Die Zeit war zu schnell für Nazar / Timpul a fost prea iute pentru Nazar

0
192
Peter Sragher
în performance la Grădina Olari

Un text scris la cald, la câteva zile după ce am auzit că Nazar Hončar s-a înecat în primăvara anului 2009 într-un lac din Ucraina, probabil nu departe de Lviv, unde locuia cu soția sa Chrystyna și fiul lor, Julko. Textul a fost scris în limba germană și citit – ca și alte texte ale unor literați austrieci în memoria poetului ucrainean – în septembrie 2009 de către Bernhard Widder în ”Salon”-ul din Viena, unde recitase din poemele sale și Nazar în anul 2007 odată cu mine. Vă oferim și traducerea mea în limba română. (Peter Sragher)

———————–

Wien. Januar 2007. Wir sprachen in Wien lange über unserem gemeinsamen Freund, Chris Loidl, der vor einigen Jahren leider verstorben war. Wir wandten unsere Gedanken an den feinen Performance-Dichter und auch an den lieben Menschen. Der österreichische Dichter, Fotograf und Architekturhistoriker Bernhard Widder hatte uns beide zu einem gemeinsamen Literaturabend im Wiener »Salon« eingeladen. Es war eine Benefizlesung. Ein Rumäne und ein Ukrainer. Ex-kommunistische Länder, Ex-kommunistische Schriftsteller. Ein Abend der Zweisamkeit.

Hätten wir nur ein Glas Wein getrunken, wäre die Nacht wie üblich verlaufen. Aber der Wein floss wie die Donau. Es fielen die Worte. Und es klang und es kreischte und es sang und es lautete und es setzte Stille ein. Nazar Honchar las auch ukrainisch und ließ die wunderbaren von seiner Stimme mysteriös klingenden Laute seiner melodischen Sprache in unsere Ohren gleiten. Mit seiner Originalität, die ich auch jetzt noch in meinem Kopf tönen höre. Ohne Hast. Langsam. Rhythmisch. Die Worte schienen sich einer Melodie zu reihen. Aber das geschah nicht, denn der Klang öffnete unsere Herzen. Unsere Gefühle. Unsere Gedanken. Die Worte als Genuss. Es war, als ob es keine Zeit gäbe. Seinem Herz entsprang, seiner Seele und Empfindsamkeit entkam für jeden Teilnehmer an der Performance eine besondere Energie. Jeden berührte diese Energie. Manche ergriff diese Energie. Manche nahm sie ganz in Beschlag. Es waren die ersten Worte, aber vielleicht war es etwas Anderes, auf das wir nicht gefasst waren: Nehmet und freuet euch, denket und fürchtet euch. Seid. Und er lachte, vermutlich, in seinen Bart, als er uns fein beäugte, so wie die Poltawa manchmal an müden Frühlingstagen an der Stadt vorbeifließt und sich kaum hören lässt, bloß wie ein Hauch. So leicht hörte seine Stimme sich an, aber die Energie, die seiner Präsenz entsprang, war stark. Als ob er uns in seinen Bann gerissen hätte. Es war seine Art und Weise auf das Nichts zu warten, damit es zu ihm herankäme und er mit ihm sprechen könnte. Still, ein Jahr, zwei, so viel es nötig ist, bis er es verstehen würde. Um es uns weiterzugeben. Auf einer Performance. Ja, ich sprach ein bisschen mit Nazar über die Worte und wir lachten, da man über das Nichts sowieso kaum sprechen kann. Man kann das Nichts kann nur spüren. Wir tranken roten Wein nach der Performance, um die Worte zu vertreiben und damit nur unsere Gefühle bleiben. Und die Energie. 

Nazar bewegte sich langsam, als ob er schwerelos wäre, in der Luft des Raumes, im »Salon«, wo wir unsere Worte fallen ließen. Aufmerksam, damit ihr ja nich tauf unsere Worte tretet!, denn es sind nicht unsere Worte, sondern unsere Seelen, ist unser Fleisch, sind unsere Gefühle. Es wird weh tun. So viele Worte, so viele Klänge, so viele Gebärden liegen im »Salon«, mit dem magischen Echo seiner Wände, die die Formen zerfließen lässt. Ich machte ein Foto mit Nazar und Tonja. Ich schaue mir das Foto an und Nazar lacht. Er lacht, als ob es ihn jeden Augenblick in Stücke reißen würde. Er lacht leicht, als ob hätte er mir sagen wollen, dass es das tatsächlich gibt, das Foto, wo sein Gesicht so unklar erscheint, da er in einer Weile in die Welt des Unklaren schreiten würde. Ich schau mir das Foto an und Nazar ist todernst. Er steht bloß vor der Kamera, sieht sie nicht, blickt durch die Kamera hindurch und auf die weiße Wand. Er ist so todernst, dass im Raum kein Wort mehr erklingt. Alles ist still. Alle stehen im Schatten, nur Nazar’s Gesicht bleibt im Licht, von den Worten umarmt. Aber das sieht man auf dem Foto nicht. Es ist nur ein Gefühl. Auf dem Foto scheint sein Körper zu zerrinnen. Wie kann ein Körper mehr sein, nachdem die Worte und die Gedanken und die Gefühle des Raumes sich seiner bemächtigt haben?!? Als ob sein Körper teilweise Geist geworden wäre. Als ob sich sein Körper auf andere Zeiten vorbereitete.

Die Zeit war zu schnell. Für Nazar. Aber die Zeit gibt es sowieso nicht. 

(Mai 2009)

Lev Lozosky Чим має бути футурист / Așa trebuie să arate un futurist – 1919. Muzeul de Artă din Kiev în: Expoziția de la Muzeul de Artă Recentă din București – martie-aprilie 2022.

Timpul a fost prea iute pentru Nazar

Viena. Ianuarie 2007. Am vorbit la Viena multă vreme despre prietenul nostru comun, Chris Loidl, care murise, din nefericire, în urmă cu câțiva ani. Ne-am îndreptat gândurile către rafinatul poet-performer austriac și, în același timp, omul drag nouă. Bernhard Widder, poet, fotograf și istoric al arhitecturii austriac ne-a invitat pe amândoi să facem unic performance poetic în „Salon“-ul vienez. Era o lectură fără onorariu. Un român și un ucrainean. Foste țări comuniste, foști scriitori comuniști. O seară împreună.

Dacă am fi băut doar un pahar de vin, atunci noaptea s-ar fi desfășurat fără nimic aparte. Vinul însă a curs precum Dunărea. Au căzut cuvinte. Și a răsunat și a scârțâit și s-a cântat și a sunat și s-a instalat liniștea. Nazar Honchar a citit și în ucraineană și a slobozit către urechile noastre sunetele minunate ale limbii sale melodioase, ce răsunau misterios în vocea lui. Cu originalitatea sa, le aud răsunând și acum în cap. Încet. Ritmic. Cuvintele par să sune, ca și cum s-ar preface într-o melodie. Aceasta însă nu s-a întâmplat, pentru că sunetul ne-a deschis inimile. Și simțirile. Și gândurile. Cuvintele ca delectare. Era ca și cum timpul n-ar exista. Din inima lui izvora, din spiritul și sensibilitatea sa scăpa pentru fiecare participant la performance o energie specială. Fiecare era atins de această energie. Pe unii, îi cuprindea această energie. Pe unii, energia asta îi acapara. Erau primele cuvinte, dar poate că era altceva, la care nu ne așteptam: Luați și bucurați-vă, gândiți și temeți-vă! Fiți. Și-și râdea, probabil, în barbă, pe când ne privea cu drag, la fel cum Poltava curge uneori pe lângă oraș în zilele obosite de primăvară și se aude ca o boare de vânt. Așa se auzea vocea lui, ușor, energia însă, care se năștea din prezența lui, era puternică. Ca și cum am fi fost vrăjiți. Era un fel de a aștepta nimicul, pentru a ajunge la el și a vorbi cu el. Liniște, un an, doi, cât era necesar, până să-l înțeleagă. Ca să ni-l dea mai departe. Într-un performance. Da, am vorbit cu Nazar despre cuvinte câte ceva, și am râs, pentru că despre nimic abia dacă se poate vorbi. Nimicul poți numai să-l simți. Am băut vin roșu după performance, numai ca să gonim cuvintele, și să ne rămână doar simțurile. Și energia.

Nazar se mișca lent, ca și cum ar fi fost imponderabil, prin aerul încăperii, în „Salon“, acolo unde ne lăsam să cadă cuvintele. Atenție, să nu călcați pe cuvintele noastre! Căci nu sunt cuvintele noastre, sunt sufletele noastre, carnea noastră, simțămintele noastre. O să ne doară. Atâtea cuvinte, atâtea sunete, atâtea gesturi se găsesc în „Salon“, cu ecoul magic al zidurilor, care fac ca formele să se topească. Am făcut o fotografie cu Nazar și Tonja. Mă uit la Fotografie, și Nazar râde. Râde ca și cum fiecare clipă s-ar frânge în bucăți. Râde încet, ca și cum ar vrea să-mi spună că fotografia există cu adevărat, acolo unde chipul său este neclar, căci va păși peste o vreme în lumea lipsită de claritate. Mă uit la fotografie, și Nazar este extrem de serios. Stă, pur și simplu, în fața aparatului de fotografiat, nu-l vede, privește prin aparat și fixează peretele alb. Este atât de serios, încât în cameră nu mai răsună niciun cuvânt. Totu-i cuprins de liniște. Toți stau în umbră, numai chipul lui Nazar e în lumină, îmbrățișat de cuvinte. Toate astea nu se văd oricum în fotografie. Este numai un sentiment. Pe fotografie, pare că trupul lui se topește. Cum poate să mai existe un trup, când au pus stăpânire pe el cuvintele și gândurile și sentimentele încăperii?!? Ca și când trupul său a devenit aproape spirit. Ca și când trupul său se pregătea pentru alte timpuri.

Timpul a fost prea iute. Pentru Nazar. Timpul însă oricum nu există.

(mai 2009)

Lasă un răspuns