Serghi Jadan – Voroşilovgrad

0
126

Cartea scriitorului ucrainean Serghi Jadan vorbeşte despre începutul anilor ‘90, având în centrul ei regiunea Donbas care, în urma destrămării Uniunii Sovietice şi a obţinerii independenţei de către Ucraina, rămâne cumva pierdută, confuză, fără noţiunea zilei de mâine. Regulile obişnuite ale jocului nu mai sunt valabile, astfel că, în viaţa de zi cu zi, încep să se impună personajele cele mai dure şi arogante care îşi dictează propriile lor standarde oamenilor simpli, oricum obişnuiţi cu frica.

Împuşcăturile, războiul mafiei, bandiţii şi reketirii, agresivitatea specifică adolescenţei şi alcoolismul sever, şomajul şi lipsa totală a banilor – deznădejedea fără sfârşit şi depresia predomină atât în viaţa economică, cât şi în sufletele oamenilor. Textul este plin de drumuri prăfuite, maşini şi autobuze vechi, case în paragină şi hruşciovki neconfortabile. Prezentul este unul ruginit, spre deosebire de trecutul luminos, plin de sinceritate, pri

Traducere din ucraineană de Maria Hoșciuc
Traducere din ucraineană de Maria Hoșciuc

etenie adevărată şi spirit de echipă. Se pare că vechii prieteni nu mai sunt cum erau, dar şi cei noi se gândesc numai la afaceri şi nu sunt deloc toleranţi cu preferinţele celorlalţi, de exemplu, în ceea ce priveşte gusturile muzicale: „Trebuie să asculţi muzica care-ţi place. Şi nu trebuie să le dai unui străin căştile tale”, spune protagonistul romanului.  Vezi mai multe despre autor la: http://www.filb.ro/serghei-jadan/.

  1. Ce semnificație are acest text / autor în lista dumneavoastră de traduceri?

Romanul l-am citit acum vreo 4-5 ani, pe vremea când îmi îmbogăţeam cunoştinţele despre literatura ucraineană contemporană şi mă pregăteam pentru doctorat. Ţin minte că mi-am zis atunci: „Dacă cineva se va apuca să-l traducă, nu-i va fi uşor!”. Dar iată că tocmai mie mi-a revenit plăcerea să lucrez la acest text care are o semnificaţie specială în lista mea de traduceri, fiind primul roman (până acum am tradus câteva povestiri). Mă bucur nespus de mult că editura Cartier a dorit să publice scriitori ucraineni contemporani şi că mi-am putut aduce şi eu contribuţia pentru îmbogăţirea pieţei de carte româneşti cu un titlu extrem de interesant.

  1. Pe o scară de la 1 la 10, ce grad de dificultate credeți ca are textul de față?

Serghi Jadan dezvoltă şi în acest roman, la fel ca în celelalte texte ale lui, motive de aventură, dragoste-erotism şi fantastic, fiind în căutarea formelor artistice, specifice percepţiei lui asupra lumii. Fiind un scriitor postmodernist, utilizează o varietate de stiluri, uneori scrie într-un mod serios şi realist, alteori foloseşte un limbaj vulgar cu multe regionalisme; de asemenea, poate introduce în text descrieri lirice. Toate acestea sunt îmbinate într-o manieră artistică uimitoare. Din punct de vedere lingvistic, n-aş putea spune că romanul lui Jadan are un grad ridicat de dificultate.

  1. Cu ce dificultăți v-ați confruntat în timpul traducerii?

Aşa cum am spus şi mai sus, stilul lui Jadan nu este unul uniform, dar poate fi recunoscut în orice pagină a romanului. Pe lângă unele dificultăţi legate de aspecte colocvial-regionale (destul de multe), autorul şi-a îmbogăţit textul cu numeroase figuri de stil, proverbe care mi-au dat uneori multă bătaie de cap.

Telefoanele există pentru a anunța prin ele diverse neplăceri. Vocile din telefon sună rece și oficial, e mai simplu să transmiți cu o voce oficială veștile proaste. Eu știu despre ce vorbesc. Toată viața m-am luptat cu aparatele telefonice, dar fără succes. Telefoniștii din toată lumea urmăresc în continuare convorbirile, notându-și pe fișe cele mai importante cuvinte și expresii, iar în camerele de hotel se găsesc culegerile de psalmi și cărțile de telefon – tot ce ai nevoie pentru a nu-ți pierde credința.

Am dormit îmbrăcat. În blugi și cu un tricou larg. După ce m-am trezit, am dat roată prin cameră, am răsturnat sticlele goale de limonadă, paharele, borcanele și scrumierele, farfuriile murdare de sos, pantofii, am strivit enervat cu picioarele goale merele, fisticul și curmalele grase asemenea unor gândaci de bucătărie. Când închiriezi o locuință și stai în mijlocul unui mobilier străin, înveți să te porți atent cu obiectele. Țineam acasă tot felul de prostii, ca un comerciant, ascundeam sub canapea discuri de gramofon și crose de hochei, haine de femeie uitate de cineva și semne rutiere mari, de fier, găsite pe undeva. Nu puteam să arunc nimic, deoarece nu știam ce-mi aparține din toate astea și ce este proprietatea altcuiva. Dar încă din prima zi, din clipa în care nimerisem aici, aparatul telefonic stătea chiar pe podea, în mijlocul camerei, stârnind ură prin vocea și tăcerea sa. Când mergeam la culcare, îl acopeream cu o cutie mare din carton. Dimineața duceam cutia pe balcon. Aparatul diabolic stătea în mijlocul camerei și, cu soneria lui obsendantă, mă anunța că cineva are nevoie de mine.

Iată că și acum sună cineva. Joi, la cinci dimineața. Am ieșit de sub pătură, am dat la o parte cutia de carton, am luat telefonul și am ieșit pe balcon. În curte era liniște și pustiu. Pe ușa din spate a băncii a ieșit paznicul pentru a-și fuma țigara de dimineață. Când te sună cineva la cinci dimineața, nu va ieși nimic bun din asta. Stăpânindu-mi iritarea, am ridicat receptorul. Așa a început totul.

— Amice, îl recunoscui imediat pe Kocea. Avea o voce afumată, de parcă în locul plămânilor îi fuseseră montate niște difuzoare vechi și arse. Ghera, prietene, dormi? Difuzoarele hârâiau și scuipau consoane. Cinci dimineața, joi. Alo, Ghera.

— Alo, spusei.

— Prietene, adăugă Kocea pe frecvență joasă. Ghera.

— Kocea, e cinci dimineața, ce vrei?

— Gher՚, ascultă. Kocea trecu pe un fluierat de încredere: nu te-aș fi trezit dacă… Avem probleme aici. N-am dormit toată noaptea, înțelegi? Ieri a sunat fratele tău.

— Și?

— A plecat, Gherman. De cealaltă parte a firului respirația lui Kocea se oprise îngrijorător.

— Departe? Îmi era greu să mă obișnuiesc cu variațiile lui vocale.

— Departe, Gherman, se aprinse Kocea. Când începea o nouă propoziție, vocea lui vibra. Nici n-am înțeles, la Berlin, ori la Amsterdam.

— Poate la Amsterdam prin Berlin.

— Se poate și așa, Gher՚, se poate, hârâi Kocea.

— Când se întoarce? începui să mă relaxez. Crezusem că e doar un moment de lucru, că pur și simplu mă pune la curent cu noutățile familiale.

— Niciodată, Ghera. Sunetul din receptor începu din nou să vibreze.

— Când?

— Niciodată, Ghera, niciodată. A plecat pentru totdeauna. A sunat ieri și m-a rugat să-ți spun.

— Cum pentru totdeauna? nu înțelesei eu. La voi totul e bine?

— Da, prietene, e bine. Kocea luă brusc pe note înalte. Totul e bine. Numai că fratele tău a lăsat totul pe umerii mei, mă-nțelegi?! Iar eu, Gher՚, sunt deja bătrân, nu mă descurc singur.

— Cum a lăsat totul? tot nu puteam eu să înțeleg. Ce-a spus?

— A spus că-i la Amsterdam, m-a rugat să te sun. A spus că nu se mai întoarce.

— Dar benzinăria?

— Benzinăria, Gher՚, a rămas în seama mea. Numai că eu, — Kocea adăugă din nou vâjâielii sale încredere,— nu pot face față. Am probleme cu somnul. Vezi, e cinci dimineață, iar eu nu dorm.

— A plecat de mult? îl întrerupsei.

— Deja de o săptămână, mă anunță Kocea. Credeam că știi. Dar uite ce probleme avem.

— Dar mie de ce nu mi-a zis nimic?

— Nu știu, Gher՚, nu știu, prietene. N-a zis la nimeni nimic, pur și simplu a plecat. Poate voia să nu știe nimeni.

— Să nu știe ce?

— Că o șterge, explică Kocea.

— Da՚ cine ce treabă are cu el?

— Nu știu, Gher՚, își schimbă vocea Kocea, nu știu.

— Kocea, ce s-a întâmplat acolo la voi?

— Gher՚, doar mă cunoști, nu mi-am băgat nasul în afacerile lui. Nu mi-a explicat nimic. Doar a tulit-o așa. Și eu, amice, nu mă descurc singur. Ar fi bine să vii încoace și să te lămurești singur, ce zici?

— Ce să mă lămuresc?

— Păi, nu știu, poate ți-a spus ceva.

— Kocea, nu l-am văzut de o jumătate de an.

— Păi nu știu, se încurcă de tot Kocea. Gher՚, amice, să vii, că eu singur nu pot, te rog să mă-nțelegi corect.

— Kocea, ce tot îndrugi acolo?, întrebai eu în cele din urmă. Spune-mi clar ce s-a petrecut acolo la voi.

— Păi totul e bine, Gher՚, Kocea începu să tușească, totul e ok. Ți-am zis ce aveam să-ți spun, iar tu faci cum vrei. Trebuie să plec, am clienți. Haide, amice, haide. Kocea puse receptorul în furcă.

Ce clienți poate avea, îmi spusei. La cinci dimineața.

Închiriasem două camere într-un apartament comunal vechi evacuat, chiar în centru, cu o curte liniștită, în care erau tei. Liolik ocupa camera de trecere, mai aproape de coridor, iar eu locuiam în cea din spate, cu ieșire pe balcon. Restul camerelor din apartamentul comunal erau încuiate. Nimeni nu știa ce se ascunde în spatele ușilor. Camerele ni le închiriase Fiodor Mihailovici, un pensionar bătrân și avar, fost încasator. Îi spuneam Dostoievski. În anii nouăzeci, el, împreună cu soția, au decis să emigreze și Fiodor Mihailovici făcuse rost de documente. Dar, ținând în mână documentele noi, renunțase brusc să mai plece undeva, spunîndu-și că acum este momentul potrivit să înceapă o nouă viață. Așa că soția lui emigrase singură, iar el rămase în Harkov, cică să aibă grijă de apartament. Gustând din libertate, Fiodor Mihailovici ne închiriase camerele, iar el dispăruse pe undeva, în niște locuințe conspirative. Bucătăria, coridoarele și chiar baia din acest apartament dărăpănat erau ticsite de mobilă de dinainte de război, cărți uzate și teancuri de reviste „Ogoniok”[1]. Pe mese, scaune și chiar pe podea erau aruncate vase și haine colorate pe care Fiodor Mihailovici le trata cu delicatețe și nu permitea să fie aruncate. Noi n-aruncam nimic, așa că la boarfele străine se adăugau și ale noastre. În dulăpioare, pe rafturi și în sertarul mesei din bucătărie erau numai sticle și borcane de culoare închisă în care străluceau miere și ulei, oțet și vin roșu în care stingeam mucurile de țigară. Pe masă erau nuci și monede de cupru, capace de bere și nasturi de la o manta militară, de lustră erau agățate cravatele vechi ale lui Fiodor Mihailovici. Aveam o atitudine înțelegătoare față de gazda noastră și comorile lui de pirat, față de figurinele de porțelan cu Lenin, furculițele grele din argint fals, draperiile prăfuite prin care intra soarele galben ca untul, dispersând prin cameră praful și curenții. Seara, când stăteam în bucătărie, citeam înscripțiile de pe pereți făcute de Fiodor Mihailovici, niște numere de telefon, adrese, scheme cu rutele autobuzelor desenate direct pe tapet cu creion chimic, analizam decupajele din calendare și fotografii ale unor rude necunoscute, prinse de perete cu pioneze de către el. Rudele arătau sobru și solemn, spre deosebire de Fiodor Mihailovici, care și el venea din când în când în cuibul său călduros, în sandale scârțâitoare și haină de papițoi, aduna sticlele goale și, după ce-și primea banii pentru luna următoare, dispărea printre teii din curte.

Era luna mai, vremea se menținea caldă, în curte creștea iarba. Uneori noaptea veneau de pe stradă cupluri precaute și făceau dragoste pe banca acoperită cu niște cîrpe vechi. Uneori, spre dimineață, pe bancă veneau paznicii de la bancă și-și pregăteau țigări cu marijuana, lungi ca zorile de zi în luna mai. Ziua veneau câinii vagabonzi, miroseau toate aceste urme de iubire și fugeau neliniștiți înapoi, pe străzile centrale ale orașului. Soarele răsărea tocmai deasupra clădirii noastre.

Când am venit în bucătărie, Liolik se agita deja lângă frigider în costumul său – sacou de culoare închisă, cravată gri și pantaloni fără mărime, care atârnau pe el ca un steag pe vreme bună. Am deschis frigiderul și am examinat cu atenție rafturile goale.

— Bună, mă prăbușii pe scaun. Liolik se așeză nemulțumit pe scaunul de vizavi, fără să lase din mână cutia cu lapte. Uite ce e, haide să mergem la frate-meu.

— De ce? nu înțelese el.

— Doar așa. Vreau să văd ce-i pe-acolo.

— Ce-i cu fratele tău, are probleme?

— Nu, e bine. E la Amsterdam.

— Vrei să mergi la el la Amsterdam?

— Nu la Amsterdam. La el acasă. Mergem în week-end?

— Nu știu, ezită Liolik, în week-end voiam să-mi duc mașina la service.

— Păi fratele meu lucrează la service. Să mergem.

— Ei, nu știu, răspunse nesigur Liolik. Mai bine vorbește cu el la telefon, și terminând de băut tot ce mai avea, adăugă: hai să mergem, deja am întârziat.

Ziua îl sunasem de câteva ori pe frate-meu. Ascultam tonurile lungi. Nu răspundea nimeni. După masă îl sunasem pe Kocea. De asemenea, fără nici un rezultat. Ciudat, îmi spusei, fratele poate să nu răspundă pentru că nu are roaming. Dar Kocea trebuie să fie la locul de muncă. Am încercat din nou, dar fără succes. Seara i-am sunat pe părinți. A răspuns mama. Bună, am zis, n-a sunat frate-meu? Nu, a răspuns ea, de ce? Am întrebat doar așa, am zis eu și am schimbat subiectul.

În dimineața următoare, la birou, m-am dus din nou la Liolik.

— Liolik, am zis, ce facem, mergem?

— Păăăi, se văită el, n-am cum, mașina e veche, poate se strică undeva pe drum.

— Liolik, începui să-l presez, frate-meu o să-ți facă la mașină reparație capitală. Haide, salvează-mă. N-am chef să merg cu personalul.

— Ei, nu știu. Dar serviciul?

— Mâine-i week-end, nu încerca să scapi.

— Nu știu, spuse din nou Liolik, trebuie să vorbim cu Boria. Dacă nu ne va încărca cu ceva…

— Să mergem să vorbim, spusei și l-am tras în biroul vecin.

Boria și Lioșa – Lolek și Bolek[2] –  erau veri. Îi știam de la universitate, terminasem împreună secția de istorie. Nu semănau deloc între ei – Boria arăta ca un bogătan, era slab și cu părul tuns, purta lentile de contact și se pare că-și făcea chiar manichiură. În schimb, Lioșa era mai plinuț și puțin mai timid. Purta haine de birou ieftine, se tundea rar, nu se îndura să dea bani pe lentile de contact, de aceea purta ochelari cu ramă metalică. Boria arăta mai îngrijit, iar Lioșa – mai de nădejde. Boria era cu o jumătatea de an mai mare decât vărul lui, de aceea se simțea responsabil pentru el, probabil avea complexul de frate. Provenea dintr-o familie bună, tatăl lui lucrase la comsomol, apoi făcuse carieră în nu știu ce partid, era șeful administrației regionale, ținea cu opoziția. În ultimii ani ocupa o funcție pe lângă guvernator. În schimb, Lioșa provenea dintr-o familie simplă – mama lui lucra ca învățătoare, iar tatăl lui se pregătea să se întoarcă de la muncă din Rusia încă de prin anii ՚80. Locuiau lângă Harkov, într-un oraș mic, așa că Liolik era o rudă săracă și avea impresia că toți îl iubesc pentru asta. Imediat după terminarea universității, Boria intarse în afacerea tatălui său, iar eu și cu Liolik încercaserăm să ne ridicăm singuri. Lucrasem la o agenție de reclamă, la un ziar de anunțuri gratuite, la secretariatul de presă al congresului naționaliștilor și chiar la propria casă de pariuri care se închise în a doua lună a existenței sale. Acum câțiva ani, Boria, îngrijindu-se de existența noastră și amintindu-și de anii fără de griji ai studenției, ne chemase să lucrăm cu el, în administrație. Tatăl lui înregistrase pe numele lui Boria câteva organizații de tineret, prin care erau luate diverse granturi și erau spălate sume de bani nu prea mari, dar regulate. Așa că noi lucram împreună. Aveam un serviciu ciudat și imprevizibil. Tehnoredactam discursuri, țineam seminarii pentru tinerii lideri, făceam traininguri pentru observatorii alegerilor, compuneam programe politice pentru partide noi, tăiam lemne la casa de vacanță a tatălui lui Bolik, mergeam la talk-show-uri, la televiziune, pentru a apăra opțiunea democratică și spălam, spălam, spălam cașcavalul care trecea prin conturile noastre. Pe cartea mea de vizită scria „expert independent”. După un an de astfel de muncă îmi cumpărasem un calculator șmecher, iar Liolik un Volkswagen stricat. Apartamentul îl închiriasem împreună cu Liolik. Boria venea des pe la noi, se așeza pe podea în camera mea, lua telefonul în mână și suna prostituatele. Într-un cuvânt – spirit corporatist obișnuit. Liolik nu-l plăcea pe verișorul său. Se pare că nici pe mine. Dar noi locuiam deja de câțiva ani în camere vecine, iar relația noastră devenise echilibrată, chiar de încredere. Mereu împrumutam de la el haine, iar el de la mine bani. Singura diferență era că eu îi dădeam mereu hainele înapoi. În ultimele luni, el și verișorul său învârteau ceva, o nouă afacere de familie, în care nu-mi băgam nasul, deoarece banii erau ai partidului și nimeni nu știa cum se putea termina totul. Îmi țineam economiile departe de ei, un teanc de dolari pe care-l păstram pe raftul cu cărți, între paginile lui Hegel. În general, aveam încredere în ei, deși eram conștient că venise timpul să-mi caut un loc de muncă normal.

Gili Mocanu - Fără titlu, tuș pe hîrtie, 1997-1998 5
Gili Mocanu – Fără titlu, tuș pe hîrtie, 1997-1998 5

Boria era la el în birou și lucra ceva. Pe masă, în fața lui, erau niște mape cu rezultatele unor sondaje de opinie. Când ne-a văzut, a deschis pe monitor site-ul administrației regionale.

— Aha, voi erați, spuse energic, așa cum îi stă unui șef. Ei, ce-i, întrebă el, ce faceți?

— Boria, începui eu, vrem să mergem la fratele meu. Îl cunoști, nu?

— Îl cunosc, răspunse Bolik și începu să-și examineze atent unghiile.

— Mâine nu avem nimic de lucru?

Bolik se gândi, își examină din nou unghiile, își duse brusc mâinile la spate.

— Mâine e week-end, răspunse.

— Înseamnă că mergem, îi spusei lui Lioșa și mă îndreptai spre ușă.

— Așteptați, mă opri brusc Bolik. Merg și eu cu voi.

— Sigur? întrebai eu neîncrezător.

N-aveam chef să-l iau cu noi. Și Liolik, din câte observasem, se încordase.

— Da, confirmă Bolik, mergem împreună. N-aveți nimic împotrivă?

Liolik tăcea nemulțumit.

— Boria, întrebai eu, tu de ce vrei să vii?

— Doar așa, răspunse Bolik. N-o să vă-ncurc.

Se pare că pe Liolik îl tensiona faptul că trebuia să meargă undeva cu vărul lui, care îl controla strict și nu voia să-l scape din ochi pentru nici o clipă.

— Dar noi plecăm devreme, încercai să scap de el, în jur de cinci.

— La cinci? întrebă Liolik.

— La cinci! strigă Bolik.

— La cinci, repetai eu și mă îndreptai spre ușă.

În cele din urmă, îmi spusei, să se înțeleagă ei între ei.

Ziua îl sunasem din nou pe Kocea. Nu răspundea nimeni. Poate o fi murit, îmi spusei. Mai mult, o spusei cu speranță.

Seara stăteam împreună cu Liolik la noi acasă, în bucătărie. Ascultă, începu el brusc, ce-ai zice să nu mergem? Poate îi mai suni o dată? Lioșa, răspunsei eu hotărât, mergem numai pentru o zi. Duminică vom fi acasă. Nu te agita. – Nu te agita tu, spuse Liolik. Bine, spusei.

Deși, ce-i bine? Am 33 de ani. De mult trăiam singur și fericit, mă vedeam rar cu părinții, aveam o relație normală cu fratele meu. Aveam studii de care nimeni nu avea nevoie. Nu era deloc clar în ce calitate lucram. Banii îmi ajungeau exact pentru acele lucruri cu care eram obișnuit. Era târziu să apară noi obiceiuri. Totul mă mulțumea. Nu foloseam nimic ce nu mă mulțumea. Acum o săptămână dispăruse fratele meu. Dispăruse și nici măcar nu mă anunțase. După părerea mea, viața era bună.

Parcarea era pustie, iar noi arătam suspicios în ea. Boria întârzia. Eu îi propusesem să plecăm, dar Liolik se opunea, se dusese la supermarket după cafea de la aparat, chiar făcuse cunoștință cu paznicii care tot aici locuiau – lângă supermarketul mare, iluminat. În aerul de dimineață vitrinele aveau o lumină gălbuie. Supermarketul semăna cu un vas de croazieră care eșuase într-un banc de nisip. Din când în când prin parcare treceau haite de câini, mirosind neîncrezător asfaltul umed și ridicând capul spre soarele dimineții. Liolik se așezase comod pe scaunul șoferului, fuma țigară după țigară și îl suna nervos pe vărul său. În ultimul timp, de regulă se sunau des, vorbind nervos despre ceva și certându-se mereu. De parcă n-aveau încredere unul în celălalt. Liolik dădu încă o dată fuga până la aparat după cafea, la întoarcere vărsase pe costum, își ștergea cu grijă petele cu șervețele umede și îl înjură pe vărul său pentru că nu era punctual. Cu Liolik totul era la fel – vara murea de cald, iarna murea de frig, la volan se simțea incomod, iar în costum se simțea nesigur. Vărul lui îl făcea să fie tensionat și-l băga în situații dubioase. Eu îl sfătuisem să nu se bage, dar Liolik nu asculta, posibilitatea de a câștiga ușor îi provoca o oarecare stupoare. Mie nu-mi rămânea decât să observ cu indulgență aceste tentative ale lui de a face fraude financiare, bucurându-mă că nu mă lăsasem convins să intru și eu în această afacere suspectă. Mă dusesem și eu după cafea, am stat la taclale cu paznicii, am hrănit câinii cu chipsuri. Trebuia să mergem. Dar Liolik nu putea pleca fără verișorul său.

Ieși în fugă de după colț, privind în jur cu disperare și alungând câinii. Liolik îi făcu semn, Boria ne văzu și alergă spre mașină. Câinii alergau după el, ridicându-și cozile rupte. Deschise ușa din spate, sări în mașină. Era îmbrăcat în costumul său și într-o cămașă verde, destul de șifonată.

— Boria, spuse Liolik, ce pula mea?

— La naiba, Liolik, răspunse Bolik, nu spune nimic.

După ce mă salută și pe mine, Bolik scoase din buzunarul sacoului câteva CD-uri.

— Ce-i asta?, întrebai.

— Am pus ceva muzică, explică Bolik. Să ascultăm pe drum.

— Eu am player-ul meu, spusei.

— Nu-i nimic, o să ascult eu cu Lioșa.

Ca răspuns, Liolik se strâmbă.

— Liolik, rîsei. Cum așa, vărul tău decide pentru tine ce muzică să asculți?

— Nu decide nimic, răspunse supărat Liolik.

— Măcar ce muzică ai? mă interesai.

— Parker.

— Și asta-i tot?

— Da. Zece CD-uri cu Parker. N-am mai găsit nimic interesant, explică Bolik.

— Tâmpitule, zise Liolik și am pornit.

Volkswagenul se cutremura de la muzică de parcă era o cutie de conserve bătută cu un băț de lemn. În spate, Boria își slăbi nodul de la cravată și privi tensionat spre cvartalul de apartamente. După ce am trecut de zona fabricilor și a pieței mici, am ieșit în sfârșit pe centură. După ce am ieșit din oraș, am luat-o în direcția sud-est. La punctul de control erau polițiști. Unul dintre ei privi alene în direcția noastră, dar, nevăzând nimic interesant, se întoarse spre ai lui. Încercasem să mă uit la noi prin ochii lui. Un Volkswagen negru, cumpărat la mâna a doua de la parteneri, costume din stocurile magazinelor, pantofi din colecția de anul trecut, ceasuri din magazine cu lichidare de stoc, brichete primite cadou de sărbători de la colegi, ochelari de soare achiziționați în supermarketuri: lucruri de încredere, ieftine, nu prea uzate, nu prea expresive, nimic în plus, nimic special. Nici n-ai chef să dai amendă.

Dealurile verzi se întindeau pe ambele părți ale șoselei, luna mai era caldă și cu vânt, păsările zburau de pe un câmp pe altul, plonjând în stoluri zgomotoase prin fluxul de aer. În fața noastră, la orizont, străluceau blocurile albe înalte, peste care ardea soarele roșu, ca o minge de baschet fierbinte.

— Trebuie să alimentăm, spuse Liolik.

— Imediat o să fie o benzinărie, spusei.

— Și să luăm ceva de băut, se auzi vocea lui Bolik.

— Antigel, propuse vărul.

La benzinărie eu și Boria ne-am dus la magazin să luăm cafea. Cât timp Liolik băga benzină, noi am ieșit afară, unde erau câteva mese din plastic. În spatele gardului de plasă se întindea lanul de porumb. Verdele de mai, onctuos și viu colorat, acapara privirea și făcea să dispară gardul. În parcare se înghesuiau câteva camioane, probabil șoferii descărcau marfă. Borea se duse la ultima masă, luă un scaun din plastic, îl șterse cu șervețelul și se așeză cu grijă. Și mă așezai și eu. A venit în curând și Liolik.

— Gata, spuse, putem merge. Cât mai avem?

— Vreo două sute de kilometri, spusei. În câteva ore suntem acolo.

— Ce asculți? întrebă Liolik, arătând spre player-ul pe care-l pusesem pe masă.

— De-a valma, răspunsei. De ce nu-ți cumperi și tu unul?

— Am la mașină casetofon.

— Da, și asculți ce-ți aduce vărul tău.

— Eu îi copiez muzică bună, se supără Bolik.

— Eu ascult radioul, spuse și Lioșa.

— În locul tău, n-aș avea încredere în gusturile lui muzicale, îi spusei lui Liolik. Trebuie să asculți muzica care-ți place.

— Ei, bine, Gherman, se împotrivi Bolik. Trebuie să avem încredere unul în celălalt. Așa-i, Liolik?

— Îhî, răspunse nesigur Liolik.

— Bine, spusei, mi-e totuna. Ascultați ce vreți.

— Tu, Gherman, ești prea neîncrezător, adăugă Bolik. Nu ai încredere în partenerii tăi. Nu e bine așa. Cu toate astea, te poți baza mereu pe noi. Îmi poți spune măcar unde mergem?

— Acasă, spusei. Ai încredere în mine.

Mai bine să ajungem acolo mai devreme, îmi spusei. Cu atât mai mult, cu cât nimeni nu știe cât vom rămâne blocați acolo.

Boria îmi strecura discurile cu Parker. Eu le puneam ascultător unul după altul. Parker rupea aerul cu alto-ul său. Saxofonul lui exploda ca o armă chimică care distruge armatele dușmane. Parker respira printr-un ajutaj, expirând flăcările de aur ale furiei adevărate, degetele lui negre intrau în rănile iritate ale aerului, trăgând de acolo monede de cupru și fructe uscate. Discurile ascultate le aruncam în rucsacul meu uzat din piele. După o oră am intrat în cel mai apropiat oraș. Trecusem de centru, intrasem pe pod și nimerisem într-un incident rutier.

În mijlocul podului se afla un camion, blocând traficul în ambele sensuri. Mașinile intrau pe pod și cădeau într-o capcană ingenios aranjată – era imposibil să mergi înainte, dar nici înapoi nu puteai da, șoferii claxonau, cei care erau mai aproape ieșeau din mașini și se duceau să vadă ce se întâmplase acolo. Era o mașină veche care transporta găini, plină de pene și frunze și încărcată până sus cu niște cuști în care erau găinile. Erau sute de astfel de cuști în care se înghionteau păsările mari, stângace, bătând din aripi și ciocuri. Se pare că șoferul intrase în grilajul de fier care separa trotuarele, camionul deraiase și blocase circulația. Cuștile de sus se împrăștiaseră pe asfalt, iar acum găinile, mirate, se înghesuiau în jurul camionului, săreau pe capotele mașinilor, stăteau pe balustradele podului și cloceau ouăle sub roțile camionului. Șoferul camionului fugise imediat de la locul accidentului. Cu tot cu chei. În jurul camionului se învârteau doi sergenți, neștiind ce să facă. Împrăștiau cu ură găinile, încercând să afle de la martori câte ceva despre șofer. Mărturiile erau contradictorii. Unii susțineau că el chipurile sărise de pe pod în apă, alții – că se urcase într-un camion, iar cineva susținea în șoaptă că mașina mergea singură, fără șofer. Sergenții ridicau neputincioși din umeri și încercau să ia legătura prin radio cu direcția.

— Ei, asta-i de durată, spuse Lioșa, după ce vorbise cu sergenții și se întoarse la mașină. Vor să găsească undeva un trailer. Dar azi e week-end, găsesc o pulă.

În spatele nostru se făcuse deja o coadă, erau tot mai multe mașini.

— Poate să ocolim?,propusei.

— Cum? răspunse nemulțumit Lioșa. Acum n-ai șanse să ieși de aici. Trebuia să stăm acasă.

Brusc, pe capota noastră sări o găină mare, bine hrănită. Făcuse prudentă câțiva pași, se oprise.

— Vestitorul morții, spuse Bolik despre pasăre. Oare prin apropiere se găsește vreun magazin cu frigidere?

— Vrei să cumperi frigider?, îl întrebă vărul lui.

— Vreau apă rece, explică Bolik.

Lioșa claxonă, pasărea dădu speriată din aripi și, după ce zbură peste balustradă, o zbughi în necunoscut. Poate că așa trebuie învățate să zboare.

— Bine, nu putui să mă abțin, voi întoarceți-vă, iar eu mă duc mai departe.

— Unde să mergi?, nu înțelese Liolik. Stai. Imediat trailerul o să ia camionul, întoarcem mașina și plecăm acasă.

— Mergeți singuri. Eu mă duc pe jos, apoi găsesc o mașină.

— Așteaptă, se neliniști Liolik, nu prinzi nici o mașină.

— Ba da, am spus. Mă-ntorc mâine. Aveți grijă pe drum.

Sergenții erau nervoși. Unul dintre ei luă găina și, ținând-o de picior, îi dădu un șut cu dreptul. Găina zbură în aer ca o minge de fotbal, trecu peste câteva mașini și dispăru sub roți. Și partenerul lui apucă supărat o pasăre de curte, o aruncă în sus și cu dreptul o trimise în cerul de mai. Eu sării peste balustradă, ocolii camionul, mă strecurai printre șoferi, trecui podul și pornii de-a lungul șoselei matinale.

Am stat apoi îndelung sub cerul cald, la marginea șoselei pustii, asemenea metroului noaptea – totul în jur era fără speranță, clipele petrecute aici erau atât de lungi. După intersecție, la ieșirea din oraș, era o stație de autobuz, spartă cu atenție de niște călători necunoscuți. Pereții ei fuseseră pictați cu desene negre și roșii, podeaua de lut era presărată cu grijă cu un strat gros de sticlă spartă, iar de sub cărămizi crescuse o iarbă de culoare închisă în care se ascundeau șopârle și păienjeni. Nu îndrăznisem să intru, mă pusesem la umbra făcută de perete și așteptam. A trebuit să aștept mult. Camioane anonime mărșăluiau spre nord, lăsând în urmă praf și disperare, iar în direcția opusă nu mergea nimeni. Treptat, umbra îmi fugea de sub picioare. Deja mă gândeam să mă întorc, estimam cât timp îmi va lua și unde ar putea fi acum prietenii mei, când, dintr-o dată, de undeva din lături, din luncile și tufărișurile riverane, sunând cu disperare din țeava de eșapament, ieșise greoi pe șosea un Ikarus de culoarea sângelui. După ce se înclină, reveni pe toate roțile ca un câine care se scutură după scăldat, respiră cu greu, schimbă viteza și, târându-se, porni în direcția mea. Înlemnisem din cauza surprizei, deoarece era atât de neașteptată, stăteam și priveam acest mijloc de transport greoi, acoperit cu praf, mânjit cu sânge și păcură. Autobuzul se apropie lent de stație și, scârțâind cu toate părțile sale, se opri. Ușa se deschise. Din interiorul autobuzului veni un suflu de moarte și nicotină. Șoferul, gol până la brâu și transpirat din cauza căldurii, își șterse sudoarea de pe frunte și strigă:

— Ce-i, fiule, vii?

— Vin, spusei și urcai.


[1] Ogoniok (rusă Огонёк) este una dintre cele mai vechi reviste săptămânale ilustrate din Rusia, apărând pentru prima oară pe 21 decembrie (9 decembrie stil vechi) 1899. Publicarea ei în Uniunea Sovietică a fost reluată din 1923, la inițiativa lui Mihail Kolțov.
[2] Personaje de desene animate. Frații Lolek și Bolek (în polonă „Bolek i Lolek”) sunt personajele principale ale unei serii de desene animate poloneze create de Władysław Nehrebecki și Leszek Mech, începînd din 1963 pînă în 1986. Se presupune că Władysław Nehrebecki a creat aceste personaje inspirându-se din caracterul celor doi fii ai săi.

Lasă un răspuns