Gabriel García Márquez, Bieții traducători buni

0
33

articolul a apărut anterior în Luceafărul de dimineață, aprilie 2020

Celebritatea mondială a scriitorului columbian Gabriel García Márquez – cel mai de seamă reprezentant al cunoscutului „realism magic”, Premiul Nobel pentru Literatură (1982) – se datorează neîndoios creației sale narative, bogată în capodopere – romanele Un veac de singurătate, Toamna patriarhului, Dragostea pe vremea holerei etc., volumele de povestiri Ochi de câine albastru, Douăsprezece povestiri călătoare etc.

–, care i-au adus peste 50 de milioane de cititori în întreaga lume. Pe tot parcursul vieții, García Márquez a cultivat cu strălucire și jurnalismul: „Toată viața am fost jurnalist – mărturisește el. – Cărțile mele sunt cărți de jurnalist, chiar dacă nu se prea vede.” Într-adevăr, jurnalismul – pe care l-a caracterizat cu atâta pasiune drept „cea mai frumoasă profesie din lume” – a fost prima lui dragoste.

traducere și prezentare de Tudora Șandru-Mehedinți
traducere și prezentare de Tudora Șandru-Mehedinți

Articolele sale apărute în Columbia, Venezuela, Mexic și Spania, în cele mai importante ziare și reviste ale timpului, alcătuiesc o operă de mii de pagini, imprimată în timpul vieții în cinci mari volume. O selecție de cincizeci de texte din totalitatea creației sale jurnalistice, alcătuită de Cristobal Pera, constituie corpusul volumului recent Scandalul secolului. Texte în presă și reviste (1950–1984), Random House, Madrid, 2018, 354 p., în curs de apariție la Editura RAO.

Este o antologie magistrală, un fel de autobiografie jurnalistică, reunind note de presă, editoriale, comentarii, cronici, reportaje, articole de opinie, portrete, prezentate cronologic.

 Carlos Pera a ales – așa cum precizează în Nota editorului – „texte unde tensiunea narativă dintre jurnalism și literatură apare latent, unde limitele realității se extind prin nestăvilitul impuls narativ, oferind cititorilor posibilitatea de a se desfăta încă o dată cu măiestria «povestitorului de istorii» care a fost García Márquez.”

 Pe lângă această vastă producție jurnalistică, activitatea sa în domeniul presei s-a axat și pe orientarea tinerilor ziariști din America Latină: începând din 1995, a organizat ateliere în cadrul Fundației Gabriel García Márquez pentru Noul Jurnalism Iberoamerican, cu sediul la Cartagena de Indias, pe care o întemeiase cu scopul de a face cunoscute noile tehnici jurnalistice și a stimula afirmarea unei noi generații de ziariști latinoamericani.

 „În mod cert, este un fapt genial fără precedent ca un autor emblematic din așa-numitul boom al prozei de ficțiune latinoamericane să lase drept una dintre moștenirile sale cele mai palpabile aceea de a fi creat un nou boom latinoamerican: cel al cronicii” – conchide Jon Lee Anderson, în prologul volumului de față.

Cineva a spus că a traduce este cea mai bună modalitate de a citi. Cred că este și cea mai dificilă, cea mai ingrată și cea mai prost plătită. Traduttore, traditore, spune foarte cunoscutul dicton italian, dând drept sigur că cine ne traduce ne trădează. Maurice-Edgar Coindreau, unul dintre traducătorii cei mai inteligenți și amabili din Franța, a făcut în memoriile sale vorbite câteva revelații de laborator care ne permit să credem contrariul. „Traducătorul e maimuța scriitorului”, a zis, parafrazându-l pe Mauriac și vrând să spună că traducătorul trebuie să facă aceleași gesturi și să își asume aceleași postúri ca scriitorul, fie că îi place, fie că nu. Traducerile sale în franceză ale romancierilor nordamericani, care erau tineri și necunoscuți la vremea lor – William Faulkner, John Dos Passos, Ernest Hemingway, John Steinbeck –, nu numai că sunt recreeri magistrale, ci au introdus în Franța o generație extraordinară, a cărei influență printre contemporanii europeni – inclusiv Sartre și Camus – este mai mult decât evidentă. Așadar, Coindreau nu a fost un trădător, ci tocmai dimpotrivă: un complice genial. Așa cum au fost marii traducători din toate timpurile, ale căror contribuții personale la opera tradusă sunt de obicei trecute cu vederea, în timp ce, de obicei, li se exagerează defectele.

Când citești un autor într-o limbă care nu e a ta, simți o dorință aproape naturală de a-l traduce. Este de înțeles, pentru că una dintre plăcerile lecturii – ca și ale muzicii – este posibilitatea de a o împărtăși cu prietenii. Poate că asta explică faptul că Marcel Proust a murit fără să-și îndeplinească una din dorințele constante, pe aceea de a traduce din engleză un autor atât de străin de el însuși cum era John Ruskin. Dintre scriitorii pe care mi-aș fi dorit să-i traduc din pură plăcere sunt André Malraux și Antoine de Saint-Exupéry care, fie vorba, nu se bucură de cea mai mare apreciere din partea compatrioților actuali. Dar n-am mers niciodată mai departe de dorință. În schimb, de multă vreme traduc rând cu rând Canti de Giacomo Leopardi, dar o fac pe ascuns și în puținele mele ore libere, și pe deplin conștient că nu acesta va fi drumul care să ne aducă gloria, nici lui Leopardi, și nici mie. O fac numai ca una dintre acele distracții din baie pe care părinții iezuiți le numeau plăceri solitare. Dar singura tentativă mi-a fost de-ajuns pentru a-mi da seama cât de dificilă este, și câtă abnegație cere, încercarea de a le lua supa de la gură traducătorilor de profesie. E puțin probabil ca un scriitor să fie satisfăcut de traducerea vreuneia dintre operele lui. În fiecare cuvânt, în fiecare frază, în fiecare subliniere dintr-un roman, există mai întotdeauna o intenție secretă, cunoscută doar de autor. De aceea, e de dorit, fără îndoială, ca scriitorul însuși să participe la traducere până unde îi este posibil.

O experiență remarcabilă în acest sens este excepționala traducere a romanului Ulysses, de James Joyce, în franceză. Prima redactare de bază a făcut-o în întregime și singur August Morell, care a lucrat apoi până la versiunea finală cu Valéry Larbaud și cu însuși James Joyce. Rezultatul e o capodoperă, abia depășită – după mărturii avizate – de cea realizată de Antonio Houaiss în portugheza braziliană. Însă singura traducere care există în spaniolă e aproape inexistentă. Dar istoria ei îi servește drept scuză. A făcut-o pentru sine, și doar ca să-și treacă timpul, argentinianul J. Salas Subirat, care, în viața de zi cu zi, era expert în asigurări pe viață. Editorul Santiago Rueda din Buenos Aires a descoperit-o într-un ceas rău și a publicat-o la sfârșitul anilor ’40.

Fiindcă a venit vorba, pe Salas Subirat l-am cunoscut câțiva ani mai târziu la Caracas, stând la biroul anonim al unei companii de asigurări, și am petrecut o seară grozavă vorbind despre romancierii englezi, pe care el îi cunoștea aproape pe dinafară. Ultima oară când l-am văzut mi se pare un vis : dansa, fiind destul de bătrâior și mai singur ca niciodată, în hora nebună a carnavalurilor din Barranquilla. A fost o apariție atât de ciudată, încât nu m-am decis să-l salut.

Alte traduceri excelente sunt romanele lui Joseph Conrad, făcute în franceză G. Jean-Aubry și Philippe Neel. Acest mare scriitor din toate timpurile – care în realitate se numea Józef Teodor Konrad Korzeniowski – se născuse în Polonia*, iar tatăl său a fost traducător de literatură engleză, între alți scriitori al lui Shakespeare. Limba maternă a lui Conrad era polona, însă de mic copil a învățat franceza și engleza, și a ajuns să fie scriitor în ambele limbi. Astăzi, îl considerăm, pe drept sau pe nedrept, ca fiind unul dintre maeștrii limbii engleze. Se povestește că le-a făcut viața insuportabilă traducătorilor săi francezi, încercând să le impună propria-i perfecțiune, dar niciodată nu s-a decis să se traducă pe sine. Este curios, dar nu se cunosc mulți scriitori bilingvi care să o facă. Cazul cel mai apropiat de noi este cel al lui Jorge Semprún, care a scris și în spaniolă, și în franceză, însă mereu separat. Niciodată nu se traduce pe sine. Mai ciudat este irlandezul Samuel Beckett, Premiul Nobel pentru Literatură, care scrie de două ori aceeași operă în două limbi, dar insistă că una nu este traducerea celeilalte, ci sunt două opere diferite, în două limbi diferite.

Acum câțiva ani, în vara arzătoare din Pantelaria, am avut o enigmatică experiență de traducător. Contele Enrico Cicogna, care a fost până la moarte traducătorul meu în italiană, tocmai traducea în vacanța aceea romanul Paradiso al cubanezului José Lezama Lima. Sunt un admirator plin de devoțiune al poeziei sale, am fost și al ciudatei sale personalități, deși am avut puține ocazii să-l văd, și pe vremea aceea doream să-i cunosc mai bine romanul ermetic. Așa încât l-am ajutat puțin pe Cicogna, mai curând decât la traducere, la anevoioasa descifrare a prozei sale. Am înțeles atunci că, într-adevăr, a traduce este modul cel mai profund de a citi. Între altele, găsim o frază al cărei subiect își schimbă genul și numărul de mai multe ori în mai puțin de zece rânduri, până într-atât, încât, la sfârșit, nu mai este cu putință să știi cine era, nici când era, nici unde era. Cunoscându-l pe Lezama Lima, era posibil ca dezordinea aceea să fie deliberată, dar numai el ar fi putut să ne spună, și niciodată n-am putut să-l întrebăm. Cicognia își punea întrebarea dacă traducătorul trebuie să respecte în italiană acele năzdrăvănii în privința concordanței, sau dacă trebuie să le traducă cu rigoare academică. Părerea mea era că trebuie să le păstreze, astfel încât opera să treacă în cealaltă limbă așa cum era, nu numai cu virtuțile, ci și cu defectele ei. Este o datorie de fidelitate față de cititorul din celălalt idiom.

Pentru mine, nu există curiozitate mai plicticoasă decât aceea de a citi traducerile cărților mele în cele trei limbi în care mi-ar fi posibil s-o fac. Nu mă recunosc pe mine însumi, decât în spaniolă. Dar am citit una dintre cărțile traduse în engleză de Gregory Rabassa și trebuie să recunosc că am găsit unele pasaje care îmi plăceau mai mult decât în spaniolă. Impresia pe care o lasă traducerile lui Rabassa este că învață cartea pe dinafară în spaniolă și apoi o rescrie în întregime în engleză: fidelitatea este și mai complexă decât literalitatea simplă. Niciodată nu dă o explicație în josul paginii, mijlocul cel mai puțin inspirat și, din nefericire, cel mai folosit de traducătorii slabi. În acest sens, exemplul cel mai notabil este cel al traducătorului brazilian al uneia dintre cărțile mele, care a făcut cuvântului astromelia o notă explicativă de subsol: „floare imaginară inventată de García Márquez”. Și mai regretabil e că, mai târziu, am citit nu știu unde că astromeliile nu numai că există, cum o știe toată lumea, în Caraibe, ci și că numele lor este portughez.

(21 iulie 1982, El País, Madrid)


* De fapt, s-a născut în Imperiul Rus (acum, Ucraina), în 1857, ca etnic polonez (n. red.).
(din volumul Gabriel García Márquez, Scandalul secolului: Texte în presă și în reviste (1950–1984), în curs de apariție la Editura Rao)

Lasă un răspuns