Un roman minor

0
363

E păcat că un roman precum Travesuras de la niña mala a suscitat discuţii în cultura română, din cauza celor trei nume sub care a apărut traducerea şi a celor două titluri care i-au fost propuse.

E păcat, pentru că e unul dintre romanele marelui scriitor peruan-spaniol care, în cel mai bun caz, s-ar putea citi ca o glumă (pentru cine o gustă) şi care nu trece de nivelul unui bestseller amuzant, fără mari pretenţii artistice. Dacă nu ar purta „marca” Mario Vargas Llosa, cu siguranţă ar fi putut încăpea foarte bine într-o colecţie de romane „de aeroport”: personaje agreabile, în ciuda imperfecţiunilor umane, călătorii în perioade şi spaţii reduse la stereotipuri, pentru a-i da cititorului impresia de familiaritate, dar şi de uşor exotism, scene „puternice”, plasate abil în punctele-cheie ale unei naraţiuni excelent ritmate, suspans, puncte de vedere multiple. Sînt aici toate ingredientele unui bestseller, la fel ca în orice roman al Isabelei Allende (despre care am avut ocazia să vorbesc altcîndva), la fel ca în orice roman „de consum” pe care Vargas Llosa l-a criticat, de altfel, vehement în eseul său Societatea spectacolului. Autorul care în primele sale perioade de creaţie, din secolul trecut, a publicat cîteva romane emblematice pentru boomul latino-american – Oraşul şi cîiniiCasa verdeMătuşa Julia şi condeierulConversaţie la CatedralăRăzboiul sfîrşitului lumii s-a adaptat cererii publicului actual, căruia, pe de altă parte, nu încetează să-i reproşeze, în eseul menţionat, tendinţa spre superficialitate şi atracţia spre surogat cultural. Dacă acest roman s-a vîndut în milioane de exemplare, s-a tradus (şi retradus) în zeci de limbi, dacă a avut un succes de public atît de imens, aceasta se datorează deopotrivă faptului că poartă „marca” Vargas Llosa şi faptului că e o carte uşoară, spumoasă (poate), agreabilă (cui îi place) şi cu o temă etern incitantă: erotismul.

Încă din anii 1990, prin dipticul Elogiul mamei vitrege şi Caietele lui Don Rigoberto, Vargas Llosa îşi făcea cunoscută poziţia faţă de erotismul văzut ca o cucerire majoră a umanităţii, care înnobilează sexualitatea şi o plasează într-un orizont cultural. Cu cît e mai vast şi mai rafinat acest orizont, cu atît mai nuanţată şi mai plenară va fi plăcerea erotică. Mai mult: cu cît mai înaltă calitativ este plăcerea erotică, cu atît se poate imagina o societate mai fericită. Într-un text publicat în 2000 la rubrica pe care o susţinea în prestigioasa Letras libres, enumera erotismul printre argumentele sale pentru practica lecturii asidue a operelor din cultura înaltă: „Fără literatură, nu ar exista erotismul. Dragostea şi plăcerea ar fi mai sărace, ar fi lipsite de delicateţe şi rafinament, de intensitatea pe care o pot atinge atunci cînd sînt educate şi strunite de sensibilitate şi de fantezia literară. Nu e o exagerare dacă spun că un cuplu care i-a citit pe Garcilaso, Petrarca, Góngora şi Baudelaire iubeşte şi se bucură carnal mai bine decît un cuplu de analfabeţi cvasiimbecilizaţi de telenovele de la TV.” 

Travesuras de la niña mala continuă în aceeaşi direcţie ca romanele din anii nouăzeci, iar relaţia dintre eternul îndrăgostit Ricardo Somocurcio, „băiatul bun”, şi versatila Lily, Arlette, Madame Arnoux, Mrs. Richardson, Kuriko, Florence Milhoun etc., „fata rea”, se joacă pe scenele schimbătoare ale agitatului secol trecut. Povestea de dragoste poate părea, la o adică, doar un pretext pentru a revizita cîteva medii devenite stereotipuri culturale: bogatul cartier Miraflores din Lima la începutul anilor 1950, Parisul existenţialist spre finalul aceleiaşi decade, Havana primilor ani ai guvernării lui Fidel Castro, Londra hippy a Bealtes-ilor şi a noii avangarde plastice, Tokyoul bandelor mafiote din anii şaptezeci, din nou Parisul aşezat şi calm al anilor optzeci, Madridul hipercultural al sfîrşitului de secol. Rafinatul Ricardo, care-şi cîştigă existenţa ca interpret la Unesco şi traduce din Ivan Bunin, Paul Auster şi Michel Tournier, o găseşte şi o pierde la infinit pe „fata cea rea”. Rea, adică: mincinoasă, egoistă, insolentă, ingrată, cinică, instabilă psihic, interesată, delincventă, trădătoare. Dar deopotrivă: superbă, senzuală, tulburătoare, inventivă, mereu juvenilă, infinit de surprinzătoare. Cuplul format din omul de litere aşezat şi inclinat spre un trai liniştit şi femeia neconvenţională, fără alt capital în afară de frumuseţe şi o isteţime nativă, îl găseam şi în romanele erotice din anii 1990, dincolo de diferenţele de suprafaţă dintre cuplul disfuncţional de aici şi cel format din don Rigorberto şi celebra „mamă vitregă”, eternizată în frumuseţea vîrstei de treizeci de ani. E vorba de acel tip feminin care pe feminişti i-ar scandaliza, femeia fascinantă prin dorinţa pe care o suscită, imposibil de judecat după normele morale standard, la nesfîrşit adorabilă prin capacitatea de a se reinventa şi de a menţine astfel nestinsă atracţia erotică a bărbatului. Într-un unic moment de autoreflecţie, protagonista îşi dezvăluie propriul modus operandi: „Cu mine niciodată nu o să trăieşti liniştit, te previn. Pentru că nu vreau să te saturi de mine, să te obişnuieşti. Şi, chiar dacă ne căsătorim pentru acte, nu voi fi niciodată nevasta ta. Vreau să fiu mereu pentru tine amanta, jigodia, curva. Fiindcă în felul ăsta ştiu că o să fii mereu înnebunit după mine.” Nu e vorba în nici un caz de nimfomanie, de hipersexualitate, de (vai!) „dezmăţare”, ci de o mare abilitate de a-şi folosi armele seducţiei, de o cunoaştere în profunzime a artei erotice. Exact pe dos faţă de o de o vampă vulgară, „fata rea” e capabilă să-şi controleze perfect pornirile libidinale pentru a-l subjuga la nesfîrşit pe bărbatul îndrăgostit. Este „eternul feminin”, care, dacă nu neapărat înalţă, dă vieţii doza necesară de imprevizibil, magie şi mister. Nu e de mirare, dată fiind teza cărţii, că la puţin după cincizeci de ani, „fata rea”, mereu tînără şi atrăgătoare, în ciuda acumulării decadelor, trebuie să moară de un cancer galopant. Acest „etern feminin” patriarhal e incompatibil cu decăderea fizică.

În ciuda credinţei sale într-o meritocraţie strictă şi a gloriei literare bazate exclusiv pe valoarea estetică a operei, Vargas Llosa este, inevitabil, şi un produs al industriei culturale. Poate tocmai de aceea e atît de inacceptabilă critica sa din Societatea spectacolului la adresa acestui segment al economiei globalizate. E un autor prototipic pentru ceea ce se înţelegea prin „marea cultură” în anii şaizeci-optzeci, format la şcoala lui Flaubert şi a marilor moderni, alergic însă, sau doar opac, la toate manifestările culturale derivate din deconstructivism în sens larg, printre ele feminismul. Fireşte, a-l judeca prin această prismă e abuziv, dat fiind că scriitorul aparţine unei alte epoci şi unei alte mentalităţi, pe care, prin lectura marilor lui romane, o revizităm cu pasiune şi  admiraţie. În cazul acestui roman minor publicat în 2006, reîntîlnirea cu marele scriitor poate provoca sentimente dintre cele mai variate, în funcţie de orizontul cititorului. Pentru cei care îi împărtăşim admiraţia faţă de marii scriitori ai modernităţii şi rezerva faţă de literatura de consum cu nuanţe kitsch, romanul de faţă mai degrabă ne provoacă în cel mai bun caz o anume simpatie tolerantă, dat fiind că e vorba totuşi de Vargas Llosa. Deşi sentimentul dominant rămîne stinghereala şi dezamăgirea.

Articolul precedentZygmunt Krasiński  Poetul-istoriozof*
Articolul următor”Fata cea rea”

Lasă un răspuns