De la Platon la Kavafis, alături de vin – sau binefacerile unui strop de vin

|martie 31, 2018|Despre vin, Nr. 29, Revista de Traduceri Literare

Gândurile unui băutor moderat de vin

Il faut être toujours ivre. Tout est là: c’est l’unique question. Pour ne pas sentir l’horrible fardeau du Temps qui brise vos épaules et vous penche vers la terre, il faut vous enivrer sans trêve. Mais de quoi? De vin, de poésie ou de vertu, à votre guise. Mais enivrez-vous.

Charles Baudelaire, Le Spleen de Paris. Petits poèmes en prose

Angela Bratsou

Angela Bratsou

În multe scrieri antice, se vorbeşte despre ambrozie sau licoarea zeilor, însă pentru greci și cultura greacă rolul cel mai important l-a jucat dintotdeauna vinul. Vechii greci – ne-o spune și Homer, în Iliada și Odiseea (unde se face și o descriere minunată a culesului viei pe Scutul lui Ahile sau unde Odiseu îl îmbată și-l orbește pe ciclopul Polifem) – considerau vinul drept parte inseparabilă a vieții lor, așa că i se închinau lui Dionisos, zeul vinului, al petrecerii și al teatrului. Pe acest zeu atât de pământesc, cu contradicțiile și exacerbările lui, îl putem vedea în reprezentări de pe numeroase vase, ținând într-o mână un ciorchine de struguri, iar în cealaltă o cupă cu vin, în timp ce, în jurul lui, în transă, își întind dansul Satiri, bătrâni Sileni și Menade. Grecii antici consumau însă – ca și cei de azi – vinul cu măsură:

Μέτρο οινοποσίας[1]

Το κρασί τ’ ολίγον βλάπτει, μα και το πολύ σκοτώνει
αλλ’ αν πίνομαι με μέτρο το κορμί μας δυναμώνει.
Πιε το πρώτο το ποτήρι, και το δεύτερο ακόμα
μα στο τρίτο ετοιμάσου να ξαπλώσεις εις το στρώμα.
Αν το τέταρτο θελήσεις το ποτήρι να ρουφήξεις
θα ζητάς καμιά κοπέλα στην αγκάλη σου να σφίξεις…

Măsura vinului

Vinul puțin e un chin, dar și foarte mult ucide
dar de îl bei cu măsură, corpul ți-l întărește.
Bea primul pahar, chiar și pe al doilea
dar la al treilea fii gata să te-ntinzi pe saltea.
Dacă pe al patrulea pahar vrei să-l sorbi
vei vrea o fată în brațe să strângi

La simpozioane – banchete ale bărbaților de origine nobilă –, vinul curgea abundent, facilitând comunicarea dintre comeseni și creând o atmosferă favorabilă discuțiilor filosofice. Apa era folosită pentru diluarea vinului, ceea ce întârzia instalarea stării de ebrietate și asigura starea de trezie spirituală și claritate a minții pe tot parcursul simpozionului, care dura multe ore, uneori și zile întregi. La aceste petreceri speciale ale bărbaților din Antichitate, conform unui ritual riguros, consumul de vin era însoțit de recitarea de versuri, de discuții și jocuri.

Όταν ευφραίνεται ο κόσμος όλος
κι οι σύντροφοι στο σπίτι ακούνε τον τραγουδιστή,
στρωμένοι δίπλα δίπλα σε τραπέζια κατάφορτα ψωμί
και κρέας, κι αντλεί κρασί ο οινοχόος
το φέρνει και γεμίζει τα ποτήρια,
αυτό, νομίζω, το γλυκύτερο για την ψυχή του ανθρώπου».

Ομήρου και Ησιόδου αγών, 6ος αι. π. Χ

Când lumea întreagă exultă
și în casă prietenii aedul ascultă,
tolăniți alături de mese-ncărcate cu pâine
și carne, și când paharnicul vin trage,
l-aduce și cupele umple,
asta-i, cred, pentru sufletul omului lucrul cel mai dulce.

Întrecerea lui Homer și a lui Hesiod, sec. VI î. H.

Să amintim în paranteză că excepții există: în lucrarea criptică Bacantele (Βάκχαι), scrisă de Euripide la Pella (curtea regelui Archelaos), zeul este prezentat altfel decât vesel; ni se arată că răzbunarea sa îi atinge pe toți cei care nu-i recunosc divinitatea (Penteu, Agave, Cadmos): Agave nu-și recunoaște propriul fiu, îl confundă cu un animal și, într-un ritual de sparagmos,[2] îl sfâșie împreună cu bacantele. Tot Euripide – și tot în Bacantele – ne spune însă că, fără vin, n-ar exista nici dragoste și nici o altă bucurie pentru om (στ. 773–775):

Διώχνει τη λύπη απ’ τους ταλαίπωρους θνητούς,
φέρνει τον ύπνο, στη λήθη ρίχνει τις πίκρες της ημέρας,
φάρμακο άλλο για τις δυστυχίες δεν υπάρχει της ζωής…

Alungă tristețea muritorilor sărmani,
aduce somnul, în uitare aruncă amărăciunile zilei,
alt leac nu există pentru nenorocirile vieții

Athenaios din Naucratis, în Deipnosophistai, vorbind de vin și de consumul acestuia, notează: „Vinul, demonul nevinovat”, iar Aristofan îl numește singurul „strateg” ce poate insufla unui muritor curaj (Απ. 18, 4).[3]

În jurul anului 400 î. Hr., ne spune Platon în dialogul Banchetul/Symposion,[4] într-un „salon” al epocii din casa tânărului poet Agathon, care tocmai câștigase cu prima sa operă concursul de tragedie, se adunaseră toți intelectualii din Atena: Socrates cu elevul lui credincios Aristodem, Aristofan, Alcibiades, Phaidros, doctorul Eryximachos (iubitul lui Agathon), Pausanias și alții, care nu au fost menționați.

Pe jumătate întinși pe două paturi,[5] decid să bea doar puțin și să vorbească fiecare pe rând despre Eros, aducând laudă acestui zeu.

Pentru a stabili care sunt atributele iubirii, Platon recurge în acest dialog la conversația lui Socrate cu o femeie din Mantineia, pe nume Diotima. (Diotima a fost preoteasa care făcuse purificarea atenienilor după molima din 429 î. Hr.) Diotima[6] – femeia-filosof – e singura persoană de sex feminin care participă la Simpozionul destinat doar bărbaților… Aceasta susținea că Eros este un daimon (semizeu, mai exact), care, ca fiu al lui Poros („Resursă”) și al Peniei („Sărăcie”) este plin de contradicții, și totuși are drept scop să intre în posesia frumosului veșnic, adică este în căutarea nemuririi! Ideile Diotimei stau la originea conceptului de dragoste platonică.

„Eros este iubire pentru frumos” hotărăște Socrate când îi vine rândul să-l laude pe Eros.

© Emilian Cassian Dumitraș, Carte - MNLR, Bienală de carte bibliofilă și de carte obiect

© Emilian Cassian Dumitraș, Carte – MNLR, Bienală de carte bibliofilă și de carte obiect

Despre binefacerile vinului și despre perechea Oinos/Vin–Eros s-a scris în toate epocile și în toate culturile. Lista scriitorilor este nesfârșită, incluzând, printre alții, poeții Antologiei Palatine, pe Omar Khayyam, dar și pe Kavafis, Kazantzakis, Ritsos, Elytis, Kariotakis, Jack Kerouac, Mircea Eliade, Charles Baudelaire, Kostas Varnalis, Oscar Wilde, Anna Ahmatova și atâția alții.

Tema vinului a inspirat nenumărați poeți greci moderni de renume. Dau doar câteva exemple:

Κ. Καρυωτάκης (1896–1923), Σε παλιό συμφοιτητή
…Θα πάω προς την ταβέρνα, το σαμιώτικο
που επίναμε για να ξαναζητήσω.
Θα λείπεις, το κρασί τους θα’ναι αλλιώτικο,
όμως εγώ θα πιω και θα μεθύσω…

K. Kariotakis, Unui vechi coleg de studii
O să merg la tavernă, cea samiotă,
unde am băut împreună, să cer iar de băut.
Vei lipsi, vinul lor va fi diferit,
dar eu voi bea, și mă voi îmbăta

 

Κ. Βάρναλης (1884–1974), Οι μοιραίοι
Μες την υπόγεια την ταβέρνα. / μες σε καπνούς και σε βρισιές,
(απάνου στρίγγλιζε η λατέρνα) / όλη η παρέα πίναμε εψές,
εψές, σαν όλα τα βραδάκια, / να πάνε κάτου τα φαρμάκια…

K. Varnalis, Condamnații
În taverna de la subsol, / în fum și în sudalme,
(sus țipa flașneta) / ieri toată societatea bea,
ieri, ca în toate nopțile, să meargă undeva otrăvurile

 

Ο. Ελύτης
Πολλά δε θέλει ο άνθρωπος. να ‘ν’ ήμερος να ‘ναι άκακος.
λίγο φαΐ λίγο κρασί. Χριστούγεννα κι Ανάσταση.

O. Elytis
Pentru a fi blând și bun, omul nu cere multe.
Puțină mâncare, un pic de vin. Crăciun și Înviere.

În timpurile moderne, preocuparea grecilor pentru virtuțile vinului în viața de zi cu zi și în creație nu poate fi mai bine exemplificată decât de un poem scris de Kavafis,[7] pe care – de asemenea – încerc să-l traduc pentru cititorul român, conștientă fiind de limitele mele ca nescriitor de versuri – și, concomitent, de consumator foarte moderat de vin(!)

Βακχικόν Αποκηρυγμένα
Από του κόσμου κεκμηκώς τήν πλάνον αστασίαν,
εντός του ποτηρίου μου εύρον τήν ησυχίαν
ζωήν κ’ ελπίδα εν αυτώ καί πόθους εσωκλείω
δότε νά πίω.

Μακράν εδώ των συμφορών, των θυελλών τού βίου,
αισθάνομ’ ως διασωθείς ναύτης εκ ναυαγίου
κ’ εν ασφαλεί ευρισκόμενος εντός του λιμένος πλοίω
Δος μοι νά πίω.

Ω! υγιής του οίνου μου ζέσις, απομακρύνεις
πάσαν ψυχράν επιρροήν. Φθόνου ή καταισχύνης,
ή μίσους, ή διαβολών, δεν με εγγίζει κρύο
δότε νά πίω.

Τήν άχαριν αλήθειαν γυμνήν δεν βλέπω πλέον.
’λλην απήλαυσα ζωήν, καί κόσμον έχω νέον
εν των ονείρων τω ευρεί ευρίσκομαι πεδίω –
δός, δός νά πίω!

Κί άν ήναι δηλητήριον, καί άν εύρω τήν πικρίαν
της τελευτής εντός αυτού, εύρον πλήν ευτυχίαν,
τέρψιν, χαράν, καί έπαρσιν εν τω δηλητηρίω
δότε νά πίω!

 

Bahic/Dionisiac
Obosit de cele lumești, de lumea instabilă de fapt,
în cupă-mi găsesc pacea,
viața și speranța-mi le-nchid în ea,
ador să beau.

Departe aici de greutățile și furtunile vieții,
supraviețuitor dintr-un naufragiu, marinar mă simt
și ca o corabie aflată-n siguranță în port.
Dă-mi să beau.

Oh, sunet al fierberii vinului meu, îndepărtezi orice
înrâurire rece. Fie invidie, fie rușine
sau ură, fie ceva diavolesc, nu mă atinge nimic rece,
dați-mi să beau.

Urâtul adevăr cel gol nu-l mai văd.
Mă bucur de-o altă viață și o lume nouă am,
mă aflu în al viselor imens tărâm –
dă-mi, dă-mi să beau!

Chiar de-i otravă și cunosc amăreala
celor din urmă în ea găsite, dar făr’ de fericire,
înfocare, bucurie și slavă în otravă,
dați-mi să beau!

La deschidere: Jean-Auguste-Dominique Ingres, L’Apothéose d’Homère


[1]Versuri ale lui Evinos (460 î. Hr.), profesor al lui Socrate.
[2] Σπαραγμός < σπαράσσω (sparásso) „a sfârteca, a sfâșia, a rupe în bucăți” este un act de sfâșiere a cuiva, obișnuit într-un context dionisiac.
[3] Victor Hugo va susține, în altă epocă și pe alte meleaguri, că apa a fost creată de zei, iar vinul – de oameni, uitând, probabil, să completeze că oamenii au creat vinul pentru ca, bându-l, să se simtă, la rândul lor, chiar pentru scurt timp, zei. Ulterior, Eliade îl identifică pe zeul vinului cu „Străinul din noi înșine, temutele forțe antisociale pe care le dezlănțuie patima divină” (cf. Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicționar al religiilor, traducere din franceză de Cezar Baltag, Humanitas, București, 1996, paragrafele 16.3.5 și 16.5).
[4] Dialogul Symposion sau Despre Eros a fost scris în jurul anului 385 î. Hr., într-un moment în care statul atenian era în declin, epuizat de războaiele îndelungate.
[5] Participanții la banchet mâncau culcați, mai exact cu picioarele întinse pe pat, dar cu trunchiul drept sau puțin înclinat, susținut de perne și de un sul la căpătâi. Fiecare pat era destul de larg, ca să încapă doi sau trei comeseni. Mesele (câte una pentru fiecare musafir sau pentru fiecare pat) erau mici și ușor de mutat. Sclavii puneau pe ele mâncărurile gata împărțite în castroane și farfurii. La început, se dădea o propoma, o cupă de vin aromatizat, care se bea în cerc, înainte de începerea mesei. Symposionul propriu-zis începea prin libațiile uzuale în cinstea zeilor și, mai ales, a lui Dionisos, zeul vinului. Ritualul libației se desfășura astfel: se bea o cantitate mică de vin curat și se vărsau pe jos câteva picături, invocându-se numele zeului. Apoi, se cânta un imn în cinstea lui Dionisos. După aceea, era ales, de obicei prin tragere la sorți, simposiarhul „regele banchetului”, a cărui atribuție principală era să stabilească în ce proporție se amestecă vinul cu apa în crater și să decidă câte cupe trebuie să golească fiecare conviv. Cui nu asculta de simposiarh i se dădea o pedeapsă: de exemplu, să danseze gol sau să ducă în brațe de trei ori în jurul sălii pe cântăreața din flaut. Adeseori, banchetele se terminau într-o beție generală (cf. Enciclopedia civilizației grecești, Editura Meridiane, București, 1970, pp. 99–100).
[6] Numele Diotima înseamnă, în sens activ, femeie care-l onorează pe Zeus, sau, în sens pasiv, femeie onorată de Zeus.
[7] Din ciclul „Renegate”.
Share this Post:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.