Când moare cineva apropiat, cineva care a jucat un rol important în existența ta, dar și a multor altora, da, emoția se declanșează ca glonțul dintr-un pistol fără intenții criminale, ci doar drept consecință a iubirii dezinteresate și, totodată, ea manifestă în felurite moduri suferința despărțirii ireparabile.
Pregătirile pentru ultimul drum, calea, apoi masa de pomenire, numită și pomană sau parastas, având rolul de a cinsti memoria persoanei trecute în neființă și, spune Biserica, de a-i mijloci iertarea păcatelor prin milostenie, masă care îndeobște, după jumate de oră este un fel de chef în toată regula, unde oamenii care nu s-au văzut de-o vreme își împărtășesc propriile necazuri sau bucurii, îmbrăcați serios, în negru, și se cherchelesc, pentru că băutură este și guri care s-o înghită, de asemenea. Se spune că bucuria ce se declanșează – nu tristețea ce a precedat masa bogată, când cel iubit este coborât câțiva stânjeni sub pământ – l-ar fi bucurat și pe cel care nu mai este, căci el n-ar fi dorit să fie o atmosferă de… înmormântare, chiar dacă înmormântare a fost cu puțin timp în urmă, dar nu, spiritul celor care l-au însoțit pe ultimul drum trebuie să se limpezească întru bucurie, căci el este atât de mult în sufletul celor care-i simt absența fizică, căci cea spirituală va dăinui.
Se lasă timpul. Trece o vreme.
Și apoi cei îndurerați – s-a dus pentru totdeauna o personalitate importantă pentru ei, dar și pentru mulți intelectuali – se gândesc că nu e suficientă suferința lor individuală, aprecierea pe care i-o poartă în suflet, nu-i așa, a fost un om de seamă al literelor și trebuie să fie găsit un mod de a i se ridica o statuie, chiar dacă nu chiar o statuie, oricum să i se aleagă un loc care să amintească posterității de el. Știu eu, o sală de curs de la Universitate, redenumirea unei străzi care, oricum, are un nume anost, ce nu spune nimic, dar de-acu’ înainte va fi spiritualizată cu numele unui om însemnat care nu mai este printre cei vii. Și cei care l-au cunoscut, i-au fost prieteni și confidenți, apropiați, cunoștințe se ridică în picioare, țin un moment de reculegere, ca o pioasă și tăcută evocare a lui, iar la pomană și parastas, după ce părintele spune o rugăciune și-i amintește numele, nu se ciocnesc pahare, nu, ar fi un păcat, pentru că nu este un moment de bucurie, de sărbătoare, nu. Este un moment de pioasă aducere-aminte, așa că se varsă din paharul cu vin câteva picături, așa. Nu o dată, de mai multe ori. Pentru viața veșnică a celui care a plecat și întru speranța învierii sale.
Și totuși, nu este destul, el i-a făcut oameni, i-a premiat, i-a făcut scriitori cu cronicile lui, i-a înscris în cartea literaturii, au fost de atâtea ori în jurii și au premiat / s-au premiat la nenumăratele festivaluri, colocvii, reuniuni, au băut până la loc comanda la chermezele de după, la zilele de naștere, și-au adus și consoartele sau amantele la întâlnirile literare, așa s-a sudat o comuniune de oțel, indestructibilă și în cel mai aprig incendiu, între ei și cel care le-a fost lider spiritual și, cum se spune, a trecut la cele sfinte, dacă a călcat drept, sau la cele păcătoase, dacă a călcat strâmb. Și, după cum prea bine se știe, Dumnezeu judecă drept, nu după apartenența la gașcă. Deh, defectul lui.
Și tot nu-i destul. Ce s-ar mai putea face, așa gândesc ciracii lui. Cum am mai putea să-l omagiem1?, să-l aducem iar și iar în discuție, dar nu așa, între noi, la chermeze, ci în public, să știe națiunea cine a fost și cât de bun și darnic a fost cu noi, gașca. Să-l nemurim cu un premiu literar care să-i poarte numele. Sau poate nici asta nu e destul.
Așa prinde omagierea aripi.
Așa se naște omagiuologia.
O nouă obișnuință care poate, cu timpul, să devină chiar o știință sui-generis.
1 În Evul Mediu, o altă formă de omagiu – un pic diferită, dar nu prea mult, de obiceiurile din ziua de azi, fără a implica semnarea vreunui act oficial –, vasalul avea obligația să jure credință și loialitate stăpânului său printr-un act oficial. În schimb, stăpânul jura, de asemenea, loialitate vasalului, precum și protecție și apărarea drepturilor acestuia. Acest jurământ de credință este considerat un jurământ de promisiune (jurământ de promisiune). Ilustrația din 1293 este o reprezentare la un nivel inferior, ale acestor cutume – vezi ilustrația de la începutul acestor considerațiuni.
