Pavlo Matiușa s-a născut în anul 1983 la Rivne, Ucraina. Este poet, prozator, traducător, doctor in filologie și absolvent al unui MBA (Master of Business Administration) („Master în Administrarea Afacerilor“). A studiat HEC (École des Hautes Études Commerciales) din Paris și la Universitatea Națională „Taras Șevcenko“ din Kiev. A activat în domeniul diplomației parlamentare în cadrul Radei Supreme a Ucrainei. Din 2016 a locuit în Franța, lucrând în consultanță financiară, iar din 2019 s-a întors la Kiev, pentru a coordona departamente strategice în companii internaționale.
A publicat cartea de basme Viiecika (2018), inclusă în listele lungi ale topului „LitAkcent“ și ale Premiului literar „Espresso. Alegerea cititorilor“, volumul de poezie Paris. Spleen (2019), romanul Coquelicot (2020), este laureat al concursului „Smoloskyp“ și câștigător al competiției „Book Pitch“. A publicat volumul de proză scurtă Cerc cu punct (2021). A tradus, împreună cu alți trei traducători, Antologia poeziei americane tinere (2016) și, împreună cu soția sa, Viktoria,a semnat volumul Lettres d’amour et de guerre (2024).Este dublu laureat al Concursului Național de Literatură„Smoloskyp“ (2018, 2019). La începutul invaziei din 2022s-a înrolat voluntar în Forțele Armate ale Ucrainei, cugradul de căpitan, servind în Brigada 47 Mecanizată, undes-a ocupat de instruirea de luptă a unităților. După încheierea serviciului militar, trăiește și lucrează la Kiev. A dezvoltat un prototip de încălțăminte antimină și a inițiat un proiect de platformă de sprijin psihologic pentru militari și veterani. Eseurile sale despre război au fost publicate în reviste din Franța și Statele Unite.
* * *
Voi, cei care ați nedreptățit un om simplu
Și ați râs de suferința lui –
Să nu vă simțiți în siguranță.
Copilul își amintește.
Motto inspirat din creația poetică a lui Czesław Miłosz
A povesti este uneori greu. Toți oamenii fac asta din vremuri străvechi, și unora le reușește cu măiestrie. Mie, de exemplu, nu prea-mi place să povestesc. Mă refer la astfel de povestiri. Ele se adună în depozitele memoriei mele și, în cele din urmă, dispar lent în uitare, asemenea corăbiilor scufundate care se duc la fund împreună cu toată încărcătura. Și nimic de acolo nu se mai întoarce, dacă nu e povestit.
La război, într-adevăr, se întâmplă o mulțime de lucruri. Întrebarea este doar pe ce să te concentrezi, căci îți dorești să uiți și să lași totul să treacă. Paradoxul este că, pentru a putea lăsa în urmă, trebuie mai întâi să-ți amintești.
Această poveste merită să fie spusă, nu pentru a uita. Ea este despre puterea vieții, puterea unui copil și curajul adevărat. Și tocmai de aceea, trebuie s-o spunem noi, adulții – ca să nu uităm.
Ihor – la prima vedere, e un băiețel firav, cu chipul slab și părul ciufulit în vârful capului, când își dă jos căciula. Căciula stă adânc trasă pe cap, acoperindu-i chiar și sprâncenele. Ihor are ochi întunecați, privire pătrunzătoare, deși e uituc și neatent, așa cum sunt copiii. Totuși, mă prinde uneori cu propriile mele uitări, pentru că sunt chiar mai uituc decât acest tovarăș al meu de opt ani. Probabil că se întreabă ce caută aici acest nene adult – adică eu.
De fapt, Ihor înțelege mult mai mult decât mine. Pentru că eu am apărut literalmente de nicăieri, ca să-l iau din Kiev, iar el e un copil cu experiență, care a văzut și a simțit îmbrățișarea morții. Din privirea lui pătrunzătoare nu pot înțelege mai mult decât din privirea unui băiat obișnuit. El nu-și deschide sufletul și nu are dorința de a se lăuda, așa cum ar face mulți adulți în locul lui. Se pare că această trăsătură a moștenit-o de la tatăl său.
Călătorim cu Ihor într-un tren de evacuare. El, ca un pisoiaș, s-a cățărat pe al doilea pat de sus și stă acolo, în vagonul supraaglomerat, alături de alți copii, aruncând din când în când, de sus, câte o privire spre mine. Dermatina maro a tapițeriei este exact aceeași ca în copilăria mea, când mă duceam cu tata la mare, în Crimeea. Ihor e și el originar din Crimeea. Acum stă întins pe patul din tren, unul identic cu cele din amintirile mele de copil – doar că acest tren nu merge spre un loc, ci dinspre unul – fuge de război. Dacă se poate fugi de el, într-adevăr…
Nu știu ce să-i spun, așa că pur și simplu îl întreb dacă-i e foame. Ihor răspunde că nu-i este, și aici, de fiecare dată, conversația se întrerupe. Este, fără îndoială, un pisoiaș neîncrezător. Geaca lui e încă pătată cu sânge – după ce mașina în care se aflau a fost ciuruită de parașutiștii ruși, de la mică distanță. Și ei, în fond, tot niște copii – cu vreo zece ani mai mari decât Ihor. Ihor – sau „Ihoriok“, cum îl numește tatăl lui – abia a împlinit opt ani, iar peste nu multă vreme va face nouă. Nu-mi pot imagina cu adevărat prin ce a trecut băiatul acesta. Nu pentru că nu i-aș înțelege cuvintele. Nu pot să cred pe deplin că așa ceva e posibil în anul 2022, când există realitate augmentată, procesare a limbajului natural cu ajutorul inteligenței artificiale, bitcoini și NFT-uri. În zilele noastre, oamenii încă se omoară unii pe alții cu gloanțe, cuțite, explozibili, ba chiar și cu mâinile goale – și numesc asta dreptate. E greu de înțeles. Ihor nu se gândește la toate astea. Pentru el și familia lui, pur și simplu s-a întâmplat. Iar în momentele de emoție, povestește aproape cu entuziasm despre teribila lor aventură. Atunci simte o mândrie firească – că și-a salvat mama și sora. În acel moment, încă nu mă alăturasem armatei. Abia mai târziu aveam să înțeleg că oamenii care au privit moartea în ochi par, la prima vedere, la fel ca toți ceilalți. Doar dacă te uiți cu atenție, observi o ușoară schimbare în privire, în glas. Deși Ihor avea deja acea privire, atunci încă nu știam s-o recunosc. Doar petele de sânge de pe geaca lui îmi spuneau ceva.
Când Ihor povestește, își ridică vocea abia perceptibil și vorbește grăbit, de parcă ar vrea să alerge spre celălalt mal pe un pod subțire care se fărâmițează sub pașii lui. Sau peste gheața care se topește primăvara în curgerea rece a râului.
Am apă și cotlete pentru noul meu prieten. Eu am mâncat unul, dar pe el nu reușesc nicicum să-l conving să guste ceva. Nu vreau să-l cert – doar îi explic că trebuie să mănânce, ca să aibă putere pentru tot ce ne așteaptă. Exagerez puțin, pentru că nici eu nu știu ce urmează.
Ihor nu prea reacționează la îndemnurile mele. Are un iPhone nou, abia primit, și se joacă pe el sau scrie din când în când mesaje tatei. Când vorbesc la telefon, chipul lui se luminează – îl întreabă cum se simt mama și surioara Katia. Ascultă cu atenție ce-i spune tatăl său la telefon, apoi răspunde că el e bine. Nu intervin. Îl observ pe Ihor. E pentru prima oară și pentru mine, la fel ca pentru noi toți. În dialogul meu interior, simplific totul, de parcă aș avea de-a face cu un pui de animal pe care trebuie să-l îmblânzesc. Și eu sunt tot un animal. Ne adulmecăm unul pe celălalt, ne cercetăm, ne obișnuim. Nu-i iau iPhone-ul până nu se lasă bine întunericul. Când se întunecă de-a binelea, îl conving totuși pe Ihor să mănânce cotletul și să-mi dea telefonul, ca să nu-și strice vederea. Îi spun că așa a zis tata. Ihor se desparte de gadgetul său și mestecă fără chef carnea cu pâine. Știu că acel cotlet e foarte gustos, dar de pe chipul copilului nu poți citi nimic. În general, nimic nu se poate citi pe fața lui. Asta mă derutează, fiindcă, în timp ce mă-ndreptam spre el, îmi imaginasem că voi vedea un copil aproape în pragul unei crize. Acum, cu experiența dobândită în toți acești ani, știu că liniștea aparentă de după traumă e, uneori, un semn rău. Ihor se ținea undeva la mijloc – în acel echilibru fragil.
Curând, copilul adoarme. Asta-mi permite să-mi îndrept atenția către ceilalți călători – sau, mai bine zis, călătoare, fiindcă în tren aproape că nu mai sunt bărbați. Pe mine mă priveau cu ostilitate, ca pe un lup intrat între oi, când l-am aruncat pe Ihor înăuntru și am strigat ceva amenințător către nimeni anume – căci bărbații nu aveau voie să urce în tren – și apoi m-am urcat în fugă pe treapta vagonului, care deja începuse să se miște. N-am întrebat nimic pe nimeni. Aveam o misiune și o îndeplineam.
O mare parte dintre tovarășele noastre de drum au plecat din Bucea, Borodianka și Irpin. Toate par pline de viață, ba chiar vesele. Fiindcă, în fond, ele sunt în acest tren. Împreună cu noi, în afară de mine, mai e un tânăr de vreo douăzeci de ani – povestește cum se ducea să privească schimburile de focuri, ascunzându-se după copaci. Cum, în clădirea în care locuia, nu mai rămăsese niciun geam întreg. Ce interesant e să urmărești luptele din pădure. La întrebarea mea – de ce mai pleacă de acolo, dacă e atât de palpitant –, a recunoscut că a luat această decizie după ce un glonț tras de un lunetist s-a înfipt într-un copac, chiar în trunchiul în spatele căruia fuma o țigară. Glonțul a pătruns adânc în lemn, exact lângă fața lui. Ihor e mai echilibrat decât povestitorul și, sincer vorbind, mult mai inteligent. Și mai curajos, de asemenea.
A adormit deja pentru a doua oară în acea zi. Prima oară a ațipit stând pe geanta mea, în gara centrală din Kiev, de unde plecau trenurile de evacuare – adică, de fapt, toate trenurile. Dormea rezemat de perete, în timp ce eu și tatăl lui, Roman, schimbam ultimele instrucțiuni sub urletul unei alerte aeriene. Se zvonea că gara ar putea fi din nou bombardată cu rachete.
L-am întrebat pe Roman care e planul lor, și m-am blocat imediat, dându-mi seama ce prostie tocmai spusesem. Roman mi-a răspuns calm că nu au niciun plan – cel mai important acum e să supraviețuiască și, în cel mai bun caz, ca Tania, soția lui, să poată merge din nou, fiindcă are răni grave la picioare.
Roman se întorcea la spital, unde contina lupta pentru ca ei să poată din nou să respire și să umble, iar eu îl luam pe Ihor cu mine, la familia mea din Carpați. L-am trezit pe băiat, care dormea ghemuit pe geantă, și i-am spus să nu se depărteze de mine niciun pas. De acum, răspunderea pentru el îmi revenea mie.
În dimineața aceea, am ajuns la Kiev pentru prima oară de la începutul acestui război civilizațional generalizat. Martie timpuriu, în centrul orașului, era proaspăt și însorit, ca totdeauna. Lângă unul dintre tomberoane, am observat că cineva aruncase de curând un brad de Crăciun. Mi-am imaginat cum o persoană merge spre gunoi cu crengile uscate ale copacului în brațe, în timp ce la câțiva kilometri spre nord-vest se aud bubuiturile exploziilor. Apoi mi-am dat seama că bradul ar fi putut foarte bine să fi zăcut acolo timp de zeci de zile, în acest oraș gol, ca un clopot, unde doar câțiva trecători mai diluau peisajul dominat de culorile militare ale punctelor de control. Iată și mașina mea, pe care o lăsasem aici; am încercat s-o deschid, s-o pornesc – dar n-a fost cu putință, bateria era descărcată. „Nu-i nimic“, mi-am spus, și am decis să mă duc pe jos pe strada Iaroslaviv Val. Din față mi-a apărut un cuplu tânăr cu un cărucior. Din cărucior, un bebeluș privea liniștit lumea. Artileria, undeva la marginea orașului, continua să tragă, cu o regularitate netulburată.
La colțul străzilor Iaroslaviv Val și Ivan Franko m-am întâlnit cu Iura, prietenul meu care locuiește în acea zonă. Mă rugase să-i aduc țigări, fiindcă în Kievul asediat țigările deveniseră un lux. Îmi amintesc cum în Carpați aproape se băteau pentru câteva pachete, dar avusesem norocul să apuc să cumpăr destul de multe. Împreună cu Iura m-am dus până la piața Sofia – însorită sub cerul de martie. Am reușit chiar să bem o cafea la un chioșc pe care l-am întâlnit în drum. Kievul atât de gol nu-l mai văzusem niciodată în viață. Războiul răsuna alături, aproape după colț, dar iată – pavajul, clădirile, soarele rece și aerul, iată viața, aici și acum. Abia peste câteva luni aveam să înțeleg pe deplin: războiul este o linie, o muchie îngustă, care se învecinează cu viața civilă. E greu de acceptat pe propria piele până nu treci prin ea. Dar așa și este. Războiul e o lamă care taie totul în „înainte“ și „după“, dar, până nu ajunge la tine, ai putea crede că e doar o născocire a forțelor întunecate, că războiul nu există. Și doar transporturile „pe scut“ sau steagurile din cimitire aduc vești din spatele frontului, despre ceea ce se petrece acolo, pe acea linie subțire ca o lamă.
Mă întrebam dacă într-adevăr îmi doream să mă întâlnesc cu Ihor și cu tatăl lui în acea zi. Sincer vorbind, nu prea. Pentru că ei trecuseră deja prin acea experiență, iar eu – încă nu. Băiatul pe care trebuia să-l ocrotesc era altfel decât mine. Simțeam asta – și în fața lui mă încerca un soi de rușine.
Am intrat în casa noastră și am început să aleg tricouri pentru ei, fiindcă hainele lor fuseseră hărtănite în timpul acordării primului ajutor, sau erau străpunse de gloanțe, ori pătate de sânge. Mi-a atras atenția un tricou simplu din bumbac, cu o inimă galben-albastră imprimată pe piept. Fără să vreau, m-am gândit la sora lui Ihor, Katia. Ea nu putea respira singură, iar personalul medical o întorcea din când în când de pe o parte pe alta. Nu știam cum aș mai fi putut s-o ajut, așa că am decis să-i trimit tricoul cu inima.
Cum e să îndrepți automatul spre un om? Bine, spre o mașină, în care călătoresc oameni… Să mângâi automatul ca pielea unei femei. Femeia nu-ți dă totdeauna ce-i ceri, dar automatul – mereu. Ulucul, fie el din plastic sau din lemn – în aerul înghețat tot rece rămâne – , e comod la atingere, ca toate ancorele din viață. Nu contează unde-s acum tatăl tău sau mama, soția ori iubita. Sau conștiința. În încărcător sunt treizeci de gloanțe, ca zilele din iunie. Sau din aprilie. Aprilie e mai aproape, iată-l, la doar câteva săptămâni. Le poți elibera pe toate prin țeavă, toate zilele lui aprilie sau ale lui iunie pot fi trase prin canalul țevii automatului. Iată, apare o mașină – nici mare, nici mică. Toate zilele pierdute, care se cuibăreau în scările blocurilor și pe terenurile virane ce ocupau aproape o șesime din uscat, pe toate le poți elibera în această mașină. Dulcea ușurare. Plăcuta greutate a datoriei. Trei kilograme și șase sute de grame. Sau trei kilograme și nouă sute, cu încărcătorul plin. Această patrie nenorocită, care mi-a pus în mâini un automat cu mânerul țevii rece și m-a trimis în Vorzel, raionul Bucea, regiunea Kiev. Aici e frig și neprietenos. Aici nimeni nu-i iubește pe invadatorii din Pskov sau Buriatia. Dar există un automat rece, care se încinge când tragi. Poți să le mulțumești pentru privirea lor încremenită de spaimă. Și pentru frigul câinesc poți să le mulțumești. Desigur, adică „kanieșno“.
Când am ajuns la Tatarova, la sute de kilometri de zona de luptă, Ihor a fost primul care s-a prăbușit la pământ și și-a acoperit capul cu mâinile, imediat ce s-a auzit zgomotul puternic al unei tobe de eșapament sparte a unui camion. Copilul știa exact cum să reacționeze în timpul unui atac de artilerie.
El mă alinta „unchiul Pașa“. Și ceaiului îi zicea „ceișor“. Familia mea, acum cu cinci copii mici, locuia într-un pod mare, într-o casă veche de pe malul râului Prut. Urcam scările metalice care scârțâiau sub pașii noștri și ne găseam cu toții într-un singur spațiu al podului. Când eram acolo sus, după sunetul pașilor care urcau scările, știam imediat care dintre copii urcă în grabă. Auzi-l, cu pas hotărât, sărind câte două trepte o dată, pe fiul meu cel mare, de unsprezece ani. Auzi-o, cu pași mărunți și ușori, ca un pui de pasăre, cum urcă fiica mea cea mică. Iar Ihor… curios cum e mereu, se mișcă încet, cercetând aproape fiecare treaptă, fără grabă, parcă nu prea dornic să se-ntoarcă acasă. Acasă… Dar oare știa el atunci unde-i casa lui? Mai ales când o rachetă rusească îți lovește casa, tu nu mai ai casă. Mai întâi le-au luat casa din Crimeea, acum le-au distrus-o pe cea din Vorzel. Eu, la fel ca Ihor, nu mai știu unde e casa mea. Dar încă pot recunoaște cu ușurință pașii copiilor, înfășurați în zăpada rece de martie.
Peisajele dramatice ale munților Carpați mă dădeau pur și simplu peste cap. Priveam versanții domoli, înveliți în zăpadă, și aflam de la prieteni cum, rând pe rând, se înrolau în armată. Nu știam cum să mă port nici cu Ihor, nici cu propriii mei copii. Toți împreună stăteam în poziția plank și, în același timp, recitam Testamentul lui Taras Șevcenko[1]. La început, Ihor susținea cu reticență exercițiul fizic, se integra cu dificultate în cercul celor noi, se adapta greu la mediul nou și recita cu încă și mai multă reținere poezia, neputând să învețe toate strofele. Dar, treptat, a-nceput să-l citeze pe Șevcenko cu mult mai multă fervoare decât mine și chiar mă mustra când uitam de practicile noastre sportiv-meditative.
Zilele trecute, copiii se jucau pe gheața de lângă râu – aruncau unii în alții cu bulgări de zăpadă, căutau nuiele pe mal, se jucau de-a v-ați ascunselea printre grămezile de lemne, aruncau sloiuri și șoareci morți în apă, fugeau de câinele din casa vecină. Iar seara, Ihor povestea din nou, pentru a nu știu câta oară, cum s-a-ntâmplat totul. Geaca lui era pătată de sânge, sânge ce nu mai ieșea la spălat.
Ihor își soarbe liniștit ceișorul preferat după o plimbare prin ger. Povestește cu seninătate tulburătoare despre lucruri cumplite. Totul a-nceput când un obuz rusesc a lovit casa lor nouă din Vorzel. Avuseseră noroc: în clipa aceea, se ascundeau în pivnița vecinilor. Tocmai acest lucru i-a făcut să plece în grabă din micul oraș ocupat.
După ce și-au arătat pașapoartele soldaților ruși de la primul punct de control – acolo unde un tanc pornit își rotea turela în toate direcțiile, ca și cum ar fi căutat o țintă –, au reușit să înainteze doar până la capătul străzii și să cotească după colț. Au devenit imediat ținta trăgătorilor. Niște derbedei de optsprezece ani au tras asupra lor cel puțin treizeci sau patruzeci de gloanțe.
Ihor își bea ceaiul. Povestea lui ajunge la momentul în care a sărit din mașină și a-nceput să strige la asasini, forțându-i să se rușineze, măcar pentru o clipă – atât cât să-i facă pe unii dintre ei să încerce stângaci să le acorde primul ajutor celor răniți. Ihor cel mic a fost singurul care a scăpat nevătămat în urma atacului. Sora lui, Katia, l-a acoperit cu trupul ei, ferindu-l de gloanțe. Doar ursulețul de pluș și-a pierdut un ochi de nasture, iar căciula lui Ihor a rămas fără pompon. În gând, el se întoarce iar și iar la acel moment. Rememorează cum a urlat la parașutiștii din Pskov: „Ce faceți?! Îmi omorâți mama și sora!“. Vocea copilului i-a sfâșiat pe ucigași. Dându-și seama că ciuruiseră o mașină civilă, comandantul grupului s-a apropiat de șofer, de Roman, și a spus doar: „Ізвінітє!“[2]. Un călău politicos. Le-a cerut iertare victimelor pentru crima comisă.
Vecinul, care urmărise, din casa lui, execuția familiei lui Ihor, a alergat spre locul tragediei și, în ciuda pericolului, i-a dus cu propria mașină – stropită haotic cu sângele lor – la spitalul din Irpin. Acolo li s-a acordat primul ajutor, cât s-a putut, deși spitalul fusese deja deconectat de la curent și încălzire. După o zi, familia a fost evacuată la Kiev, unde răniții au fost supuși unui șir de intervenții chirurgicale dificile.
Ihor, oferind cele mai precise detalii – unde anume și pe cine a nimerit glonțul, cum strigau mama și sora, cum tata și-a bandajat brațul rănit cu o eșarfă, cum gloanțele au șuierat pe lângă el, fără ca vreunul să-l atingă –, rămâne surprinzător de calm. Mult mai liniștit decât în ziua precedentă, când căzuse până la genunchi în râu și-și udase hainele. Atunci plânsese din toată inima, revoltat de nedreptatea acelui moment: nu avea să mai poată ieși afară până când nu se uscau hainele.
Când îl ascultam pe Ihor, simțeam și mai puternic dorința de a mă duce pe front. Era aproape o stare de sevraj. Nici nu vreau să încep să analizez mecanismul prin care un copil poate influența un adult. Dar Ihor avea asupra mea un efect de far călăuzitor. Aveam copiii mei, aveam responsabilități, iar cu noi era Ihor – și în adâncul meu știam că următorul pas îmi era deja trasat. Și asta, în parte, datorită noului meu prieten.
Soția mea, Viktoria, i-a cusut ursulețului lui Ihor un nou ochi – astfel am vindecat jucăria rănită. Peste câteva zile, Ihor avea să împlinească nouă ani. Avea poftă cât pentru doi: putea să dea gata o farfurie mare de borș, colțunași, salată, câteva sandvișuri și să le stropească, desigur, cu ceișorul lui preferat.
După un timp, am aflat că mama și sora lui Ihor aveau nevoie de tratament în străinătate – starea lor rămânea critică, exista pericolul pierderii vieții și riscul amputării picioarelor. Povestea lor s-a răspândit, familia a apărut la televizor. În cele din urmă, li s-a găsit un loc într-o clinică din Berlin. Roman a hotărât să treacă granița cât mai repede. Pentru mine, asta însemna despărțirea de Ihor. Și cât de greu îmi era să-l las să plece – pe băiețașul meu cu privirea adâncă și părul rebel ce-i stătea ridicat mereu în vârful capului!
L-am dus pe cel mic cu trenul la Lviv, unde familia lui era internată în spital, înainte de plecarea lor în Germania. M-am bucurat să-i văd pe toți împreună, dar în același timp mi-era dor deja de Ihor. Katia purta tricoul cu inimă în culorile galben și albastru, era foarte slăbită, dar zâmbea și glumea, cu greu. Roman părea, ca totdeauna, liniștit. Mama lor, Tania, stătea întinsă, fără să se ridice, iar starea ei părea cea mai gravă. Eu și Roman ne-am dus apoi să bem o cafea într-un mic chioșc. Coridoarele erau pline de soldați răniți care veniseră din Est; șchiopătau, unii erau duși pe targă, iar alții acoperiți cu cearceaf.
În timp de război, despărțirile sunt grele. Nu știi când vei avea ocazia să te reîntâlnești. Eu am ratat doar o zi până la a noua aniversare a lui Ihor ca să-i pot înmâna personal cadoul – un hanorac închis la culoare. I-am urat succes lui și familiei sale, apoi am ieșit din salonul spitalului clinic din Lviv, spre stradă, pregătit să mă întorc în Carpați. Câteva săptămâni mai târziu, m-am înrolat în armată.
De atunci, m-am schimbat. Lumea s-a schimbat. Și știi ceva, pentru mine rămâne deosebit de important că, în cele mai întunecate vremuri, am fost pentru Ihor o insulă a ceva solid și trainic. Și că, mai târziu, el a povestit cuiva că unchiul Pașa a plecat să lupte și că este mândru de el – adică de mine. Părerea lui Ihor rămâne una dintre cele mai importante pentru mine. Pentru că știu ce valoare are. Din adâncul privirii lui. De sub părul său dezordonat.
* Ігорьок (Ihorok) este diminutivul de la Ігор (Ihor), care în română se transcrie Ihoriok.
[1] Taras Șevcenko (1814–1861), Testament (trad. Petru Dimofte): Săpaţi-mi în ziua morţii mele / Mormântul în iubita Ucraină, / În stepa verde, necuprinsă, / Care surâde în lumină. // Voi sta de veghe-n ogorul de porumb, / Ascultând prin anii care se petrec / Cum susură la praguri apa, / Valurile Niprului care tot trec şi trec. // Când voi auzi cum, în năvala lor, / Duc cu ele către marea albastră / Sângele vrăjmaşilor Ucrainei, / Voi părăsi definitiv ţarina noastră, // Voi părăsi acest pământ şi voi zbura / Spre-Naltul Tron Ceresc – unde eu / Mă voi ruga… dar până în ziua libertăţii / Nu voi crede-n bunul Dumnezeu. // Îngropaţi-mă, ridicaţi-vă-n picioare / Şi rupeţi lanţurile, priviţi spre astre. / Botezaţi-vă libertatea câştigată / Cu sângele duşmanului ţării voastre. // Apoi în noua, glorioasa familie / A celor liberi, în cuvinte puţine, / Dar alinătoare şi liniştite, / Pomeniţi-mă, rogu-vă, şi pe mine“ (n. red.).
[2] „Îmi cer scuze!“ (lb. ucr.).