях жили хіба що ластівки та бомжі, життя все одно трималося залізниці. Просто тепер не було роботи. Чомусь саме в робітничих селищах робота зникає в першу чергу. Майстерні прикрили, й усі розійшлися у своїх справах, поховалися по тісних дворах із пересушеними від пекучого літа колодязями та погребами, всі запаси в яких закінчувалися ще до Різдва.

Хоча ось Паші нарікати гріх: який-не-який бюджетник. Так-так, думає Паша, виходячи на вулицю й причиняючи за собою оббиті лікарняними ковдрами двері, який-неякий бюджет, який-не-який бюджетник. Сніг на подвір’ї рожево-синій, відбиває призахідне сонце й вечірнє небо, темніє своїми глибокими порами. Гострий на дотик, відгонить березневою водою, прикриває собою в’язкий чорний ґрунт, так що жодних прогнозів не треба: зима буде тривати довго, всі встигнуть призвичаїтися, змучитись і звикнути. А коли звикнуть, тоді й почнеться щось інше. А поки світ нагадує грудку снігу в теплих руках: тане, стікає водою, проте що далі, то холоднішими стають долоні, все менше в них теплого відруху, все більше крижаної застиглості. Вода, навіть танучи, залишається вбивчою, сонце тоне в складній системі водяних дзеркал та відображень, відігрітися ним ніхто не встигає: відразу ж по обіді, за вогкими гудками, що висять над станцією, починаються сутінки, потому миттєво зникає відчуття відлиги, оманливе відчуття тепла.

Паша обходить будинок, розмоклою стежкою пробирається між деревами. Будинок вони все життя ділили з якимось залізничним працівником. Півбудинку належало йому, пів — дружній Пашиній родині: татові, мамі, Паші, сестрі. Років п’ятнадцять тому, коли ще всі жили разом, залізничний працівник свою половину спалив. Устигли загасити. А ось відбудовуватися залізничний працівник не захотів — пішов на станцію, сів на потяг у східному напрямку й назавжди зник із їхнього життя. Спалену половину будинку просто завалили, побілили стіну, жили далі. Зовні будинок нагадував половину хліба на магазинній полиці. Старий завжди так і купував — половину, аби не платити зайвого. І щоб не лишалось зайвого. Життя на станції навчило.

Чорні дерева в снігах, гостре гілля на тлі червоного неба — за парканом починається вулиця, білі сусідські будиночки, де-не-де жовті апельсини електричних вогнів, сади, огорожі, комини, з яких здіймаються дими, ніби це втомлені чоловіки стоять і розмовляють на морозі, випускаючи з легень теплий січневий дух. Вулиці порожні, ніде нікого, лише на станції час від часу зчіплюються вагони, металом об метал, наче хтось переставляє залізні меблі. І ще з півдня, з боку міста, цілий день, від ранку, важкі одиночні вибухи — то інтенсивніше, то розсіяніше. Луна високо розходиться повітрям, акустика взимку перекручена, до кінця важко зрозуміти, звідки летить, де падає. Свіже повітря, запах вогких дерев, напружена тиша.

Так тихо буває лише тоді, коли всі замовкають і починають слухати. Паша рахує до ста і йде назад. Десять. Минулого вечора було шість. За той самий час. Цікаво, що скажуть у новинах?

Застає старого на кухні. Той стоїть схилившись коло столу, збирає свою стару спортивну торбу.

— Далеко? — питає Паша.

Хоча що питати: ясно ж, за малим збирається. Демонстративно кидає до торби газету (як можна перечитувати прочитані вже газети? це ж як читати розгадані кросворди), окуляри (Паша завжди свариться з ним за ці окуляри — товсте скло, викривлене зображення, ти вже краще сонцезахисні носи, радить старому, все одно нічого не видно), пенсійне посвідчення (якщо пощастить — проїде безкоштовно), витертий, наче морський камінь, мобільник, випраний носовик. Старий сам пере й прасує свої носовики, не перекладає це на доньку, не хоче. Раз на місяць стає до прасувальної дошки, старанно водить по сірих від часу носовиках, ніби висушує знецінені банкноти. Паша йому постійно приносить паперові серветки, але старий далі користується своїми носовиками, давня звичка, ще з часів роботи в станційній конторі, коли паперових серветок просто не існувало в природі. Та й не паперових теж. Мобільником старий користуватися майже не вміє, але постійно тягає із собою — побитий корпус, затерта зелена кнопка. Рахунок йому поповнює Паша, сам він так і не навчився. Ось тепер старанно все складає, порпається в торбі, мовчить ображено: з ним дедалі складніше, неможливо ні про що говорити, ображається, як дитина. Паша проходить до плити, п’є просто з чайника. Колодязі влітку висохли, з крана пити страшно: хто знає, що там у трубах нині плаває. Тому воду кип’ятять, оминають водойми. Старий не озивається, нишпорить кишенями.

— Ладно, — каже Паша, — з’їжджу, заберу.

Але старий так просто не здається. Дістає газету, розгортає, згортає, складає вчетверо, соває назад до торби. Жовті сухі пальці нервово ламають газетний папір, на Пашу він навіть не дивиться, горбиться над столом, хоче щось довести, воює з цілим світом.

— Ти почув? — говорить Паша. — Поїду, заберу.

— Не треба, — відповідає старий.

— Сказав же, заберу, — дещо нервово повторює Паша.

Старий демонстративно дістає свою газету й виходить. Рвучко відчиняє двері, що ведуть до вітальні, — смуга м’якого світла від телевізора падає в темний коридор. Потому різко зачиняє за собою, ніби замикається зсередини в порожньому холодильнику.

День перший

Січневий ранок довгий і нерухомий, як черга в лікарні. Ранковий холод на кухні, грифельні сутінки за вікном. Паша підходить до плити, відразу ж ловить солодкавий запах газу. У Паші він завжди асоціюється з бадьорим ранковим прокиданням. Щоранку збираючись на роботу, покидавши до портфеля учнівські зошити й підручники, вибиратись на кухню, дихати солодким газом, пити міцний чай, заїдаючи його чорним хлібом, переконувати себе в тому, що життя вдалося, переконавши, бігти на роботу. Цей запах супроводжує його все життя, у нього навіть апетиту немає, коли випадає прокидатись не вдома, бракує домашньої ранкової плити, що відгонить пропаленими конфорками. Паша визирає у вікно, розглядає чорний сніг і чорне небо, сідає за стіл, струшує головою, намагаючись прийти до тями. Шоста ранку, січень, понеділок, ще один день без роботи.

Бере з підвіконня зошити, гортає, тут-таки кладе назад, підводиться, проходить коридором, зазирає в кімнату. Старий спить у кріслі, з екрана до нього намагається докричатися хтось, залитий кров’ю, але марно: звук старий вимкнув ще з ночі, його тепер не дістанеш, хоч як кричи. Паша на якусь мить затримується, дивиться на кров. Той, що кричить, теж переводить погляд на Пашу та кричить уже до нього: не вимикай, послухай, це важливо, тебе це теж стосується. Але Паша швидко знаходить пульт, витискає, ніби пасту з тюбика, велику червону кнопку, кидає пульт на стіл і виходить надвір, обережно, щоб не розбудити старого, причиняючи за собою двері. Але двері все одно тривожно проскрипують у ранкових сутінках, старий у кімнаті відразу ж прокидається, знаходить пульт і мовчки вмикає телевізор, в якому відбувається щось жахливе, щось, що стосується всіх. А Паша вже добігає до станції.

Щось не так, думає він, щось тут не так. Жодної живої душі, жодного голосу. Навіть локомотивів не чути. Навіть торгівлі немає. Темно-синій сніг підтікає водою, погода мало не плюсова, але небо в хмарах, волога висне в повітрі, іноді переходячи в ледь відчутний дощ, далі на коліях стоїть туман, і в цьому тумані не чути ні голосів, ні кроків. Рано ще, думає Паша напружено, просто ще рано. На півдні, там, де починається місто, теж стоїть підозріла тиша, без вибухів, без розірваного повітря. З-за рогу виїжджає автобус. Паша полегшено видихає: транспорт працює, все гаразд. Просто ще рано.

Вітається з водієм, той боязко втягує голову в комір шкірянки. Проходить порожнім салоном, сідає біля лівого вікна. Потім не витримує, пересідає до правого. Водій насторожено спостерігає за всім цим у дзеркало, наче боїться пропустити щось важливе. Коли Паша перехоплює його погляд, водій відвертається, запускає двигун, тягне важіль коробки передач. Ображено хрумтить залізо, автобус рушає, водій робить коло пошани в порожньому тумані, станція лишається позаду. У таких автобусах покійників возять, чомусь думає Паша. Спеціальні такі автобуси з чорною стрічкою вздовж борту. Цікаво, там місця для пасажирів є? Чи вдові на домовину треба сідати? І куди я таким катафалком доїду?

Автобус минає одну порожню вулицю, потім наступну. Далі має бути вуличний базар, де пенсіонерки щоденно продають щось мерзле. Автобус завертає, проте жодних пенсіонерок, жодних перехожих. Паша вже й розуміє, що справді щось не так, щось сталося, проте робить вигляд, ніби все гаразд. Не панікувати ж дійсно. Водій старанно відводить погляд, женучи катафалк крізь туман і воду. Треба було новини подивитись, чи що, нервує Паша. А головне — тиша, після всіх цих днів, коли небо на півдні, над містом, нагадувало розпечену на вогні арматуру. Тихо й порожньо, ніби всі сіли на нічний потяг і виїхали. Залишилися тільки Паша з водієм, але й вони проїжджають дві збудовані на пісках багатоповерхівки, минають автобазу й викочуються із селища. Довга тополина алея виводить на трасу, тополі визирають із туману, наче діти з-поза батьківського плеча. Десь там, угорі, вже рухається сонце, десь там воно вже напевне з’явилося, хоча його й не видно, але воно все одно відчувається. А більше не відчувається нічого. І Паша сторожко розглядає всю цю вологу довкола, намагаючись зрозуміти, що ж він пропустив, що хотів пояснити йому той залитий кров’ю тип із телевізора. Водій обережно оминає холодні ями, дотягує до траси, повертає праворуч. Автобус підкочується до зупинки, звично зупиняється, тут завжди хтось підсідає. Але, схоже, не сьогодні. Водій, скоріше за звичкою, якийсь час стоїть, не зачиняючи дверей, потім озирається на Пашу, ніби просячи в нього дозволу, двері зачиняються, автобус рушає далі, набирає швидкість і викочується просто на блокпост.

— Твою маму, — лише й вимовляє водій.

Блокпост забитий військовими: стоять за бетонними блоками, під розтріпаними державними прапорами, мовчки дивляться в бік міста. Скільки разів він проїздив це місце за останні півроку, звідтоді як сюди після коротких жорстких боїв повернулася державна влада? Вибираючись до міста чи повертаючись додому, на станцію, слід було щоразу очікувати на перевірку документів, інакше кажучи — очікувати на неприємності. Хоча Пашу зазвичай пропускали мовчки, без жодних питань: місцевий, із пропискою все гаразд, держава до нього претензій не має. Паша звик до байдужих поглядів, до розмірених, механічних рухів силовиків, до чорних нігтів, до того, що слід віддати паспорт із пропискою й чекати, доки твоя країна вчергове переконається у твоїй законослухняності. Бійці мовчки віддавали документи, Паша запихав паспорт до кишені, намагаючись ні з ким не зустрічатися поглядом. Державні прапори розмивало дощами, фарби блякнули, розчиняючись у сірому осінньому повітрі, мов сніг у теплій воді.

Паша дивиться у вікно, бачить, як повз них проскакує джип, обтягнутий темним залізом. Із джипа вистрибують троє з автоматами. Не звертаючи уваги на рейсовий катафалк, біжать у натовп, що збивається попереду. Бійці стоять, перекрикуються, виривають одне в одного біноклі, розглядають трасу перед собою, напружують червоні від диму та безсоння очі, обрамлені глибокими зморшками. Але траса порожня, порожня настільки, що це лякає. Зазвичай нею постійно хтось рухається. Навіть попри те, що місто вже тривалий час знаходиться майже в цілковитому оточенні, і кільце довкола нього постійно стискається, до міста й назад усе одно хтось весь час проривався цією єдиною дорогою. Переважно військові, що підвозили в місто боєприпаси, або волонтери, які теж постійно вивозили звідси, з півночі, з мирної території до обложеного міста різний непотріб, на зразок теплого одягу чи протизастудних засобів. Кому потрібні протизастудні засоби в місті, яке обстрілювалось важкою артилерією і яке ось-ось мали здати? Але це нікого не зупиняло: цілі колони й далі проривалися з материка до оточених, іноді цілком очікувано потрапляючи під обстріли. Хоча зрозуміло було, що місто здадуть, що державні війська змушені будуть відійти, забравши з собою прапори Пашиної країни, і що лінія фронту так чи інакше відсунеться на північ, до станції, а отже, і смерть стане ближчою на якийсь десяток кілометрів. Але кого це хвилювало? Цивільні теж зважувались і рвались до міста розваленим асфальтом. Військові намагалися їх відговорити, проте військовим тут ніхто особливо не довіряв, кожен вважав себе найрозумнішим. Ось і пхався під міномети за якою-небудь довідкою з пенсійного фонду. Справді, вибираючи між смертю й бюрократією, краще іноді вибрати смерть. Військові злостились, іноді перекривали пункт, але щойно обстріли вщухали, перед блоком знову вибудовувалась черга. Доводилося пропускати.

А ось нині на трасі зовсім порожньо. Схоже, там, у місті, справді відбувається щось страшне, щось здатне зупинити навіть маршрутників і спекулянтів. І стоїть натовп неголених чоловіків, злих від безсоння та безвиході, посеред бетонних блоків та колючого дроту, й усі кричать один на одного, зганяють один на одному лють. І від натовпу в бік їхнього автобуса відокремлюється худий високий боєць, під завеликим шоломом безтямні очі, безтямні й широко розплющені, розплющені, скоріше за все, від страху, — викидає вперед руку, мовляв, стояти, не рухатись. Хоча вони й так не рухаються — стоять, завмерли, затамували подих. В автобусі раптом стає так багато місця, і повітря стає таким розрідженим, хапай його не хапай — не надихаєшся. Боєць підходить до дверей і лунко б’є долонею по металевій поверхні. Автобус відлунює, ніби затонула субмарина, водій дещо зарізко відчиняє двері.

— Куда, блядь? — кричить йому боєць і, згорбившись, підіймається в салон. Змушений пригнутись, шолом наповзає йому на очі, й Паші здається, ніби він його впізнає, хоча звідки, звідки? — думає Паша. А боєць дивиться недобре, підходить, поправляє шолом, витирає очі рукою й кричить Паші в лице: — Документи! Блядь, документи!

Паша лізе кишенями, і кишень раптом стає так багато, що він у них губиться й не може нічого знайти, і дістає різне сміття: то вологі серветки, якими зранку протирає в школі взуття, то роздруковані теми уроків, то повідомлення з пошти, що треба зайти забрати бандероль. Так-так, думає Паша, нажахано дивлячись бійцеві в лице, треба ж забрати бандероль, бандероль, бандероль. Забув, думає він, і шкіра його враз стає мокрою й холодною, ніби його самого протерли вологими серветками.

— Ну? — кричить боєць, нависаючи.

І головне: Паша зовсім не може зрозуміти, якою мовою той говорить. Оскільки слова з нього вириваються так рвано й ламано, що в них ні інтонації, ні акценту, просто викрикує щось, ніби викашлює застуду. Мав би говорити державною, панікує Паша, державною, місяць тому тут стояла частина звідкись із Житомира, ще сміялися з того, як він ковзав із мови на мову. Вони, не вони? — гарячково вагається Паша, дивлячись у розлючені очі, в яких відбивається весь його переляк.

— Забув, — відповідає Паша.

— Шо? — не вірить боєць.

Водій зривається на ноги, не знаючи, як бути, тікати чи стояти на місці. І Паша теж не знає, як бути, і думає: ну як же так, як же так?

Тут із вулиці хтось кричить, кричить так різко й протяжно, що боєць здригається, повертається та рветься на вулицю, відштовхуючи водія. Той падає на своє крісло, але швидко підривається на ноги й вистрибує слідом за бійцем. І Паша теж вистрибує, і всі вони підбігають до натовпу, який раптом замовкає та розступається. І ось тоді з півдня, з-за обрію, від міста, відрізаного облогою, ніби з невидимої повітряної ями, починають вивалювати чоловіки. По одному, по двоє, цілими групами, вони важко виринають з-поза лінії горизонту й рухаються сюди, у бік натовпу, що мовчки стоїть і чекає. Ще ледь помітні, там, на обрії, вони поступово збільшуються, ростуть, мов тіні по обіді. Вже ніхто не дивиться в бінокль, і не кричить ніхто, наче всі бояться наполохати цю процесію, що поволі наповнює собою трасу, розтягуючись уже на сотні метрів. Чоловіки йдуть розмірено, аж здається, що нікуди не поспішають, хоча відразу ж стає зрозуміло, що швидше йти вони просто не можуть: надто вимучені, надто важко даються їм ці останні кілька сотень метрів. Але йти треба, ось вони й ідуть, не зупиняються, наближаються вперто, рухаються на свій прапор, підіймаються до блокпоста з долини, ніби пасажири, яких зняли з рейсового автобуса за безквитковий проїзд. Час ніби прискорюється, і все відбувається так швидко, що ніхто не встигає ні злякатись, ні потішитись. Перші вже підходять до вимащених фарбою бетонних блоків, а там на обрії з’являються щоразу нові й теж спускаються вниз, вибираються на північ, до своїх. І що ближче вони підходять, що чіткішими стають їхні обличчя, то тихіше стає довкола. Оскільки тепер видно очі тих, хто підходить, і в очах цих нічого доброго не побачиш — лише вимученість і мороз. І дихання в них таке холодне, що від нього навіть пара не здіймається. Чорні від бруду обличчя, яскраві білки очей. Шоломи, чорні подерті шапочки. Довкола ший замотані сірі від цегляного пилу хустки. Зброя, паски, порожні кишені, мішки за плечима, чорні від мастила руки, вимащені битою цеглою і розмоклим чорноземом черевики. Перші, вже підходячи, вдивляються в обличчя, з докором і недовірою, так, ніби всі ті, хто тут стоїть і чекає на них, у чомусь винні, ніби все повинно бути навпаки: вони, ті, хто прийшов, мали б стояти тут, під низьким січневим небом, і дивитися на південь, за обрій, де немає нічого, крім бруду та смерті. І ось перший підходить до укріплень і раптом викидає вгору кулак, і починає кричати, мовби сварить богів за погану поведінку. Проклинає, погрожує, злоститься, сльози течуть обличчям, роблячи його чистішим. Натовп розступається ще ширше, і ті, що приходять, змішуються з тими, що стоять, ніби брудна річкова вода змішується з прозорою морською. Натовп уже не вміщається між холодними блоками, а той, що прийшов перший, далі стоїть посеред юрби й горлає щось про несправедливість і помсту, про те, що місто здали, залишили, разом із усіма, хто там живе, віддали в чужі руки, не втримали, відступили, вилізли з пастки. І добре тим, хто виліз, а як бути тим, хто залишився там, на розстріляних вулицях? Як бути з ними? Хто їх звідти забере? Що ж ми, кричить він, не опускаючи кулаків, кинули, втекли, залишили місто? Як же так? Хто буде за це відповідати? Олежа, кричить, Олежа, напарник мій, я його навіть прикопати не встиг, не встиг відтягнути в сніг, лежить згорілий на заправці. Кому я його залишив? Хто його витягне? Хто? — кричить він і погрожує кулаком дощовій хмарі. Аж доки хтось, хто прийшов пізніше, протискаючись повз нього, просто валить йому по голові, мовляв, заткни пельку, без тебе погано. І тоді враз починають говорити всі: хтось розпитує, хтось відповідає, когось тягнуть відігріватись, когось обмотують старою прогорілою ковдрою. А тоді раптом на пост виходить ще одна група, тягнучи на плечах ноші, і на тих ношах лежить хтось такий рваний і закривавлений, що Паша лише відводить очі, а якийсь офіцер починає кричати, аби підігнали швидку, хоча яка тут може бути швидка? Ноші перебирають ті, у кого більше сил, і тягнуть їх до автобуса, давай, кричать водієві, заводь, відвезеш його на станцію. Паша думає, що це взагалі найкращий варіант — повернутися зараз додому, і теж робить крок до автобуса, але коло дверей уже стоїть військовий і, навіть не озираючись, відштовхує Пашу, той лише бачить, як ноші обережно передають усередину, Паша помічає злипле волосся та цукрову білість кості, так ніби розрізали диню, вивернувши її солодкі нутрощі, помічає зсудомлену руку, що вчепилась у ноші, тримаючись за них так міцно, як тримаються лише за життя.

Автобус намагається розвернутись, але довкола колишеться натовп, усі кричать і заважають, заважають і кричать, і кричать передусім, аби не заважали. Зрештою хтось дає команду, натовп зрушується й відповзає вбік, автобус розвертається й зникає за рогом. Пашу відтиснули на узбіччя, він якось безпорадно намагається вибратися звідти, хтось кличе його з-поза спини, закурити дай, говорить до нього боєць без шолома зі срібним брудним волоссям. Немає, каже йому на це Паша. А шо є? — не відпускає його боєць, Паша автоматично лізе до кишені й дістає свій паспорт.

Lasă un răspuns