Apariția, în luna februarie a acestui an, a numărului 100 al Revistei Filialei București de Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România constituie un eveniment cultural de amplă rezonanță, care merită să fie salutat nu numai de breasla traducătorilor literari dintr-o limbă străină în română sau din română într-o limbă străină, ci și într-un context socio-cultural mult mai cuprinzător. Într-adevăr, străvechea artă de a traduce opere din tezaurul literar al propriei națiuni, dar, neîndoios, și al umanității, prin strădania de a păstra mesajul, imaginile artistice și muzicalitatea textului original, avea nevoie de o înnoire, întemeiată pe criteriile impuse de actualitate în multiple domenii. Este întocmai scopul esențial pe care și-l propune – și îl duce cu succes la bun sfârșit – revista FITRALIT.
Înființată în octombrie 2015, revista a ajuns la numărul 100 și este singura cu acest profil din țară. Chiar și la nivel internațional, se pare că nu putem găsi ceva similar ca formă și conținut, căci acolo revistele dedicate, în general, vieții literare nu abordează fenomenul traducerii în mod exclusiv, ci într-un cadru mai general, împreună de probleme de traductologie, interpretare, terminologie, redactare etc. (de ex. Meta, Palimpsestes, Équivalences și altele).
Activitatea bogată a revistei pe care o omagiem aici a reușit să îmbine aspectele teoretice ale relativ recentei discipline a traductologiei cu cele concrete, ce țin de o vastă și amănunțită informare la zi.
Remarcăm, în acest sens, extrema varietate a modalităților prin care se realizează aceste două obiective fundamentale. Astfel, un rol de seamă l-au avut colocviile și simpozioanele (naționale și internaționale) axate pe diverse probleme majore ale traducerii literare, precum: traducere și retraducere, retraducere vs. plagiat, definirea sferei de cuprindere a noțiunii de traducere literară, traducerea literară și / vs. lexicografie și multe altele. De asemenea, foarte importantă este informarea cititorilor despre recente (sau în avanpremieră) apariții de traduceri, despre activitățile filialei: acordarea unor premii (cel anual al filialei, Premiul Opera Omnia, Premiul de Excelență, distincții din partea unor ambasade și institute culturale străine pentru traducătorii români etc.), dezbateri binevenite – și, uneori, înflăcărate – pe diverse teme (statutul traducătorului literar; literatură, politică și societate etc.), ateliere de traducere, secțiunea In Memoriam etc. În privința participării la acest cuprinzător evantai de activități, se cuvine să evidențiez că revista este deschisă deopotrivă traducătorilor literari din toată țara și din străinătate, precum și unui public larg, interesat de problematica traducerii literare – scriitori, critici, cercetători, profesori etc.
Last but not least, doresc să apreciez, cu toată convingerea, căldura, dar și obiectivitatea, rolul fundamental al președintelui filialei noastre, Peter Sragher, entuziast și harnic inițiator și conducător al revistei, care a știut în permanență să propună, să îndrume, să organizeze, să mobilizeze într-un spirit de impresionantă conlucrare și colegialitate.
Într-un captivant dialog magistral, recenta carte Două singurătăți: Romanul în America Latină reunește mărturiile prețioase a două personalități de geniu ale literaturii de expresie spaniolă, ambii scriitori laureați ai Premiului Nobel: peruanul Mario Vargas Llosa și columbianul Gabriel García Márquez. Evenimentul a avut loc la Lima, în septembrie 1967, când primul câștigase recent premiul Rómulo Gallego pentru romanul Casa verde, iar al doilea publicase, în iunie același an, capodopera Un veac de singurătate, care avea să-l propulseze curând pe orbita celebrității internaționale.
Tudora Șandru-Mehedinți
Într-o atmosferă electrizantă, în fața unui amfiteatru arhiplin, cei doi au vorbit despre probleme fundamentale, teoretice și practice, ale acestui gen narativ în America Latină, despre relația între viață și literatură, între imaginație și realitate.
***
Mario Vargas Llosa: Crezi că, din punct de vedere formal, din punct de vedere tehnic, datoria pe care o au scriitorii latinoamericani contemporani este mai mare față de autorii europeni și nordamericani decât față de vechii prozatori latinoamericani?
Gabriel García Márquez: Cred că datoria cea mai mare a noilor romancieri este față de Faulkner. E ciudat… Mie mi se atribuie în permanență o influență a lui Faulkner, și acum, că-mi dau seama, convins de critici, că sunt influențat de Faulkner, sunt dispus să resping această influență, care e cu totul probabilă. Dar ce mă surprinde este fenomenul general.
Tocmai am citit șaptezeci și cinci de romane inedite pentru concursul Primera Plana Sudamericana; sunt șaptezeci și cinci de romane inedite de scriitori latinoamericani și e ciudat că nu găsești unul care să nu fie influențat de Faulkner. Bineînțeles că la ei se observă mai bine, fiindcă sunt începători, e mai de suprafață, dar Faulkner este prezent în toată creația narativă din America Latină; și cred că… – adică schematizând de-acum prea mult, probabil exagerând – cred că marea diferență care există între bunicii de care vorbeam înainte și noi, tot ce ne distinge este Faulkner; a fost singurul fenomen care s-a produs între aceste două generații.
Mario Vargas Llosa: Cărui fapt îi atribui această influență invadatoare a lui Faulkner? Se datorează faptului că este romancierul cel mai important al epocii contemporane? Sau pur și simplu pentru că avea un stil atât de personal, atât de deosebit, atât de sugestiv, încât tocmai de aceea a fost atât de imitat?
Gabriel García Márquez: Cred că e metoda. Metoda „faulkneriană“ e foarte eficientă pentru a reda realitatea latinoamericană. Asta a fost ceea ce am descoperit în chip inconștient la Faulkner. Așadar, noi vedeam această realitate și voiam s-o descriem, dar știam că metoda europenilor nu ne folosea, și nici metoda tradițională spaniolă; și, pe neașteptate, am găsit metoda „faulkneriană“ extrem de adecvată pentru a reda această realitate. În fond, nu e ceva foarte ciudat, căci nu uit că acel Comitat Yoknapatawpha se întinde până la țărmul Mării Caraibilor; și astfel, Faulkner este oarecum un scriitor din Caraibe, este într-un anume fel un scriitor latinoamerican.
Mario Vargas Llosa: În afară de Faulkner și de Amadís de Gaula pe care l-ai citat ieri, ce alți romancieri sau scriitori, în general, te-au impresionat mai mult? Ce autori ai recitit, de exemplu?
Gabriel García Márquez: Recitesc o carte despre care e foarte greu să-ți dai seama ce legătură are cu mine, dar o citesc și o recitesc și mă pasionează. Este Jurnalul din anul ciumei de Daniel Defoe. Nu știu de ce, însă e una dintre obsesiile mele.
Mario Vargas Llosa: Am văzut că mulți critici au semnalat influența, care mie mi se pare ciudată, surprinzătoare, a lui Rabelais în ceea ce scrii. Ce părere ai despre această observație?
Gabriel García Márquez: Cred că influența lui Rabelais nu se regăsește în scrisul meu, ci în realitatea latinoamericană; realitatea latinoamericană este cu totul rabelaisiană.
Mario Vargas Llosa: Și cum s-a născut Macondo? E cert că multe dintre povestirile tale nu sunt situate în Macondo, ci în „satul acela“, nu-i așa? Însă eu nu văd o diferență fundamentală între „satul acela“ și Macondo. Cred că, într-un anume fel, sunt două nume pentru unul și același lucru. În fine, cum ți-a venit ideea să scrii despre acest sat inexistent?
Gabriel García Márquez: Am povestit ieri. A fost atunci când m-am întors cu mama la Aracataca, sătucul unde m-am născut. Nu vreau să spun că Aracataca e Macondo; pentru mine – nu știu, sper ca vreun critic să o descopere –, Macondo e mai curând trecutul și, cum acestui trecut trebuia să-i pun străzi și case, temperatură și oameni, i-am pus imaginea acestui sat torid, plin de praf, degradat, cu niște case de lemn cu acoperiș de tablă, care seamănă mult cu cele din sudul Statelor Unite; un sat care seamănă mult cu satele lui Faulkner, pentru că a fost construit de United Fruit Company. Iar numele vine de la o fermă de bananieri din apropiere care se cheamă Macondo.
Mario Vargas Llosa: A, deci numele e real.
Gabriel García Márquez: Da. Însă nu e un sat. E o fermă care se numește Macondo. Mi-a sunat foarte bine, de asta l-am luat.
Mario Vargas Llosa: E o problemă cu Macondo. În ultimul tău roman, în capitolul final, acest sat e devastat de vânt, e purtat pe sus și dispare. Ce se va întâmpla în viitoarele tale cărți? Ai să-l urmărești în zborul lui prin spațiu?
Gabriel García Márquez: Se întâmplă ce spuneam ieri cu privire la romanul cavaleresc. Cavalerului i se taie capul de atâtea ori de câte cere povestea, și n-am absolut nici o reținere să fac ca Macondo să reînvie și să uit că a fost dus de vânt, dacă simt nevoia asta. Fiindcă un scriitor care nu se contrazice este un scriitor dogmatic, și un scriitor dogmatic e reacționar, și unicul lucru pe care nu mi-l doresc e să fiu reacționar; așa că, dacă mâine am nevoie din nou de Macondo, Macondo revine liniștit.
Mario Vargas Llosa: Ieri ne-ai spus în avans câte ceva despre romanul pe care l-ai început sau pe care te gândești să-l scrii după Un veac de singurătate, și anume El otoño del patriarca (Toamnapatriarhului). Ai putea să ne vorbești despre acesta?
Gabriel García Márquez: Ei bine, sunt cam superstițios în a anticipa lucruri despre cartea pe care o scriu. Adică am impresia că a permite cuiva să se amestece aici are efectul unui soi de deochi, al unei vrăji îndreptate asupra materialelor pe care le lucrez. De aceea, am mare grijă. Da, romanul dictatorului e destul de avansat. De fapt, ceea ce vreau să creez e personajul latinoamerican pentru care totul e posibil. În Un veac de singurătate și eu căutam lumea în cadrul căreia totul să fie posibil: covoarele să zboare, să se înalțe cu trupul și sufletul la ceruri, toți cei cu numele de Aureliano să se ducă de Miercurea Cenușii la slujbă și semnul crucii făcut cu cenușă pe frunte să le rămână veșnic, iar în noaptea în care sunt omorâți cu toții să fie recunoscut fiecare după această cruce și împușcat. Am continuat să caut un personaj care să fie cu adevărat sinteza, marele animal mitologic al Americii Latine, personajul pentru care totul e cu putință, și mi se pare că au fost marii dictatori, dictatorii aceia primitivi, ascultând de superstiții și de magie, cu o putere imensă. De aceea vreau ca personajul să aibă o sută șaptezeci sau o sută optzeci de ani, nu știu exact câți; ca felul lui preferat de mâncare să fie miniștrii de război conspiratori, fripți și serviți cu salată à la russe.
Mario Vargas Llosa: Acest dictator, acest patriarh din romanul tău, nu este inspirat de dictatorii din America, nu e un anume dictator?
Gabriel García Márquez: Nu. Să vezi, eu am încercat să citesc în ultimii ani tot ce s-a scris, toată documentația care poate exista cu privire la dictatorul latinoamerican. Mi-am făcut o idee despre ce este personajul, și acum încerc să uit tot ce am citit despre el, toate anecdotele, tot ce îmi e cunoscut, și încerc ca acest dictator să fie cu desăvârșire diferit de ceilalți, dar să-i rămână aspectul esențial, pur, dezbrăcat de personajul mitologic.
Mario Vargas Llosa: Ai spus în avans că e vorba pesemne de un monolog al acestui dictator.
Gabriel García Márquez: Da. Am început cartea de trei ori și mereu am dat greș, fiindcă nu găseam cu exactitate forma în care trebuia să fie povestită această istorie. Acum cred că am găsit-o, și s-a ivit o problemă, pentru că mi-a trecut prin gând soluția când ajunsesem la jumătate cu Un veac de singurătate, și m-a entuziasmat atât de tare, încât voiam să scriu o carte cu o mână și cealaltă carte cu cealaltă. M-am gândit că acest dictator trebuie să-și justifice toată această barbarie, toată cruzimea lui îngrozitoare, fără ca eu, ca narator, să trebuiască să-mi asum punctul lui de vedere. Trebuie să și le justifice el însuși. Am hotărât atunci să fie marele monolog, extrem de lungul monolog al dictatorului, pe când e judecat de tribunalul popular. Sper să iasă bine și să ne vedem după vreo doi sau trei ani aici, vorbind despre Toamnapatriarhului.
Mario Vargas Llosa: Bine. Aș vrea să-ți pun o ultimă întrebare. Mai întâi, cărțile tale au avut succes la tine în țară, te-au făcut cunoscut, admirat în Columbia, însă în realitate cred că Un veac de singurătate este cartea care ți-a adus brusc popularitatea. În ce măsură crezi că faptul de a te fi transformat astfel, peste noapte, într-o vedette, într-un scriitor curtat, poate influența viitoarea ta creație literară?
Gabriel García Márquez: Uite, nu știu, dar mi-a creat serioase dificultăți; aș zice că influențează în mod negativ. Zilele trecute, mă gândeam că, dacă aș fi știut că avea să se întâmple cu Un veac de singurătate ceea ce se întâmplă, că se vinde ca pâinea caldă, că e citit pe nerăsuflate, dacă aș fi știut că avea să se întâmple așa, nu l-aș fi publicat, aș fi scris Toamnapatriarhului și le-aș fi publicat împreună. Sau aș fi așteptat să-l fi scris pe acesta din urmă în momentul în care celălalt era pe punctul de a apărea. Pentru că în privința unui roman pe care-l consideram atât de desăvârșit cum este Toamnapatriarhului acum nu mai știu, încep să am îndoieli.
______________________
* Fragment din volumul publicat de curând la Editura Humanitas Fiction, 2022, Colecția „Raftul Denisei“ (coordonată de Denisa Comănescu).
19/03/2009 La ministra de cultuta de Colombia Paula Moreno y el escritor colombiano Gabriel Garcia Marquez fueron los encargados de entregar el Mayahuel de Palata a Victor Gaviria
articolul a apărut anterior în Luceafărul de dimineață, aprilie 2020
Celebritatea mondială a scriitorului columbian Gabriel García Márquez – cel mai de seamă reprezentant al cunoscutului „realism magic”, Premiul Nobel pentru Literatură (1982) – se datorează neîndoios creației sale narative, bogată în capodopere – romanele Un veac de singurătate, Toamna patriarhului, Dragostea pe vremea holerei etc., volumele de povestiri Ochi de câine albastru, Douăsprezece povestiri călătoare etc.
–, care i-au adus peste 50 de milioane de cititori în întreaga lume. Pe tot parcursul vieții, García Márquez a cultivat cu strălucire și jurnalismul: „Toată viața am fost jurnalist – mărturisește el. – Cărțile mele sunt cărți de jurnalist, chiar dacă nu se prea vede.” Într-adevăr, jurnalismul – pe care l-a caracterizat cu atâta pasiune drept „cea mai frumoasă profesie din lume” – a fost prima lui dragoste.
traducere și prezentare de Tudora Șandru-Mehedinți
Articolele sale apărute în Columbia, Venezuela, Mexic și Spania, în cele mai importante ziare și reviste ale timpului, alcătuiesc o operă de mii de pagini, imprimată în timpul vieții în cinci mari volume. O selecție de cincizeci de texte din totalitatea creației sale jurnalistice, alcătuită de Cristobal Pera, constituie corpusul volumului recent Scandalul secolului. Texte în presă și reviste (1950–1984), Random House, Madrid, 2018, 354 p., în curs de apariție la Editura RAO.
Este o antologie magistrală, un fel de autobiografie jurnalistică, reunind note de presă, editoriale, comentarii, cronici, reportaje, articole de opinie, portrete, prezentate cronologic.
Carlos Pera a ales – așa cum precizează în Nota editorului – „texte unde tensiunea narativă dintre jurnalism și literatură apare latent, unde limitele realității se extind prin nestăvilitul impuls narativ, oferind cititorilor posibilitatea de a se desfăta încă o dată cu măiestria «povestitorului de istorii» care a fost García Márquez.”
Pe lângă această vastă producție jurnalistică, activitatea sa în domeniul presei s-a axat și pe orientarea tinerilor ziariști din America Latină: începând din 1995, a organizat ateliere în cadrul Fundației Gabriel García Márquez pentru Noul Jurnalism Iberoamerican, cu sediul la Cartagena de Indias, pe care o întemeiase cu scopul de a face cunoscute noile tehnici jurnalistice și a stimula afirmarea unei noi generații de ziariști latinoamericani.
„În mod cert, este un fapt genial fără precedent ca un autor emblematic din așa-numitul boom al prozei de ficțiune latinoamericane să lase drept una dintre moștenirile sale cele mai palpabile aceea de a fi creat un nou boom latinoamerican: cel al cronicii” – conchide Jon Lee Anderson, în prologul volumului de față.
⁂
Cineva a spus că a traduce este cea mai bună modalitate de a citi. Cred că este și cea mai dificilă, cea mai ingrată și cea mai prost plătită. Traduttore, traditore, spune foarte cunoscutul dicton italian, dând drept sigur că cine ne traduce ne trădează. Maurice-Edgar Coindreau, unul dintre traducătorii cei mai inteligenți și amabili din Franța, a făcut în memoriile sale vorbite câteva revelații de laborator care ne permit să credem contrariul. „Traducătorul e maimuța scriitorului”, a zis, parafrazându-l pe Mauriac și vrând să spună că traducătorul trebuie să facă aceleași gesturi și să își asume aceleași postúri ca scriitorul, fie că îi place, fie că nu. Traducerile sale în franceză ale romancierilor nordamericani, care erau tineri și necunoscuți la vremea lor – William Faulkner, John Dos Passos, Ernest Hemingway, John Steinbeck –, nu numai că sunt recreeri magistrale, ci au introdus în Franța o generație extraordinară, a cărei influență printre contemporanii europeni – inclusiv Sartre și Camus – este mai mult decât evidentă. Așadar, Coindreau nu a fost un trădător, ci tocmai dimpotrivă: un complice genial. Așa cum au fost marii traducători din toate timpurile, ale căror contribuții personale la opera tradusă sunt de obicei trecute cu vederea, în timp ce, de obicei, li se exagerează defectele.
Când citești un autor într-o limbă care nu e a ta, simți o dorință aproape naturală de a-l traduce. Este de înțeles, pentru că una dintre plăcerile lecturii – ca și ale muzicii – este posibilitatea de a o împărtăși cu prietenii. Poate că asta explică faptul că Marcel Proust a murit fără să-și îndeplinească una din dorințele constante, pe aceea de a traduce din engleză un autor atât de străin de el însuși cum era John Ruskin. Dintre scriitorii pe care mi-aș fi dorit să-i traduc din pură plăcere sunt André Malraux și Antoine de Saint-Exupéry care, fie vorba, nu se bucură de cea mai mare apreciere din partea compatrioților actuali. Dar n-am mers niciodată mai departe de dorință. În schimb, de multă vreme traduc rând cu rând Canti de Giacomo Leopardi, dar o fac pe ascuns și în puținele mele ore libere, și pe deplin conștient că nu acesta va fi drumul care să ne aducă gloria, nici lui Leopardi, și nici mie. O fac numai ca una dintre acele distracții din baie pe care părinții iezuiți le numeau plăceri solitare. Dar singura tentativă mi-a fost de-ajuns pentru a-mi da seama cât de dificilă este, și câtă abnegație cere, încercarea de a le lua supa de la gură traducătorilor de profesie. E puțin probabil ca un scriitor să fie satisfăcut de traducerea vreuneia dintre operele lui. În fiecare cuvânt, în fiecare frază, în fiecare subliniere dintr-un roman, există mai întotdeauna o intenție secretă, cunoscută doar de autor. De aceea, e de dorit, fără îndoială, ca scriitorul însuși să participe la traducere până unde îi este posibil.
O experiență remarcabilă în acest sens este excepționala traducere a romanului Ulysses, de James Joyce, în franceză. Prima redactare de bază a făcut-o în întregime și singur August Morell, care a lucrat apoi până la versiunea finală cu Valéry Larbaud și cu însuși James Joyce. Rezultatul e o capodoperă, abia depășită – după mărturii avizate – de cea realizată de Antonio Houaiss în portugheza braziliană. Însă singura traducere care există în spaniolă e aproape inexistentă. Dar istoria ei îi servește drept scuză. A făcut-o pentru sine, și doar ca să-și treacă timpul, argentinianul J. Salas Subirat, care, în viața de zi cu zi, era expert în asigurări pe viață. Editorul Santiago Rueda din Buenos Aires a descoperit-o într-un ceas rău și a publicat-o la sfârșitul anilor ’40.
Fiindcă a venit vorba, pe Salas Subirat l-am cunoscut câțiva ani mai târziu la Caracas, stând la biroul anonim al unei companii de asigurări, și am petrecut o seară grozavă vorbind despre romancierii englezi, pe care el îi cunoștea aproape pe dinafară. Ultima oară când l-am văzut mi se pare un vis : dansa, fiind destul de bătrâior și mai singur ca niciodată, în hora nebună a carnavalurilor din Barranquilla. A fost o apariție atât de ciudată, încât nu m-am decis să-l salut.
Alte traduceri excelente sunt romanele lui Joseph Conrad, făcute în franceză G. Jean-Aubry și Philippe Neel. Acest mare scriitor din toate timpurile – care în realitate se numea Józef Teodor Konrad Korzeniowski – se născuse în Polonia*, iar tatăl său a fost traducător de literatură engleză, între alți scriitori al lui Shakespeare. Limba maternă a lui Conrad era polona, însă de mic copil a învățat franceza și engleza, și a ajuns să fie scriitor în ambele limbi. Astăzi, îl considerăm, pe drept sau pe nedrept, ca fiind unul dintre maeștrii limbii engleze. Se povestește că le-a făcut viața insuportabilă traducătorilor săi francezi, încercând să le impună propria-i perfecțiune, dar niciodată nu s-a decis să se traducă pe sine. Este curios, dar nu se cunosc mulți scriitori bilingvi care să o facă. Cazul cel mai apropiat de noi este cel al lui Jorge Semprún, care a scris și în spaniolă, și în franceză, însă mereu separat. Niciodată nu se traduce pe sine. Mai ciudat este irlandezul Samuel Beckett, Premiul Nobel pentru Literatură, care scrie de două ori aceeași operă în două limbi, dar insistă că una nu este traducerea celeilalte, ci sunt două opere diferite, în două limbi diferite.
Acum câțiva ani, în vara arzătoare din Pantelaria, am avut o enigmatică experiență de traducător. Contele Enrico Cicogna, care a fost până la moarte traducătorul meu în italiană, tocmai traducea în vacanța aceea romanul Paradiso al cubanezului José Lezama Lima. Sunt un admirator plin de devoțiune al poeziei sale, am fost și al ciudatei sale personalități, deși am avut puține ocazii să-l văd, și pe vremea aceea doream să-i cunosc mai bine romanul ermetic. Așa încât l-am ajutat puțin pe Cicogna, mai curând decât la traducere, la anevoioasa descifrare a prozei sale. Am înțeles atunci că, într-adevăr, a traduce este modul cel mai profund de a citi. Între altele, găsim o frază al cărei subiect își schimbă genul și numărul de mai multe ori în mai puțin de zece rânduri, până într-atât, încât, la sfârșit, nu mai este cu putință să știi cine era, nici când era, nici unde era. Cunoscându-l pe Lezama Lima, era posibil ca dezordinea aceea să fie deliberată, dar numai el ar fi putut să ne spună, și niciodată n-am putut să-l întrebăm. Cicognia își punea întrebarea dacă traducătorul trebuie să respecte în italiană acele năzdrăvănii în privința concordanței, sau dacă trebuie să le traducă cu rigoare academică. Părerea mea era că trebuie să le păstreze, astfel încât opera să treacă în cealaltă limbă așa cum era, nu numai cu virtuțile, ci și cu defectele ei. Este o datorie de fidelitate față de cititorul din celălalt idiom.
Pentru mine, nu există curiozitate mai plicticoasă decât aceea de a citi traducerile cărților mele în cele trei limbi în care mi-ar fi posibil s-o fac. Nu mă recunosc pe mine însumi, decât în spaniolă. Dar am citit una dintre cărțile traduse în engleză de Gregory Rabassa și trebuie să recunosc că am găsit unele pasaje care îmi plăceau mai mult decât în spaniolă. Impresia pe care o lasă traducerile lui Rabassa este că învață cartea pe dinafară în spaniolă și apoi o rescrie în întregime în engleză: fidelitatea este și mai complexă decât literalitatea simplă. Niciodată nu dă o explicație în josul paginii, mijlocul cel mai puțin inspirat și, din nefericire, cel mai folosit de traducătorii slabi. În acest sens, exemplul cel mai notabil este cel al traducătorului brazilian al uneia dintre cărțile mele, care a făcut cuvântului astromelia o notă explicativă de subsol: „floare imaginară inventată de García Márquez”. Și mai regretabil e că, mai târziu, am citit nu știu unde că astromeliile nu numai că există, cum o știe toată lumea, în Caraibe, ci și că numele lor este portughez.
(21 iulie 1982, El País, Madrid)
* De fapt, s-a născut în Imperiul Rus (acum, Ucraina), în 1857, ca etnic polonez (n. red.). (din volumul Gabriel García Márquez, Scandalul secolului: Texte în presă și în reviste (1950–1984), în curs de apariție la Editura Rao)
Tema vinului s-a bucurat de o remarcabilă cultivare de-a lungul întregii literaturi spaniole, continuând să fie prezentă și în zilele noastre. Acest fapt nu este de mirare dacă ținem seama de situația privilegiată a Spaniei în domeniul viticol: este cea mai mare țară cultivatoare de viță-de-vie din lume, ca suprafață, și a treia țară producătoare de vin (după Italia și Franța), vinurile spaniole – Rioja, Valdepeñas, Jerez, Málaga, Ribera del Duero etc. – fiind apreciate la nivel mondial.
Tudora Șandru-Mehedinți
Ca și în cazul altor popoare mediteraneene, vinul constituie un constant factor integrator și de coeziune în cultură și societate, făcând parte din viziunea spaniolilor asupra vieții și lumii. În acest sens, este de ajuns să menționăm, din domeniul artele plastice, opera emblematică a celebrului pictor Velázquez Los Borrachos o El Triunfo de Baco („Bețivii sau Triumful lui Bachus”, utilizată parțial în deschiderea articolului)[1].
În literatură, prima dintre nesfârșitele referințe la această temă apare chiar în epopeea Cantar de Mio Cid (sfârșitul secolului al XII-lea), cel dintâi monument al literaturii spaniole. După ce îl învinge și îl face captiv pe contele de Barcelona, Cidul Campeador îl îndeamnă astfel: „Mâncați, conte, din pâinea asta; beți, conte, din acest vin, / căci, de faceți ce vă spun, nu vă mai simțiți ostatic.”
În altă creație faimoasă, La Celestina (1499), operă dramatică (sau roman dialogat) ce vestește sfârșitul Evului Mediu și zorile Renașterii în literele spaniole, bătrâna codoașă este zugrăvită drept adevărat expert – cronologic, cel dintâi – în soiurile de vin, fiindcă recunoaște doar după miros proveniența strugurilor. Ea laudă, cu iscusință și pasiune izvorâte din înțelepciunea dobândită printr-o vastă cunoaștere a vieții, virtuțile minunatei băuturi: „… alungă tristețea din inimă mai abitir decât aurul și coralul; dă avânt flăcăului și putere moșului, insuflă curaj leneșului, bărbăție neputincioșilor…”; „… (vinul) n-are decât un cusur: că e scump cel bun, iar cel prost face rău la sănătate. Așa încât ce priește la ficat primejduiește punga.”
Lazarillo de Tormes (1554), primul roman picaresc – gen literar de sorginte spaniolă în literatura universală –, cuprinde multe referiri la deliciile vinului. Lazarillo, ștrengarul ajuns slugă la orbul cel hapsân, fură din vinul acestuia, făcând o gaură în ulcior, și își descrie astfel încântarea: „… stând eu și savurând dulcile sorbituri, cu fața spre cer, cu ochii mijiți ca să mă desfăt mai bine cu savuroasa licoare…”
Neîndoios, epoca cea mai reprezentativă din istoria literelor spaniole pentru cultivarea temei în discuție – și nu numai – este strălucitorul „Secol de Aur” (care cuprinde, de fapt, aproape o sută nouăzeci de ani, de la 1492, anul descoperirii Lumii Noi, la 1681, anul morții lui Calderón de la Barca). Dintre scriitorii de vază ai acestei epoci de înflorire plenară a literaturii și artelor plastice în Spania, care au dăinuit în memoria colectivă a culturii universale, se cuvine să menționăm, pentru ilustrarea temei în discuție, numele lui Cervantes, Góngora, Quevedo, Lope de Vega.
În capodopera sa Don Quijote de La Mancha, primul roman modern din istoria literară a lumii, Miguel de Cervantes descrie în diverse capitole puternica prezență a vinului în viața de zi cu zi a tuturor claselor sociale. Astfel, în partea a II-a, capitolul 13, scutierul Cavalerului din Pădure îi mărturisește lui Sancho Panza, cu amuzantă sinceritate: „Vază-și stăpânii noștri de părerile și legile lor cavalerești și mănânce ce-or pofti; eu unul duc cu mine răcituri și burduhul ăsta atârnat de oblâncul șeii, ca să fie la nevoie, și-mi înalță atâta duhul și mi-i atâta de drag, că puține răstimpuri trec fără să mi-l țin tot în pupături și-mbrățișări.”[2]
O altă ipostază întâlnită adesea în tratarea temei este îndemnul de a se bea vin cu măsură. Printre multele sfaturi înțelepte pe care Don Quijote i le dă lui Sancho, când scutierul său este numit de către duce guvernator al insulei Barataria, este și acesta: „… Fii cumpătat la băutură, gândește-te că vinul prea mult nu păzește secretele și nici nu se ține de cuvântul dat.”[3]
În sfârșit, în romanul pastoral Galateea, prima sa operă și cea pe care Cervantes o îndrăgește cel mai mult, la concursul de ghicitori al păstorilor, vinului îi este dedicată o inspirată descriere: „Care-i oare acel voinic / ce și-n răsărit și-n apus e / cunoscut, vestit, unic? / e puternic, nesupus e / uneori, dar și slab, mic; / sănătate dă și fură, / vrea virtute, dar n-o-ndură / și de multe ori mai tare / cum în anii tineri pare / e la bătrânețea sură… Ne-narmat, pe-armat învinge, / și nu-i chip să nu-l învingă, / iar cel ce spre el se-mpinge, / sfiicios să nu-l atingă, / prin nerușinări convinge.”[4]
În afară de elogiile aduse vinului și de îndemnul la cumpătare, abordarea variată a temei vinului în literatura „Secolului de Aur” îmbrățișează și aspecte cu un pronunțat caracter satiric, sarcastic, izvorâte din rivalitatea dintre scriitori. O ilustrare grăitoare este sonetul atribuit lui Góngora, neiubitor de vin, în care își bate joc de eternul său dușman, Francisco de Quevedo, dar și de Lope de Vega, amândoi mari băutori, sonet care se sfârșește cu ingenioase versuri ce cuprind un joc de cuvinte intraductibil, întemeiat pe verbul beber „a bea”:
Hoy hacen amistad nueva más por Baco que por Febo don Francisco de Quebebo y Félix Lope de Beba.
[1] Un amănunt pitoresc: titlul tabloului, aflat la Muzeul Prado, a dat numele unei cârciumi din Madrid (pe firma căreia figurează, sugestiv, și un fragment în chip de ilustrație) și unui restaurant elegant din centru, „Los Borrachos de Velázquez”. [2] Cervantes, Don Quijote de La Mancha, traducere din spaniolă, cuvânt-înainte, cronologie, note și comentarii de Sorin Mărculescu, vol. II, Paralela 45, 2005, p. 117. [3]Ibidem, p. 349. [4] Idem, Galateea, traducere din limba spaniolă, prefață, note și comentarii de Sorin Mărculescu, Paralela 45, 2008, p. 417.
Acest site folosește „Cookies“. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii acestora. SETĂRI COOKIEACCEPT
Confidențialitate și Cookies
Rezumat
Acest site folosește Cookies pentru a vă îmbunătăți experiența în timp ce navigați. Dintre acestea, cele clasificate ca fiind necesare sunt stocate în browser deoarece sunt esențiale pentru funcționarea de bază a site-ului. De asemenea, sunt utilizate Cookies terțe. Acestea din urmă vor fi stocate doar cu acord. Aveți opțiunea de a renunța, dar acest lucru poate avea un efect negativ asupra experienței de navigare.
Cookies necesare sunt absolut esențiale pentru ca site-ul să funcționeze corect. Sunt incluse cele care asigură funcționalități de bază și caracteristici de securitate. Acestea nu stochează nicio informație personală.
