Übersetzung der Gedicht und Einführung / Traducerea poeziilor și introducere de Peter Sragher
Interesul pentru România al austriacului Bernhard Widder, poet, fotograf, arhitect și istoric al arhitecturii, a început foarte devreme, când părinții noștri s-au întâlnit pentru prima dată la București în anii 1970. Dr. Erich Widder și soția sa au călătorit de mai multe ori în România și au ajuns să o cunoască pe mătușa mea, Elena Andrei, care a fost ghid turistic în anii 1960. Ea îi numea „pionieri” pe toți turiștii din Vestul Europei care vizitau pe atunci România, pentru că aveau curajul să se aventureze dincolo de Cortina de Fier, în statele comuniste din acea epocă. Iar bucuria de a fotografia și a călători a fost moștenită de Bernhard de la tatăl Erich.
Începând din 1992, Bernhard a călătorit de mai multe ori în România – de fiecare dată invitat în calitate de poet –, unde s-a bucurat de peisajele frumoase, întâlnind scriitori și alți oameni de cultură. A notat impresii în jurnalul său, a făcut multe fotografii și a scris texte lirice, de exemplu poezii de mai jos, publicate în 1995 în volumul său bilingv Sprache aus Entfernung / Vorbire de la distanță (traducere, note și prefață de Peter Sragher, Editura Du Style, București). Dar lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că Bernhard a început să învețe limba română în anii 1990, le-a arătat prietenilor săi din Viena numeroasele diapozitive color realizate în România, ba chiar a publicat un reportaj despre țara noastră în suplimentul cultural al cotidianului vienez „Die Presse”. În timpul unei festival desfășurat în Delta Dunării, a scris mai multe haiku-uri. Una dintre poeziile sale din culegerea de poezii menționată mai devreme a fost scrisă înainte de călătoria sa în orașul Târgu Jiu și are ca subiect ansamblul sculptural Constantin Brâncuși, care poate fi admirat în parcul orașului. Căci Widder este un călător care descoperă mereu genius loci într-un loc necunoscut lui. Și după ce se bucură în liniște de descoperirea făcută, surprinde atmosfera cu o fotografie, apoi notează mereu câteva cuvinte în jurnalul său și, mai târziu, când găsește din nou cuvintele potrivite, scrie o poezie despre aceasta. Mai jos sunt redate două poezii care vorbesc despre fotografiile sale realizate în 1995. (Peter Sragher)
–
Das Interesse des österreichischen Dichters, Fotografen, Architekten und Architekturhistorikers Bernhard Widder für Rumänien begann sehr früh, als sich unsere Eltern in den 70er Jahren des 20. Jahrhunderts in Bukarest zum ersten Mal trafen. Dr. Erich Widder und seine Frau waren mehrmals nach Rumänien gereist und lernten zu Beginn meine Tante kennen, Elena Andrei, die in den 1960er Jahren Reiseleiterin war. Alle Touristen aus den westlichen Staaten, die damals Rumänien besuchten, nannte sie „Pioniere“, weil sie Mut hatten, sich hinter den Eisernen Vorhang in die damaligen kommunistischen Staaten zu wagen. Und die Freude an der Fotografie und am Reisen wurde vom Vater Erich an seinen Sohn Bernhard vererbt. Denn ab 1992 unternahm Bernhard mehrere Reisen nach Rumänien — jedes Mal als Dichter eingeladen —, genoss hier die schönen Landschaften und lernte Schriftsteller und andere Intellektuelle kennen. Darüber machte er Anmerkungen in seinem Tagebuch, fotografierte viel und schrieb dazu lyrische Texte, wie z. B. die beiden hier angeführten Gedichte, die 1995 in seinem zweisprachigen Band Sprache aus Entfernung / Vorbire de la distanță (Übersetzung, Anmerkungen und Vorwort von Peter Sragher, Du Style Verlag, Bukarest) erschienen sind. Es blieb aber nicht dabei, denn Bernhard begann in den 1990er Jahren mit dem Erlernen der rumänischen Sprache, zeigte seinen Freunden in Wien zahlreiche Farbdias aus Rumänien und erzählte über diese, veröffentlichte sogar eine Reportage über Rumänien in der Kulturbeilage der Wiener Tageszeitung „Die Presse“. Während eines Poesiefestival in der Donaudelta dichtete er mehrere Haikus. Eines seiner Gedichte aus dem bereits erwähnten Gedichtband schrieb er noch vor seiner Reise in die Stadt Târgu Jiu und handelt über das Skulpturenensemble des weltberühmten Bildhauers Constantin Brâncuși, das im Stadtpark bewundert werden kann. Denn Widder ist ein Reisender, der in einem ihm unbekannten Ort immer den genius loci entdeckt. Und nachdem er sich dessen still erfreut, macht er ein Foto, um die Eingebung zu erfassen, notiert sich anschließend immer ein paar Worte in sein Tagebuch und zu einem späteren Zeitpunkt, wenn er wieder die richtigen Worte dazu findet, schreibt er darüber ein Gedicht. Im Weiteren werden zwei Gedichte zu seinen Fotos von 1995 aufgeführt. (Peter Sragher)
Übertragung ins Deutsche – Radu Mihai Alexe
ANNÄHERUNG AN HERĂSTRĂU
für doris mühringer
I
krächzende stimmen aus lautsprechern
wie befehle in kehligem ton.
zugleitende türen der metro.
hier erwarte ich, daß die tage
lang zum durchgehen sind,
daß der nachmittag sich erst im
sturzregen öffnet.
denk ins unbehauste, da ich nie
verstehe, wo ich gerade bin.
II
die götter im herǎstrǎu-park
bilde ich mir ein, deutlich zu sehen
über den flachen seespiegel
gegen das jenseitige ufer, wo
ein boot näherzieht.
III
eine ist eine steinskulptur einer frau
inmitten eines blumenbeets,
mit flecken roter sprayfarbe links
am hintern, und davor
sind andere:
IV
die köpfe von vier herren, die
nebeneinander sitzen und gemeinsam
die heckenwand betrachten. sie
sehen mehr als ich in ihrer reglosigkeit,
wie ich mich von hinten nähere
(um der gottheit auf die spur zu kommen)
selten war ich so nah,
V
außer im tosenden regen, der noch aus
der trauerweide aus unsichtbaren löchern schoss.
eine hand fährt übers eis auf dem grasstück,
ein offenes tor, das nur vom wasser versperrt ist,
die unbekannten wörter, die sich mit einem schlag
erschlossen haben.
VI
ich suche nach der richtigen anrede für die
dame mit der roten zeichnung links
am hintern.
herǎstrǎu-park, bukarest, juni 1995
APROPIERE DE HERĂSTRĂU
I
voci scârțâind în difuzoare
precum comenzi cu sunet gutural.
alunecare de uși ale metroului.
aici aștept ca zilele
să fie lungi de străbătut,
ca după-amiaza să se deschidă
abia în aversa de ploaie.
gândesc în spaiul nelocuit, căci nu-nțeleg
niciodată exact unde mă aflu.
II
zeii din parcul herăstrău
îmi închipui că-I văd limpede
deasupra luciului întins de ape
spre malul de dincolo, de care
se-apropie o barcă.
III
Una e o sculptură în piatră a unei femei
În mijlocul unui strat de flori,
cu pete roșii de culoare a unui spray la stânga
pe fund, și în față
sunt altele
IV
capetele a cinci domni, care
șed alături și contemplă
împreună gardul viu. ei văd,
mai mult decât mine în nemișcarea lor,
cum mă apropiu din spate
(pentru a da de urma zeității)
Rareori am fost așa de-aproape.
V
doar pe o ploaie torențială, care se mai
revărsa din salcia plângătoare din găuri invizibile.
o mână trece peste gheață până la locul cu iarbă,
o poartă deschisă, care-I închisă numai de apă,
cuvintele necunoscute, care dintr-o data
s-au deslușit.
VI
îmi caut cuvintele potrivite pentru
doamna cu desenul roșu la stânga
pe fund.
parcul herăstrău, bucureşti, iunie 1995
PASSAGE
für christian loidl
gesang einer frau: stimme dringt durch die
passage der metro. durchdringender gesang
in fremder tonart voll traurigkeit.
die frau sitzt am boden mit dem rücken
zur wand. braune hand schließt
ein kopftuch, verhüllt das gesicht (im dunkeln).
später die schlanke gestalt, die die passage
verläßt. aus dem tuch die braune hand streckt,
einige wörter murmelnd (verhülltes indisches gesicht).
metro-station piaţa unirii, bukarest, juni 1995
PASAJ
pentru christian loidl
cântec al unei femei: voce pătrunde prin
pasajul metroului. cântec păstrunzător
într-o tonalitate străină plină de tristețe.
femeia șade lapământ cu spatele
la zid. mâna brună își strange
basmaua, ascunde chipul (în întuneric).
mai târziu silueta zveltă, care părăsește
pasajul. din basma se-ntinde mâna brună,
murmurând câteva cuvinte (chip indian acoperit).
stația metroului de la piața unirii, iunie 1995
