Tema vinului s-a bucurat de o remarcabilă cultivare de-a lungul întregii literaturi spaniole, continuând să fie prezentă și în zilele noastre. Acest fapt nu este de mirare dacă ținem seama de situația privilegiată a Spaniei în domeniul viticol: este cea mai mare țară cultivatoare de viță-de-vie din lume, ca suprafață, și a treia țară producătoare de vin (după Italia și Franța), vinurile spaniole – Rioja, Valdepeñas, Jerez, Málaga, Ribera del Duero etc. – fiind apreciate la nivel mondial.
Ca și în cazul altor popoare mediteraneene, vinul constituie un constant factor integrator și de coeziune în cultură și societate, făcând parte din viziunea spaniolilor asupra vieții și lumii. În acest sens, este de ajuns să menționăm, din domeniul artele plastice, opera emblematică a celebrului pictor Velázquez Los Borrachos o El Triunfo de Baco („Bețivii sau Triumful lui Bachus”, utilizată parțial în deschiderea articolului)[1].
În literatură, prima dintre nesfârșitele referințe la această temă apare chiar în epopeea Cantar de Mio Cid (sfârșitul secolului al XII-lea), cel dintâi monument al literaturii spaniole. După ce îl învinge și îl face captiv pe contele de Barcelona, Cidul Campeador îl îndeamnă astfel: „Mâncați, conte, din pâinea asta; beți, conte, din acest vin, / căci, de faceți ce vă spun, nu vă mai simțiți ostatic.”
În altă creație faimoasă, La Celestina (1499), operă dramatică (sau roman dialogat) ce vestește sfârșitul Evului Mediu și zorile Renașterii în literele spaniole, bătrâna codoașă este zugrăvită drept adevărat expert – cronologic, cel dintâi – în soiurile de vin, fiindcă recunoaște doar după miros proveniența strugurilor. Ea laudă, cu iscusință și pasiune izvorâte din înțelepciunea dobândită printr-o vastă cunoaștere a vieții, virtuțile minunatei băuturi: „… alungă tristețea din inimă mai abitir decât aurul și coralul; dă avânt flăcăului și putere moșului, insuflă curaj leneșului, bărbăție neputincioșilor…”; „… (vinul) n-are decât un cusur: că e scump cel bun, iar cel prost face rău la sănătate. Așa încât ce priește la ficat primejduiește punga.”
Lazarillo de Tormes (1554), primul roman picaresc – gen literar de sorginte spaniolă în literatura universală –, cuprinde multe referiri la deliciile vinului. Lazarillo, ștrengarul ajuns slugă la orbul cel hapsân, fură din vinul acestuia, făcând o gaură în ulcior, și își descrie astfel încântarea: „… stând eu și savurând dulcile sorbituri, cu fața spre cer, cu ochii mijiți ca să mă desfăt mai bine cu savuroasa licoare…”
Neîndoios, epoca cea mai reprezentativă din istoria literelor spaniole pentru cultivarea temei în discuție – și nu numai – este strălucitorul „Secol de Aur” (care cuprinde, de fapt, aproape o sută nouăzeci de ani, de la 1492, anul descoperirii Lumii Noi, la 1681, anul morții lui Calderón de la Barca). Dintre scriitorii de vază ai acestei epoci de înflorire plenară a literaturii și artelor plastice în Spania, care au dăinuit în memoria colectivă a culturii universale, se cuvine să menționăm, pentru ilustrarea temei în discuție, numele lui Cervantes, Góngora, Quevedo, Lope de Vega.
În capodopera sa Don Quijote de La Mancha, primul roman modern din istoria literară a lumii, Miguel de Cervantes descrie în diverse capitole puternica prezență a vinului în viața de zi cu zi a tuturor claselor sociale. Astfel, în partea a II-a, capitolul 13, scutierul Cavalerului din Pădure îi mărturisește lui Sancho Panza, cu amuzantă sinceritate: „Vază-și stăpânii noștri de părerile și legile lor cavalerești și mănânce ce-or pofti; eu unul duc cu mine răcituri și burduhul ăsta atârnat de oblâncul șeii, ca să fie la nevoie, și-mi înalță atâta duhul și mi-i atâta de drag, că puține răstimpuri trec fără să mi-l țin tot în pupături și-mbrățișări.”[2]
O altă ipostază întâlnită adesea în tratarea temei este îndemnul de a se bea vin cu măsură. Printre multele sfaturi înțelepte pe care Don Quijote i le dă lui Sancho, când scutierul său este numit de către duce guvernator al insulei Barataria, este și acesta: „… Fii cumpătat la băutură, gândește-te că vinul prea mult nu păzește secretele și nici nu se ține de cuvântul dat.”[3]
În sfârșit, în romanul pastoral Galateea, prima sa operă și cea pe care Cervantes o îndrăgește cel mai mult, la concursul de ghicitori al păstorilor, vinului îi este dedicată o inspirată descriere: „Care-i oare acel voinic / ce și-n răsărit și-n apus e / cunoscut, vestit, unic? / e puternic, nesupus e / uneori, dar și slab, mic; / sănătate dă și fură, / vrea virtute, dar n-o-ndură / și de multe ori mai tare / cum în anii tineri pare / e la bătrânețea sură… Ne-narmat, pe-armat învinge, / și nu-i chip să nu-l învingă, / iar cel ce spre el se-mpinge, / sfiicios să nu-l atingă, / prin nerușinări convinge.”[4]
În afară de elogiile aduse vinului și de îndemnul la cumpătare, abordarea variată a temei vinului în literatura „Secolului de Aur” îmbrățișează și aspecte cu un pronunțat caracter satiric, sarcastic, izvorâte din rivalitatea dintre scriitori. O ilustrare grăitoare este sonetul atribuit lui Góngora, neiubitor de vin, în care își bate joc de eternul său dușman, Francisco de Quevedo, dar și de Lope de Vega, amândoi mari băutori, sonet care se sfârșește cu ingenioase versuri ce cuprind un joc de cuvinte intraductibil, întemeiat pe verbul beber „a bea”:
Hoy hacen amistad nueva
más por Baco que por Febo
don Francisco de Quebebo
y Félix Lope de Beba.
