(fragment)*
traducere și prezentare de Vasile Moga
Cyprian Kamil Norwid al cărui nume este de fapt Cyprian Ksawery Gerard Walenty Norwid a trăit între 1821 și 1883 și a fost poet, prozator, dramaturg, sculptor, pictor, grafician, aparține stirpei de creatori geniali, dar neapreciați în timpul vieții. Deși s-a implicat în mișcarea intelectuală din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, îndreptată spre recâștigarea independenței țării împărțite de cele trei mari puteri (Prusia, Rusia, Austria), nu a găsit rezonanța și nici aprecierea în rândurile confraților și opiniei publice. A călătorit în Europa și Statele Unite. A scris poezii, poeme digresive, nuvele, eseuri, numeroase articole. Cel mai important volum Vade-Mecum reprezintă până astăzi un eveniment literar de anvergură ca strategie și inovație poetică. Textele sale au fost reintegrate în peisajul literar după moartea sa, având un puternic impact asupra generației postromantice, Norwid fiind considerat până astăzi un precursor al modernismului polonez. A fost preocupat în întreaga operă de câteva teme fundamentale: adevărul, autenticitatea în artă, rolul artistului în cadrul culturii și al societății în general, destinul și viitorul poporului polonez și al civilizației europene. A murit în condiții dramatice, bolnav și părăsit.
***
Să ne întoarcem la mai sus amintita afirmaţie că, din punct de vedere intelectual, omul arhaic era poet. Ce păcat pentru noi că informațiile referitoare la durata speciilor literare, la cele care le-au precedat şi le-au urmat, precum și la condițiile cronologiei în legătură cu fenomene atât de diverse rămân neclare și încurcate. Pentru că ne-am dori, așa cum am procedat și explicat în partea gramaticală, să parcurgem cu același tip de demers şi partea de istorie literară de față, demonstrând convingător că, la fel ca în cazul construcției sintactice a propozițiilor – şi anume că prima propoziție se bazează pe un subînţeles care, logic, în următoarea propoziție devine un enunţ explicit, dar implică un alt subînţeles care antrenează pronunțarea explicită a celei de-a treia propoziții, și așa mai departe – la fel se întâmplă, zic, şi cu marile realizări intelectuale ale secolelor şi epocilor istorice: ceea ce a fost un subînţeles în mentalul general al unei epoci devine expresie literară explicită în literatura epocii următoare, a veacului ce vine, iar ceea ce e trecut sub tăcere în a doua epocă, va fi rostit de cea de-a treia, dar adăugându-şi propriul ei subtext. Prin urmare, această modestă regulă, pe care am descoperit-o și pe care o prezentăm, merită toată atenţia, deoarece s-a dovedit a fi integratoare și funcţională în diferite domenii. Primele opere ale acelui om-poet arhaic din punct de vedere intelectual sunt cugetările-invocaţii – cuvântul „Muză!“ nefiind decât ultima filă din marea Psaltire care s-a desăvârşit prin unirea introducerii [subînţelese din epoca precedentă] cu operele din epoca următoare. Astfel de invocări ale ajutorului divin erau nelipsite în orice activitate și au ajuns să constituie o adevărată psaltire. Căci la vremea respectivă, în orice activitate umană, nu se lua nicio iniţiativă fără o astfel de invocare.
Zeus e întotdeauna și pretutindeni cel dintâi,
Şi ultimul și cel de la mijloc, el apare
Cu trăsnetul său de foc și totul se naşte din el:
Temelia pământului, axul cerului luminos,
El e Împăratul suprem, Distrugător și Creator!
(Potrivit tradiției orfice)
În invocația de mai sus, în măsura în care ea exprimă o întreagă epocă de cugetări, (potrivit regulii noastre), ne întrebăm așadar: ce ar fi trecut sub tăcere aici? Ce nu este exprimat aici, dar va fi exprimat explicit în epoca următoare, ca mesaj de bază ? Este evident că în invocația de mai sus, în măsura în care ea exprimă esenţa gândirii întregii epoci respective, trecut sub tăcere este omul, căci prezenţa lui Zeus excludea orice altceva din toate punctele de vedere și la toate nivelurile. Omul, activitatea lui, luptele, suferințele și experiența, precum și forța inventivităţii dezvoltate în el, toate acestea sunt trecute sub tăcere, oferind epocii următoare locul gata pregătit pentru elaborarea mentală a epopeii.
Prin urmare, ultima Invocație din epoca psalmilor-invocatori şi prima din epoca următoare ar suna astfel:
De-acum, o!, Muză, cântă-l pe om, al cărui intelect a trebuit să se îmbogățească după distrugerea sfântului oraş Troia, când, rătăcind, a cunoscut oameni, obiceiuri și popoare. Cântă-l pe om, care a suferit în inima lui, și-a pus în pericol viaţa pe mare, dar nu doar pentru sine, ci ca să-şi salveze semenii. Și nu s-a putut bucura de salvarea lor, căci a pierit din cauza propriei sale nebunii…
După legendara şi minunata primă epocă a invocației îşi face astfel apariţia epopeea, care ia cuvântul tocmai pentru că fusese trecută sub tăcere. Dar această încântătoare structură a epopeii ce trece ea, la rândul ei, sub tăcere (tot potrivit modestei noastre reguli)? Iar această ocultare, inerentă epopeii, ce va face să fie exprimat ca mesaj esențial în epoca următoare? Într-un cuvânt: în ce va consta cea de-a treia epocă?
Desigur că eroii epopeii trec, cu pașii lor olimpieni, peste proza istorică propriu-zisă, care se ocupă de interesele statelor și națiunilor, precum și de condițiile politice și financiare etc. Aşadar, proza istorică fusese trecută sub tăcere, dar ea susţinea, nevăzută, frumosul și luxuriantul chip al Epopeii care nu se coboară până la conținutul plat al naraţiunii istorice. Epopeea era astfel obligată să treacă sub tăcere o proză istorică esențială, și tocmai de aceea (potrivit modestei noastre reguli), după epoca Epopeii, adică după ce aceasta s-a dezvoltat pe deplin, fiind înveşnicită prin scriere și circulând sub formă de carte, urmează operele de istorie, trecute cu vederea în epoca precedentă.
Legenda (plină de miracole), Epopeea, Istoria, iată deci ce forme capătă dezvoltarea gândirii umane și conţinuturile ocultate ale epocilor în succesiunea lor.
În ciuda faptului că viaţa ei se dezvoltă pe un orizont foarte larg, chiar şi istoria se întemeiază oare pe ceva nerostit, dar care va fi dezvăluit în epoca următoare? Cu siguranță că da, și chiar mai dur decât în orice alt domeniu, pentru că nu de puţine ori sunt în mod intenţionat puse la secret anumite intrigi care ies la iveală abia un secol mai târziu!… Istoria trece sub tăcere ceea ce cu greu poate fi exprimat într-un singur cuvânt, dar care, cu comentariile de rigoare, poate fi numit Anecdotă. Există secrete adeseori extrem de importante care ţin de psihologia istoriei, de biografie, dar, fiind prea mărunte și prea numeroase pentru istorici, sunt trecute sub tăcere. Dar undeva, în tainiţele anecdotei, ele îşi așteaptă momentul fatal al desecretizării, căci după ce se încheie epoca respectivă, pe care o vom numi a anecdotei, urmează revoluţia! Și dacă adevărul nostru cu privire la tăcere nu este o greșeală, atunci cursul dezvoltării intelectuale [a omului] va fi cunoscut următoarele perioade: Legenda, Epopeea, Istoria, Anecdota şi Revoluţia. Ultimul termen nu trebuie luat drept exclusiv. Cu atât mai mult, cu cât, de-a lungul timpului, vor interveni diferențe enorme în ceea ce priveşte anvergura evenimentelor.
Deși din punct de vedere administrativ este imposibil ca pe baza premisei noastre să tragem o linie de demarcaţie, este totuşi clar ca lumina zilei că în toate literaturile se manifestă aceleași perioade. Romanii sunt, în general, nedreptățiți când li se reproşează că timp de cinci secole au rămas la stadiul de copilărie literară, chiar și când citează cele douăsprezece table ca fiind cel mai vechi cod de legi. Acest lucru nu este deloc corect: tocmai noi nu știm prea clar cum arăta viața intelectuală sub influența mai accentuată a cărților sibiline, pe care prea ușor le pierdem din vedere. Mai mult, omitem şi faptul că inclusiv Legea celor douăsprezece table n-a fost făcută cunoscută fără medierea decemvirilor. Vergiliu este extrem de prudent și conștiincios în tot ceea ce preia ca element sacru din obiceiurile străvechi. De exemplu, el atrage atenţia asupra faptului că versurile sibiline în mod intenţionat n-au circulat în variantă scrisă, ci s-au conservat doar prin strădania orală a unor oameni aleși pentru ca astfel să se conserve şi să se transmită cu mai multă fidelitate. De aceea dă de gândit faptul că toată această epocă este considerată mută și sterilă din punct de vedere literar, deşi se prea poate ca lucrurile să nu stea chiar așa. Scriitorii contemporani consideră cu prea multă superficialitate că absenţa cernelii ar dovedi absenţa dezvoltării intelectuale. Perioada care a precedat epoca triumfătoare a literaturii latine, despre care mulți cred că ar fost pur și simplu preluată de la greci, n-a fost atât de stearpă, goală și mută. De fapt, cred că majoritatea paginilor Eneidei au ajuns atât de repede la nivel de capodoperă pentru că, mai întâi, conţinutul lor a apărut în poezia epică a cronicilor, iar Georgicele în integralitatea lor sunt o capodoperă fără egal, tocmai pentru că au fost precedate de multe scrieri și lucrări de agricultură! Același lucru este valabil și pentru orice alt domeniu de creaţie, căci chiar şi o perioadă ştearsă poate ascunde cărţi sibiline cu şcoala care le asigură păstrarea, sau douăsprezece table cu protectorii lor și, mai ales, un tip complet nou și creativ de expresie în așa-numitele sature (mai târziu, satire ), deci o astfel de perioadă eu zic că nu este în sine lipsită de valori literare, ci mai degrabă noi suntem superficiali vorbind despre ea cu prea multă ușurință. În plus, saturele sau satirele, conform schiței noastre, ar ţine mai degrabă de epoca anecdotei, adică de zorii răsturnării revoluţionare a întregii noastre activităţi intelectuale.
Dacă perturbările din trista noastră istorie n-ar fi fost atât de frecvente și de ample și dacă specificul etnologic nu şi-ar fi depășit uneori epoca și, prin urmare, n-ar fi zdruncinat ordinea cronologică (despre care am vorbit mai sus), atunci, cu regula vie a tăcerii pe care am schițat-o (atât în vorbire, cât și în istorie), ar fi fost posibil să vedem cum toate secolele, unul după altul, își transmiteau succesiv ideile într-o tăcere profundă. Și nu numai secolele!… pentru că o minte educată ascetic ar fi capabilă să observe chiar şi săptămânile și zilele din viața lui, cum se întrepătrund și cum îşi transmit una celeilalte [valorile] pe baza aceleiaşi reguli – a trecerii sub tăcere.
Dar de ce ridic eu, cât de cât, vălul tăcerii…? Pentru că în activităţile noastre intelectuale, odată cu tiparul, să zicem, s-au infiltrat o mulțime de acţiuni concomitente și accelerări mecanice, chimice și electrice. De aceea, arta lecturii trebuie măcar să egaleze, dacă nu chiar să depășească viteza și puterea de răspândire a trăsnetului și să nu se mulțumească doar cu plăcerea narcisistă oferită de textul tipărit! Literatura, de asemenea, va trebui probabil să se preocupe nu numai de frumusețea și abundența producţiilor sale, ci și de sine însăşi, cu funcțiile vitale pe care le are și e obligată să le îndeplinească. De aceea ridicăm, cât de cât, vălul tăcerii…
* în: Cyprian Kamil Norwid, Flori negre.Scrieri în proză, traducere din limba polonă și note de Constantin Geambașu și Vasile Moga. Prefață de Bogus aw Dopart, Editura Eikon, 2022. Fragmentul acesta a fost tradus de către Vasile Moga.
