prezentare și traducere din limba albaneză de Marius Dobrescu
Născut la Gjirokaster, în sudul Albaniei, Ismail Kadaré (1936–2024) este cel mai cunoscut scriitor albanez şi unul dintre numele cele mai respectate ale literaturii europene. După absolvirea Facultăţii de litere la Tirana, a urmat cursurile Institutului de literatură „Maxim Gorki“ de la Moscova, de unde s-a întors în 1960. A debutat timpuriu, cu volume de versuri (Inspiraţii juvenile şi Visări), dar consacrarea i-a adus-o, la începutul deceniului al şaptelea, romanul Generalul armatei moarte, poate cel mai cunoscut roman al scriitorului albanez, tradus la puţin timp după apariţie în Franţa. Au urmat alte câteva romane şi volume de proză scurtă, mare parte dintre acestea traduse în ultimii ani şi în România: Cetatea (Editura Univers, 1987, urmată de ediţia a doua, Mesagerii ploii – Editura Humanitas, 2010), Generalul armatei moarte (1973, 2002), Aprilie spulberat (2004), Anul negru (2006), Palatul viselor (2007), Piramida (2003), Accidentul (2011), Amurgul zeilor stepei (2009), Umbra (2008), Fiica lui Agamemnon (2005) ş.a. Din ultimul roman, Vremea iubirii, apărut în februarie anul acesta la Humanitas Fiction, reproducem fragmentul următor.
Dimineaţă, la şcoală, imediat ce l-am văzut pe Ilir, m-am liniştit. Avea în privire aceeaşi indiferenţă rece. Nu citeşte, mi-am zis. Şi, fireşte, nici nu scrie. Şedea posomorât în bancă mai rău ca mine, iar pe obrazul drept avea o pată de cerneală.
Orice avusesem cu el mi-a trecut într-o clipă. Ba chiar mi se părea că supărarea trece cu iuţeala gândului în opusul ei. De parcă vremea în care ne prefăceam veseli, când eu, când el, doar ca să ne facem în necaz, luase sfârşit. Acum nu ne mai ascundeam că suntem foc de supăraţi amândoi.
Acest gând de împăcare a devenit mai evident a doua zi, când Ilir a venit la şcoală cu părul vâlvoi. A doua zi a fost rândul meu să vin nespălat pe faţă. Şi cine ştie cât am fi continuat această confruntare, cu siguranţă că într-o zi aveam să venim zdrenţăroşi ca ţiganii, dacă învăţătoarea nu ne-ar fi oprit la şcoală după lecţii.
În esenţă, cuvintele ei au fost cam acestea: Ce se-ntâmplă cu voi doi? Aveţi probleme în familie? Nu cumva părinţii…
Noi tăceam. Ne priveam când unul pe altul, când portretul lui Skanderbeg atârnat alături de planşa color cu circulaţia sângelui, când degetele ei pline de inele.
Ea a vorbit cât a vorbit, apoi s-a ridicat supărată de pe scaun:
— Ia fiţi atenţi la mine, a zis, vă dau timp până mâine. Dacă nu vă băgaţi minţile-n cap şi veniţi din nou îmbrăcaţi ca nişte vagabonzi, mai bine staţi acasă. Aţi priceput? Acolo faceţi ce vreţi, bălăciţi-vă şi-n noroi dacă vreţi, dar aici e şcoală şi nu vi se permite. Iar acum, marş acasă…
Am ieşit cu capul plecat. O bucată de drum n-am scos un cuvânt. Ilir a fost primul care a spart liniştea.
— De ce nu i-ai spus aia… treaba aia… ce-a zis ea.
— Ce treabă? L-am întrebat eu.
— Aia… cu părinţii.
M-am gândit o clipă.
— Da’ tu de ce nu i-ai spus-o?
— N-am putut.
— Nici eu, i-am răspuns.
Lui Ilir i-a scăpat un oftat.
— Eu nu-i iubesc pe ai mei, a zis. Mai ales pe maică-mea. Da’ tu?
O clipă am rămas uimit. Dar mi-am revenit imediat.
— Nici eu, i-am răspuns.
El m-a privit chiorâş, căci, după cum se părea, nu i-am părut destul de convingător.
— Şi de ce? m-a întrebat mai apoi.
M-am scărpinat în cap. În realitate, nu găseam niciun motiv, deşi eram sigur că trebuie să existe vreunul.
— Da’ tu de ce nu-i iubeşti? l-am întrebat.
— Spune-mi mai întâi tu, pe urmă îţi spun şi eu.
Într-o altă ocazie se ştie cum avea să se termine această controversă: Ba tu, ba eu, dinţosule, tembelule, prostănacule, cap de măgar, după care venea epilogul cu pumnii. Dar amintirea proaspetei împăcări era atât de vie, încât nu mă lăsa inima s-o stric.
Sigur că m-am strofocat să-mi amintesc motivul supărării pe ai mei, până ce, în cele din urmă, mi s-a părut că l-am găsit.
— Nu-i suport, i-am spus. Mai ales dimineaţa, când aprind focul şi se agită amândoi în jurul sobei. Cel puţin de-ar spune ceva ca lumea, am urmat, dar nu vorbesc decât chestii banale, despre bani, avem, n-avem.
— Hm, a făcut Ilir. La fel ca ai mei.
— Sunt insuportabili, am spus.
— Jalnici, a completat Ilir.
Făceam orice să par cât mai furios. Adevărul e că în ultimele zile mă enervaseră la culme cu discuţiile lor de dimineaţă. Îi ascultam cu capul băgat sub velinţă şi spumegam de nervi. Discuţiile alea banale nu-i oboseau niciodată, să schimbe naibii subiectul. Să-mi găsească o nevastă, de exemplu.
În ultimele zile mă gândisem adesea la viitoarea mea nevastă. Ştiam că e devreme, totuşi auzisem că părinţii cu scaun la cap pun la cale din timp chestia asta. Ochesc şi vreo fată, ba chiar discută şi cu părinţii ei. Pe urmă afli şi tu şi, în recreaţie, în curtea şcolii, stai cu ochii pe fata aia cu panglică albastră în păr, care joacă şotron fără să-i treacă prin cap că e viitoarea ta soţie.
Am început să-i spun şi lui Ilir despre asta, dar pesemne că m-am încurcat atât de tare, încât el, neatent cum era, a înţeles că maică-mea o să se mărite cu alt bărbat.
M-am simţit foarte ofensat şi, de data asta, se simţea că treaba o să ajungă repede la bătaie, dacă Ilir n-ar fi avut o revenire reaşteptată.
— Ia ascultă, mi-a zis. Să nu-ţi pară rău pentru maică-ta că se mărită cu altul, pentru că… pentru că… maică-mea a făcut o chestie şi mai nasoală…
Nu i-a venit uşor să-şi deschidă inima până la capăt. A transpirat, şi-a muşcat unghiile, până ce, în final, i-a dat drumul: maică-sa era borţoasă. Ăsta era şi motivul pentru care îi ura. Mai ales pe ea…
N-am ştiut ce să spun. Adevărul e că avea dreptate. Cu atât mai mult cu cât, cu câteva zile înainte de cearta noastră pentru roman, discutasem îndelung despre femeile însărcinate. Ştiam de mult ce fac noaptea, în pat, bărbatul cu nevasta şi cum se nasc copiii. Totuşi, întrebarea cum se umflă burta femeii ne aţâţa al naibii de tare imaginaţia. Eram convinşi că sperma bărbatului o umflă noapte de noapte pe femeie, până o lasă gravidă.
Numai că una e să discuţi, şi alta să-ţi vezi mama cu burta la gură. Îmi părea realmente rău pentru Ilir şi încercam să-l secondez pas cu pas în ranchiuna pe care le-o purta alor lui. El, care, până atunci, se lăuda cu bunătăţile pe care le gătea maică-sa, acum, fără pic de ruşine, spunea că habar n-are să gătească şi că e zgârcită cu uleiul. Fără să stau pe gânduri, i-am spus că maică-mea făcea înainte vreme o plăcintă grozavă, în vreme ce acum foile îi ies groase ca tovalul.
Sunt jalnici, a zis Ilir. Eu am adăugat că sunt plicticoşi, iar el a spus ceva şi mai rău. Am căzut de acord că nu putem găsi cuvinte şi mai murdare. Erau leneşi, molâi, slăbănogi şi agasanţi. Apoi am constatat că toate astea nu erau suficiente. Îmi stăteau pe limbă câteva cuvinte vulgare pe care le auzisem pe ici, pe colo: vagabond, curvar, poponar, lepădătură, dar nu puteam să le pronunţ. Aveam impresia că şi Ilir trecea prin acelaşi chin. La sfârşit, aproape într-un glas, ni s-a părut că am găsit cuvântul potrivit: sărăntoci.
Ilir a pronunţat cuvântul cu atâta dispreţ, încât chipul i s-a strâmbat de nervi. Sunt sărăntoci, a spus pentru a doua oară şi a scrâşnit din dinţi. Am făcut acelaşi lucru. Fireşte că n-aveau nicio valoare dacă erau sărăntoci.
Descoperirea asta ne-a îndârjit pe amândoi. Şi, cu cât o repetam, cu atât ne enervam mai tare.
Jalnici, aproape că strigă Ilir. Ar fi vrut să mai spună ceva, dar nu-i ieşea. Din câte mi-am dat seama, ar fi vrut să adauge că era treaba lor că sunt săraci, dar de ce trebuia să suferim şi noi?
Era clar că sunt vinovaţi câtă vreme sunt săraci. Căci de ce nu sunt săraci părinţii Elianei, colega noastră de clasă?
Amintirea ei ne-a pişcat pe amândoi la inimă. Blândă, blonduţă şi rotofeie, a început să ne atragă atenţia încă din ziua în care Ilir, după ce se aplecase sub bancă pentru a lua un creion căzut, mi-a şoptit „vino să vezi“, iar eu, după ce m-am lăsat lângă el, i-am văzut o parte din pulpa dezgolită.
Eliana era fiica doctorului Heba, cel mai cunoscut chirurg din oraş. Casa lui mare, înconjurată de o grădină întunecată şi de ziduri înalte, ne atrăsese mereu, dar, după ce am văzut pulpa albă a Elianei, ni se părea de două ori mai misterioasă. Înainte de a adormi, atunci când gândurile mi se amestecau, îmi spusesem în câteva rânduri că zidul umbrit de verdeaţă şi rochia Elianei aveau ceva în comun, căci amândouă încercau să ascundă ceea ce se petrece în spatele lor.
În realitate, ceea ce se petrecea în trupul femeilor mă preocupa din ce în ce mai tare, mai ales acum, când problema sarcinii era atât de actuală.
La poarta doctorului, placa de aramă încrustată cu cuvintele: Dr. Uran Heba. Chirurg ginecolog sclipea stins. Cuvântul Ginecolog ne scotea din minţi. Ştiam deja că acel cuvânt avea legătură cu cele mai secrete părţi ale trupului de femeie, iar doctorul Heba ne părea când înger, când diavol.
Dar asta nu ne împiedica să ne visăm… copiii lui. Gând vinovat la început. Cum ar fi fost ca Eliana să ne invite să mâncăm ciocolată de ziua ei. Apoi mi-am zis că ar fi fost mai bine să fi fost verii ei, aşa încât să intrăm şi să ieşim oricând am vrea din casa aceea, până ce Ilir, cu felul lui surprinzător de a fi, a spus că n-avem de ce să ne învârtim în jurul cozii şi că cel mai bine ar fi fost să fim copiii doctorului.
Ne-o imaginam şi pe mămica ei spălăcită, cu părul negru numai inele, ce-i ieşeau de sub pălărie, cum am văzut-o prima şi ultima dată la o serbare a şcolii, pregătindu-ne cina şi am oftat amândoi. Dar oftatul a fost mai dureros atunci când ne-am amintit că am fi avut-o soră pe Eliana şi că ea, după cină, în cămaşa ei dantelată, înainte de a se culca, avea să spună „noapte bună, tată, noapte bună, mamă, noapte bună, frăţiorii mei dragi“.
— La noi acasă nu spune nimeni noapte bună, a zis Ilir.
— Nici la noi, am spus şi eu.
— Asta e doar o parte din realitate, a urmat Ilir. Bănuiesc că, înainte să se culce, mama mă blestemă.
— Aşa crezi tu?
— Da, da, mă blestemă. Sunt sigur că-şi spune: Dormire-ai somnul de veci! Sau: De nu te-ai mai trezi!
Deşi n-aveam inimă să-l contrazic, i-am spus că nu cred ca treaba să fi ajuns aşa de departe. Dar el insista. De când maică-sa rămăsese gravidă, totul era pe dos: nu-l mai iubea pe Ilir, pentru că nu se gândea decât la copilul pe care-l avea în burtă.
Am oftat din nou, iar Ilir a spus că toţi sărăntocii blestemă.
Ca să ne liniştim, ne-am abătut din nou gândul la casa doctorului Heba, la focul din sobă, la ciocolată şi la dantelele Elianei.
Ilir a observat că, în familiile bogate, şi băieţii dorm cu nişte cămăşi care se numesc pijamale. Ştiam la ce-i zboară gândul… Să dormim toţi trei, printre dantele, noi doi şi, la mijloc, surioara noastră Eliana.
Acum nu mai era un secret că am fi vrut cu orice preţ să devenim bogaţi. Să plecăm din casele noastre reci şi de la mamele noastre sâcâitoare, care nu ştiau decât să se plângă şi să economisească uleiul. Şi, ca şi când asta nu era de ajuns, acum nici nu ne mai iubeau.
— Cine ştie ce vă mai trece prin cap, mi-a zis într-o bună zi Mama Belgia. Ori vreţi să vă faceţi din nou scriitori?
— Ptiu, am făcut enervat. Nici pomeneală.
— Atunci, ce aveţi?
— Nimic, ce să avem?
— Vă frământă ceva. Se vede după ochi.
Insistent cum era, Mama Belgia m-a făcut să-i spun. O bucată de vreme m-a privit gânditor. Apoi şi-a dus degetul la tâmplă:
— Sunteţi nebuni amândoi. Nu ştiţi că nu mai există bogătaşi? Habar n-aveţi, aşa-i? La şcoală, numai despre asta se vorbeşte.
Am rămas perplex. Aşa era, cum de uitasem că bogătaşii erau înjuraţi peste tot, mai ales la adunările noastre de pionieri?
Gândul ăsta m-a săgetat drept în inimă. Eram, într-adevăr, rămaşi în urmă. Am vrut să fim scriitori, când majoritatea scriitorilor erau morţi. Acum voiam să fim bogaţi, când bogătaşii rămăseseră săraci.
N-a lipsit decât o clipă pentru ca soba din salonul doctorului Heba, ciocolata, dantelele şi parfumul din părul Elianei să fie luate de vânt. Dar eu nu voiam deloc să renunţ la ele.
— Ia stai, i-am spus, e corect că nu mai sunt bogătaşi. Dar cum explici atunci casa doctorului Heba? Şi mirosul de parfum din părul Elianei? E?
Nu m-am aşteptat ca Mama Belgia să se predea aşa de repede. A început să se scarpine în cap, cum făcea de fiecare dată când auzea de Eliana şi asta a fost de ajuns ca să-l domin. I-am spus că acasă la bunicul meu din partea mamei, la tata-mare, deşi fusese bogat şi i se confiscase averea, viaţa continua la fel ca înainte. Şi tanti Djemo, mătuşa lui taică-meu, venea la noi la fel ca înainte, îmbrăcată în rochii negre şi scumpe şi, pentru că era îngâmfată, evita şi acum să intre în vorbă cu oricine.
Deşi Mama Belgia a plecat mai nedumerit decât venise, îndoiala pe care mi-au trezit-o cuvintele lui nu-mi dădea pace. Abia aşteptam să întâlnesc pe vreunul dintre unchii din partea maică-mii ca să-l întreb cum era treaba cu bogătaşii.