Nu a putut să aștearnă niciun rând pe foaia de hârtie de când a început războiul Rusiei împotriva Ucrainei, așa cum îmi mărturisește în interviul din acest număr al revistei (vezi: https://www.fitralit.ro/09-02-2023-lyudmyla-diadcenko-poezia-ar-trebui-sa-nu-se-termine-in-ziua-in-care-mori/. Este ca și cum i-ar fi fost siluită sensibilitatea, tăiat avântul, împușcată viața. Și așa este, cum o fi oare să pierzi prieteni în putere, tineri, plini de vise, cum este oare să-ți vezi școala – în care ai petrecut copilăria și adolescența – făcută țăndări, cum este oare ca viața să se întrerupă brusc, ca și când nu mai poate continua, cum este să trăiești cu frica în sân că ai putea să fii omorât oricând sau schilodit pe viață pentru nebunia unui scelerat? Nu pot să-mi închipui suferința prin care a trecut și continuă să treacă Lyudmyla, poporul ucrainean, căci este greu de închipuit că a apărut în lume un om care vrea să radă de pe fața pământului un popor, o cultură și să distrugă o țară.
Lydmyla s-a refugiat în apropiere de Kiev, la bunici, când a început prăpădul și a hotărât să nu se refugieze într-o țară prietenă, solidară cu Ucraina, așa cum au făcut milioane și milioane de conaționali. A stat, a îndurat, a suferit. Iar când Kievul a fost eliberat, s-a reîntors în capitală și-a început să lucreze pentru guvern. A găsit curajul, în sufletul ei, să rămână.
Am cunoscut-o într-o seară de la sfârșitul lui septembrie 2022, la Festivalul de Poezie „Metafore“, organizat la Sofia, cu inspirație și delicatețe, de poetul și muzicanul bulgar Ivan Hristov și de o intelectuală, Teodora Stankova. Vorbea cu pasiune, citea cu pasiune din poeziile ei, vedeam acest lucru în gestică și mimică și simțeam glonțul din cuvintele ei, care părea să nimerească bestialitatea unui popor agresor, rușii. Cel mai bine percepeam asta, când își răsfrângea a război buzele și ochii ei cătau în depărtare. Nu înțelegeam ce recită, pentru că recita în ucraineană și apoi poeziile erau citite în bulgară. Din discuțiile purtate cu ea în engleză, mi-am dat seama că trebuie să fie substanță în poezia ei. Invitați de organizatori să scriem câte o poezie în apropierea a trei obiective culturale și turistice importante, la o plimbare prin însorita Sofie de la începutul toamnei – ea n-a putut să scrie. Cruzimea inimaginabilă a unui popor pe care-l credeau frate, moartea de care era înconjurată acasă, distrugerile pe care le vedea zi de zi, durerea adunată în suflet, toate acestea alungau din mintea și sufletul și simțirea ei cuvintele, trecute parcă într-o altă viață, nu cea pe care o trăia ea la acel sfârșit de septembrie.
Așa că înțelegeam și vedeam și simțeam că o parte din Lyudmyla murise odată cu prietenii și cunoștințele ucise, murise odată cu femeile violate, murise odată cu soldații ucrainieni căzuți pe front, pentru a-și apăra țara de hoardele năvălitoare.
Și totuși, în ochii ei, în cuvintele ei știam că poezia n-a murit cu totul. Stătea ascunsă într-un colț de inimă, care era acum rece, așteptând însă un semn să primească iarăși căldura bucuriei.
P.S. Pe de o parte, acest război infam reprezintă o mare tragedie pentru ucrainieni, dar și pentru umanitate. Este o dovadă că speranța nutrită de oameni că pot învăța lecția extrem de dureroasă a celui de-al Doilea Război Mondial constituie mai degrabă o speranță care a rămas închisă în Cutia Pandorei. Pe de altă parte, a fost privilegiul și șansa de-a cunoaște mai îndeaproape curajul și determinarea, ingeniozitatea și frumusețea unui popor demn și neînfricat. Actori și sportive, oameni obișnuiți, deveniți în momente de cumpănă eroi naționali, eroi ai omenirii. Cultura, civilizația și arta ucrainene ne-au devenit mult mai familiare, chiar mai dragi și apropiate sufletește, ele nu se opresc la un compozitor de talia lui Mykola Lysenko sau la un poet și pictor precum Taras Șevcenko – al cărui bust de bronz putem să-l admirăm în Parcul Herăstrău –, ci ne revelează poeți în toată puterea cuvântului, precum Lyudmyla, artiști vizuali valoroși, care au apărut în ultimul an pe simezele galeriilor bucureștene. Acum îi vedem și le admirăm cultura, pe care rușii încearcă în zadar să o radă de pe fața pământului, ca și când n-ar fi existat.
Петер Шрагер
Куля у поезії Людмили Дядченко
Вона не могла написати жодного рядка на аркуші паперу від початку війни Росії проти України, як зізнається мені в інтерв’ю. Це так, наче її чутливість була приглушена, імпульс урізаний, життя підстрелене. Так воно і є. Як це втратити друзів сповнених життя, молодих людей, сповнених мрій, як це бачити розбиту школу в якій ви провели дитинство та юність, як це коли життя раптово зупиняється, наче воно не може далі тривати, як це жити зі страхом у грудях, що тебе можуть у будь-яку хвилину вбити чи скалічити на все життя через божевілля одного негідника? Я не можу собі уявити, через які страждання пройшла і продовжує проходити Людмила та український народ, оскільки важко собі представити, що на світі могла з’явитися людина, яка хоче стерти з лиця землі народ, культуру і знищити країну.
Після початку війни, Людмила сховалася під Києвом, у дідуся та бабусі, і вирішила не їхати до дружньої сусідньої країні, солідарної з Україною, як це зробили мільйони й мільйони її співвітчизників. Вона залишилася, вона терпіла, вона страждала. Коли Київ було звільнено, вона повернулася до столиці і почала працювати в уряді. Вона знайшла в собі, у своїй душі, мужність залишитися.
Я познайомився з нею одного вечора наприкінці вересня 2022 року на фестивалі «Метафора», організованому натхненно й делікатно в Софії болгарським поетом і музикантом Іваном Христовим та інтелектуалкою Теодорою Станковою. Людмила говорила пристрасно, пристрасно читала свої вірші, я бачив це в її жестах і міміці і відчував кулю в її словах, яка ніби цілилися в скотство народу-агресора, росіян. Найкраще я це відчув, коли її губи стиснулися, а очі дивилися вдалину. Я не розумів, що вона декламувала, бо вона декламувала українською, а потім вірші читали болгарською. З моїх розмов з нею англійською я зрозумів, що її поезія сповнена багатим змістом. На запрошення організаторів написати по віршу біля трьох важливих культурних і туристичних об’єктів, на прогулянці сонячною Софією на початку осені – вона не могла нічого написати. Неймовірна жорстокість народу, якого вони вважали братами, смерть, яка її оточувала вдома, руйнування, яке вона бачила кожен день, біль, що накопичувався в її душі, все це виганяло з її розуму, душі та відчуття слова, які перейшли наче в інше житті, і їх більшк не було в тому житті, яким вона жила наприкінці вересня.
Тому я зрозумів, побачив і відчув, що частина Людмили загинула разом із убитими друзями та знайомими, загинула разом із зґвалтованими жінками, загинула разом з українськими воїнами, які полягли на фронті, захищаючи свою країну від загарбницьких орд.
І все-таки я відчув в її очах, в її словах, що поезія ще не зовсім померла. Вона ховалася в куточку її серця, яке тепер було холодним, але чекало знаку, щоб знову отримати тепло радості.
P.S. З одного боку, ця мерзенна війна є великою трагедією для українців, але й для людства. Це доказ того, що надія людей на те, що вони зможуть засвоїти надзвичайно болючий урок Другої світової війни, є радше надією, яка залишилася замкненою в скриньці Пандори. З іншого боку, це був привілей і можливість ближче пізнати мужність і рішучість, винахідливість і красу гідного і безстрашного українського народу. Актори та спортсменки, звичайні люди, стали у критичні моменти національними героями, героями людства.
Українська культура, цивілізація і мистецтво стали для нас набагато ближчими, навіть ріднішими й спорідненими з нами духом. Українська культура не обмежується композитором рівня Миколи Лисенка чи поетом й художником Тарасом Шевченком – чиїм бронзовим бюстом можна помилуватися в парку Герєстрєу -, але вона розкрила нам поетів з великою силою слова, таких як Людмила, цінних візуальних митців, які з’явилися в минулому році на стінах бухарестських галерей. Зараз ми їх бачимо і захоплюємося їхньою культурою, яку росіяни марно намагаються стерти з лиця землі, ніби вона й не існує.
*Ilustrațiile din cele trei articole dedicate Lyudmylei Diadcenko îi aparțin tânărului artist vizual ucrainian Roman Mihailov, născut în 1989 la Harkov. El locuiește și lucrează în Kiev. A obținut mastersul în Arte la Academia de Stat pentru Design și Artă din Harkov. A câștigat premiul pentru cea mai bună instalație la Saatchi, Londra (2015). A expus în țară, dar și în Polonia, Lituania și Franța. Lucrarea ”Revoluția permanentă” a fost selecținată pentru Muzeul Ludwig, Budapesta, 2018. / Ілюстрації до трьох статей, присвячених Людмилі Дядченко, належать молодому українському художникові Роману Михайлову, який народився у 1989 році в Харкові. Живе і працює в Києві. Здобув ступінь магістра мистецтв у Харківській державній академії дизайну і мистецтв. Отримав нагороду за найкращу інсталяцію від галереї Saatchi, Лондон (2015). Проводив виставки, як в Україні, так і за кордоном – в Польщі, Литві та Франції. У 2018 році його робота була відібрана для виставки «Перманентна революція» у Музеї Людвіга, Будапешт.
