George Volceanov, Câteva considerații privind retraducerea piesei Regele Lear

|Atelierul traducătorului literar, Nr. 33-34 iulie-august 2018, Revista de Traduceri Literare

(carte în curs de apariție: Shakespeare, Opere, volumul 14, Editura Tracus Arte, București, 2018)

George Volceanov

George Volceanov

În articolul de față, nu-mi propun să reiau „poetica” noii ediții românești dedicate integralei Shakespeare, aflată în curs de derulare la Editura Tracus Arte – am scris despre ea pe larg în Studiul introductiv la volumul I (2010), precum și în mai multe articole publicate în România literară, Lettre Internationale și Dilema veche.

Ca orice proiect cultural, și acesta și-a avut atât lăudătorii (mărturie stau, în acest sens, premiile care au încununat eforturile echipei de traducători și numeroasele montări pe textele acestora, la teatre din capitală și din țară) cât și detractorii (de la mici masteranzi și doctoranzi traductologi, până la universitari cu zero competențe în domeniul studiilor shakespeariene, precum Oana Macari, sau personalități ale vieții noastre literare, precum Gelu Ionescu).

Dincolo de toate părerile pro și contra, ca inițiator, coordonator și îngrijitor al noii ediții, doresc să atrag atenția asupra câtorva plusuri indiscutabile ale ei: 1) lărgirea canonului shakespearian prin includerea unor texte aflate la prima traducere în limba română (de pildă, Eduard al III-lea, Sir Thomas More, Doi veri de stirpe aleasă, cele trei versiuni distincte ale lui Hamlet – în locul unui text-hibrid „inventat” în secolul al XVIII-lea și perpetuat până la începutul secolului XXI – și, iată, subiectul articolului de față, cele două versiuni distincte ale Regelui Lear în locul unui alt text „fabricat” și perpetuat până în 1986, când ediția Oxford Shakespeare a readus lucrurile la normal); 2) paratextul funcțional prin recurgerea la notele de subsol ce luminează aspecte textuale inedite, ce n-au mai fost prezentate, în trecut, cititorilor români; 3) recuperarea cât mai multor sensuri posibile, acolo unde textul original este obscur, ambiguu și generează interpretări multiple, concurente, chiar şi în rândurile celor mai avizați exegeți britanici ai Bardului; 4) dialogul cu generațiile anterioare de traducători, purtat prin note de subsol sau note mai ample, „de traducător”, ce prefațează unele piese – dialog prin care se încearcă îndreptarea unor greșeli interpretative (unele de-a dreptul osificate, reciclate la nesfârșit pe scenele teatrelor noastre) generate de caducitatea mijloacelor de informație din epocile trecute.

În articolul de față, nu-mi propun să discut de ce am ales să traduc nu un text (hibridul), ci două versiuni distincte ale Regelui Lear, așa cum au apărut în ediția in-cuarto de la 1608 și în cea in-folio de la 1623. Aceasta este o chestiune ce ține de istoria bibliografiei shakespeariene, așadar, mai puțin de arta sau meșteșugul traducerii literare. În schimb, voi aborda punctele 3 și 4 enunțate mai sus. În acest număr, voi exemplifica modul în care, în fața unor pasaje greu de gestionat – pasaje al căror sens nu este și nu va fi niciodată pe deplin elucidat, nici de vorbitorii nativi de engleză –, traducătorul lui Shakespeare poate opta fie pentru o unică interpretare (în acest caz, răspunderea mi se pare mult prea mare pentru umerii firavi ai traducătorului român!!!), fie pentru un evantai de interpretări uneori concurente, alteori complementare, ce poartă girul unor mari personalități ale studiilor shakespeariene. Din câte știu eu, ediția de față este prima în care traducătorii români au adoptat o asemenea poziție, iar asta se datorează faptului că pe masa de lucru a fiecăruia există, pentru fiecare titlu tradus, minimum două-trei ediții critice de ultimă oră (preferabil Arden, Oxford, New Penguin, New Cambridge, dar și altele).

Dar iată și câteva exemple în acest sens:

GONERIL: There is further compliment of leave taking between France and him. Pray you, let’s hit together: if our father carry authority with such dispositions as he bears, this last
surrender of his will but offend us.

GONERIL: Încă-și ia rămas bun, după ceremonial, de la regele Franței. Hai să ne-nțelegem din timp. Dacă o să-și exercite și pe mai departe autoritatea în stilul lui, renunțarea lui la putere o să ne facă doar zile fripte. (I, 1)

În dialogul dintre Goneril și Regan, din finalul Actului I, cele două surori mai mari poartă o discuție despre comportamentul nefiresc al lui Lear, ușurința cu care a renunțat la domnie și la regat, și modul în care urmează să-l trateze cele două. Se face o trimitere și la regele Franței, care a acceptat s-o ia pe Cordelia de soție chiar și fără zestre – moment în care Lear și-a făcut ieșirea furtunoasă din scenă. În acest context, cei doi regi par să respecte totuși uzanțele și protocolul vizitelor la nivel înalt: Încă-și ia rămas bun, după ceremonial, de la regele Franței spune Goneril. Și totuși, Stanley Wells (în ediția Oxford Shakespeare, 2001) consideră că pasajul respectiv conține o eroare tipografică și înlocuiește „regele Franței” cu „ducele de Burgundia”, pe considerentul că, la începutul scenei următoare, Gloucester arată că „…regele francez, / La despărțire, spumega de furie.” Tot Wells arată că la 1600, verbul compliment din original putea fi o variantă grafică a verbului complement, care sugerează ruptura totală dintre cei doi suverani. Așadar, o altă variantă interpretativă ar putea fi „Tocmai a rupt-o definitiv cu regele Franței” – variantă inclusă în nota de subsol a noii ediții.

La începutul Actului II, bastardul Edmund îl pune pe Gloucester să citească o scrisoare ticluită, menită să-l discrediteze pe Edgar, în care acesta, chipurile, urmărește să-l convingă pe el, pe Edmund, să comploteze împotriva tatălui lor, bătrânul conte de Gloucester:

This policy and reverence of age makes the world bitter to the best of our times; keeps our fortunes from us till our oldness cannot relish them. I begin to find an idle and fond bondage in the oppression of aged tyranny; who sways, not as it hath power, but as it is suffered. Come to me, that of this I may speak more. If our father would sleep till I waked him, you should half his revenue for ever, and live the beloved of your brother, EDGAR.” Hum –conspiracy! – “Sleep till I waked him, you should enjoy half his revenue,” – My son Edgar! Had he a hand to write this? a heart and brain to breed it in? When came this to you? Who brought it?”

Conducerea lumii de către bătrâni ne otrăvește cei mai frumoși ani ai vieții, ne împiedică să ne bucurăm de viață până îmbătrânim și ni se taie cheful de orice bucurie. Încep să cred că tirania gerontocraților ne ține într-o sclavie inutilă și prostească și ne domină nu grație puterii ei, ci fiindcă le-o răbdăm la nesfârșit. Treci pe la mine, să vorbim pe îndelete. De-ar dormi tata până-l trezesc eu, te-ai alege cu jumătate din averea lui și ai rămâne iubitul frate al lui Edgar.” Hm, miroase a complot! „De-ar dormi până-l trezesc eu, te-ai alege cu jumătate din averea lui…” Fiul meu, Edgar! L-a răbdat mâna să scrie așa ceva, l-a răbdat inima, mintea, să scornească una ca asta? Când ai primit-o? Cine ți-a adus-o?” (I, 2)

Prima propoziție din acest paragraf este ambiguă în original, putând genera mai multe interpretări. Atât Stanley Wells, cât și René Weis (acesta din urmă, în ediția Longman, 1993) sunt de acord că policy and reverence of age poate însemna și „Viclenia bătrânilor” sau „Respectul arătat bătrânilor”. Menționarea acestor sensuri – fie și numai într-o notă de subsol – le este, cred, utilă, în primul rând oamenilor de teatru, regizorilor și actorilor, celor cărora li se adresează această nouă ediție.

Iată mai jos, în traducere, un fragment din monologul intrigantului Edmund, din aceeași scenă, fără versiunea englezească în oglindă; se poate lesne observa că bastardul recurge la un limbaj lipsit de inhibiții, spunând lucrurilor pe nume:

EDMUND: Asta-i culmea prostiei: când ne părăsește norocul – și adesea noi înșine suntem vinovați de-acest lucru – pentru toate nenorocirile noastre dăm vina pe soare, lună și stele, de parcă ele ne-ar sili să fim niște ticăloși, de parcă cerul ne obligă să fim nerozi, zodiacul să fim pungași, hoți și trădători, mișcarea planetelor să fim bețivani, mincinoși și curvari; de parcă toate relele noastre ar fi dictate de zei. O scuză minunată pentru un destrăbălat, să-și pună poftele de țap în călduri pe seama stelelor! Tata s-a dat huța-huța cu mama sub coada Dragonului și m-am născut sub Ursa Mare, de unde reiese că sunt un dur și-un desfrânat. Futu-i! Tot așa aş fi fost și dacă pe firmament ar fi licărit, în clipa zămislirii mele din flori și cea mai feciorelnică stea. Edgar…

René Weis crede că dragonul, simbol malefic, diabolic, distructiv, și ursul, simbol al lăcomiei și violenței, își pun pecetea asupra caracterului lui Edmund, iar Isaac Asimov, în celebra lui monografie Asimov’s Guide to Shakespeare, atribuie conotații sexuale sintagmei „coada Dragonului” – așadar, registrul lexical și stilistic utilizat de Edmund se pliază perfect pe aceste considerații. Cât despre interjecția plină de obidă, frecvent utilizată de vorbitorii limbii române, Futu-i!, în original ea apare (doar în ediția in-cuarto, nu și cea in-folio, care poartă semnele cenzurii iacobite) grafiată astfel: Fut! Tot René Weis explică, în ediția Longman, că aceasta este derivată din franțuzescul foutre, care, în engleza contemporană, poate fi tradus prin to fuck! (Această explicație i-o dedic anume domnului Gelu Ionescu, ultimul mare pudibond al culturii române postcomuniste…)

În Actul II, Scena 2, Kent cel exilat de Lear, deghizat, îl provoacă la duel pe Oswald, omul de încredere al lui Goneril, unul dintre marii ticăloşi din piesă (alături de Edmund, Regan, Goneril şi Cornwall), folosind o imagine ce a generat mai multe interpretări posibile:

KENT: What a brazen-faced varlet art thou, to deny thou knowest me! Is it two days ago since I tripped up thy heels, and beat the before the king? Draw, you rogue: for, though it be night, yet the moon shines; I’ll make a sop o’ the moonshine of you: draw, you whoreson cullionly barber-monger, draw. (He draws.)

KENT: Ce derbedeu obraznic ești, să spui că nu mă cunoști! Să tot fie două zile de când te-am îmbrâncit dinaintea regelui. Trage sabia, pungașule, că, deși s-a făcut noapte, luna lucește pe cer. O să te ciuruiesc, să-ți intre razele lunii prin găuri. Trage sabia, pui de ștoarfă; papițoiule, trage sabia. (Scoate sabia din teacă.)

Am păstrat în textul traducerii soluţia propusă de R. Weis, dar, într-o notă de subsol, am inclus şi interpretările propuse de S. Wells, „Te fac fărâme la lumina lunii” sau „Fâșii-fâșii te fac, raze de lună, nu alta.” În asemenea situaţii, de maximă ambiguitate, unul dintre criteriile care ar trebui să conteze în alegerea făcută de traducător este expresivitatea, cu atât mai mult cu cât traducerea de teatru se realizează pentru scenă, nu pentru pagină (o traducere de teatru ce rămâne captivă între pereţii unei biblioteci fără să ajungă vreodată să fie jucată, rostită, declamată pe scenă, este o traducere ratată). În eventualitatea unei montări, decizia finală le va aparține regizorilor / actorilor.

Iată şi un pasaj ce conţine o scurtă propoziţie decodată în fel şi chip de către mai mulţi îngrijitori de ediţii shakespeariene; este replica în care Gloucester îşi exprimă omenia, mila faţă de Lear cel lăsat victimă stihiilor de pe câmpia pustie, şi prin care, involuntar, îi dă lui Regan ideea să-l pedepsească pentru trădare scoţându-i ochii:

GLOUCESTER: Because I would not see thy cruel nails

Pluck out his poor old eyes; nor thy fierce sister
In his anointed flesh stick boarish fangs.
The sea, with such a storm as his bare head
In hell-black night endured, would have buoy’d up,
And quench’d the stelled fires:
Yet, poor old heart, he holp the heavens to rain.
If wolves had at thy gate howl’d that stern time,
Thou shouldst have said “Good porter, turn the key,”
All cruels else subscribed: but I shall see
The winged vengeance overtake such children.

GLOUCESTER: N-am vrut să văd cum îi scoți bieții ochi

Bătrâni cu ghearele-ți sălbatice
Și nici pe soră-ta cea crudă cum
Și-nfige colții de mistreț în trupu’
Lui sacru. Pe-o furtună ca aceea
Pe care-umil a îndurat-o-n noaptea
De iad, și marea s-ar fi înălțat
Până la cer, să stingă stelele.
Bietul bătrân dădea apă la moară
Cerului mânios. Dacă-ți urlau
În poartă lupii pe așa furtună,
Tot ai fi spus „Portar, descuie poarta;
Oricât de crudă-aș fi, mă-ndur de ei.”
Se-apropie răzbunarea-naripată
Și-abia aștept s-o văd cu ochii mei. (III, 7)

Am reținut în text interpretarea dată de R. Weis, iar în nota de subsol am inserat o a doua soluție, propusă tot de Weis, „S-ar îndura oricine – deci și eu”, adăugând şi soluţiile propuse de S. Wells, „Am să primesc orice sălbăticiune” și „Acu’ mă lepăd de cruzimea mea”, respectiv de Reginald Foakes (ediția The Arden Shakespeare, 1997), „S-ar înmuia orice făptură crudă.” Iată cum o propoziţie alcătuită din doar patru cuvinte poate genera minimum cinci interpretări concurente. Şi în acest caz, ultimul cuvânt ar trebui să-l aibă regizorul, cel care, pregătind versiunea scenică, este cel mai în măsură să decidă care soluţie subliniază cel mai bine logica dramatică a personajului sau care „boabe” intră cel mai bine în gura actorului sau au cel mai mare impact la rostire.

În finalul aceleiaşi scene, după ce Cornwall îi scoate ochii lui Gloucester şi, într-unul dintre rarele momente de justiţie divină din piesă, este răpus de un servitor indignat de cruzimea lui, alţi doi servitori credincioşi lui Gloucester se hotărăsc să-l lase pe acesta în grija „Sărmanului Tom”, cerşetorul nebun, de la balamuc – în realitate, Edgar cel dat în urmărire generală după neaşteptata lui cădere în dizgraţie:

 SECOND SERVANT: Let’s follow the old earl, and get the Bedlam

To lead him where he would: his roguish madness Allows itself to any thing.

 

AL DOILEA SERVITOR: Hai să-l găsim
Pe conte și să-l punem pe nebun
Să-l ducă unde-o vrea. El are voie,
Nebun fiind, să-ncalce-orice poruncă.

Weis vede în ultima propoziţie (în engleză) / frază (în română) din replica celui de-al doilea servitor o aluzie la Legea împotriva vagabondajului (1572); vagabonzii erau puşi în butuci şi biciuiţi în public, dar nebunii „cu patalama”, clienţii spitalului Bedlam din Londra, cărora le era permis să cerşească în public, erau exceptaţi de la tratament brutal aplicat vagabonzilor. S. Wells propune însă o altă interpretare, pe care am inserat-o într-o notă de subsol: „Nebun fiind, / Se va-nvoi să facă orice-i cerem.” După cum se observă, cele două interpretări au puncte diferite de plecare: Weis adoptă o poziţie istoristă, cu accent pe mecanismele sociale ale epocii, în timp ce Wells pune accent pe caracterizarea „Sărmanului Tom”, pe ideea că un nebun poate fi lesne manipulat de semeni. Şi iarăşi cred că este de datoria traducătorului român să nu treacă cu vederea această pluralitate a interpretărilor, care nu face decât să îmbogăţească ori să recupereze, măcar, sensurile originalului.

Iată şi un pasaj pe care l-am selectat dintr-un dublu motiv: pe de o parte, avem iarăşi mai multe interpretări posibile ale unei propoziţii rostite de Edgar în scena în care îşi duce de mână tatăl către Dover, iar pe de alta, avem şi un prim caz în care doi mari traducători (Dragoş Protopopescu şi Mihnea Gheorghiu) n-au înţeles sensul enunţului original sau, altfel spus, n-au vizualizat corect ce se întâmplă pe scenă:

GLOUCESTER: Set me where you stand.

EDGAR: Give me your hand: you are now within a foot
Of the extreme verge: for all beneath the moon Would I not leap upright.

GLOUCESTER: Condu-mă unde ești.

EDGAR: Dă-mi mâna.
Ești la un pas de marginea prăpastiei.
Pentru nimic în lume n-aș sări
În sus, n-aș țopăi pe-aici.
(Gloucester dă să se arunce în gol și cade la pământ.)

(IV, 6)

 

Atât Weis, cât şi Wells propun şi o a doua interpretare a ultimului vers din replica lui Edgar: „Pentru nimic în lume n-aş / Sta în picioare-aici.” Leap upright nu se referă la ideea de aruncare în prăpastie, în genune (gândul suicidal al lui Gloucester), ci la faptul că e periculos să ţopăi ori să sari în sus, ori fie şi numai să stai în picioare pe buza unei prăpăstii. Mihnea Gheorghiu, de pildă, traduce, în chip eronat, „Nimica nu m-ar face să mă arunc”, aserţiune ilogică în gura unui personaj care nu are niciun motiv să plonjeze în gol. În aceeaşi scenă mişcătoare, un moment de mare dramatism este intrarea în scenă a lui Lear, care poartă pe creştet o cunună împletită din buruieni (imagine imortalizată şi de Eminescu în Împărat şi proletar):

EDGAR: Bear free and patient thoughts. But who comes here?

(Enter King Lear, fantastically dressed with wild flowers.)

The safer sense will ne’er accommodate
His master thus.

EDGAR: De-acum încolo,
Doar gândurile bune să te-anime.

(Intră Lear cu o cunună împletită din flori și buruieni.)

Dar cine vine? Nicio minte-ntreagă
Nu și-ar găti stăpânu-n chipul ăsta.

Propoziţia finală din această replică a lui Edgar a produs şi ea mai multe interpretări. În text, am păstrat interpretarea propusă de Kenneth Muir în ediția Arden Shakespeare din 1952, dar, în ediția New Penguin Shakespeare (1972), G. K. Hunter propune și alte posibile soluții interpretative: „Dar cine vine? Simți că-nnebunești / Când îți e dat să vezi așa ceva” și „Dar cine vine? ’Ntr-o lume normală, / Așa ceva-i de neimaginat.” Trebuie să recunoaştem că variantele doi şi trei „dau” mai bine pe scenă.

Harold Bloom consideră întâlnirea dintre nebunul Lear şi orbul Gloucester momentul cel mai poetic din întreaga tragedie (pentru S. Wells, în treacăt fie spus, acest moment este reprezentat de regăsirea dintre Lear şi Cordelia, din scena următoare):

GLOUCESTER: Were all the letters suns, I could not see one.

EDGAR: I would not take this from report; it is,
And my heart breaks at it.

KING LEAR: Read.

GLOUCESTER: What, with the case of eyes?

KING LEAR: O, ho, are you there with me? No eyes in your head, nor no money in your purse? Your eyes are in a heavy case, your purse in a light; yet you see how this world goes.

 

GLOUCESTER: Să fie toate literele cât
Un soare, tot nu le-aș putea vedea.

EDGAR:De mi s-ar povesti, n-aș crede că
Se poate întâmpla așa ceva.
Și mi se frânge inima.

LEAR:Citește.

GLOUCESTER: Cu ce, cu orbitele ochilor?

LEAR: Vasăzică asta ți-e scuza? Nici ochi în cap, nici bani în pungă? Pe cât de grea e situația ochilor, pe-atât de ușoară ți-e punga. Și totuși, vezi bine cum stau cu lucrurile.

O, ho, are you there with me? este o formulare ambiguă în original. Toate aceste exemple textuale mă poartă cu gândul la cel mai la modă curent din lingvistică, şi anume lingvistica funcţională, care postulează ideea că sensul depinde de context. Nu dicţionarele ne dau sensurile exacte ale unui enunţ, ci contextul. Pe lângă varianta din text (propusă de R. Foakes), iată alte două interpretări sugerate de G. K. Hunter, respectiv S. Wells: „Vasăzică așa?” și „Că bine mai semănăm!” Aceasta din urmă pare a fi cea mai plauzibilă din punct de vedere logic și dramatic.

Voi încheia acest articol cu un alt exemplu în care nişte cuvinte simple, precum I am mightily abused pot fi interpretate în funcţie de contextul imediat. În înduioşătoarea scenă a reîntâlnirii dintre tată şi fiică (IV, 7), Lear, trezindu-se din somn, încă năuc, încearcă să-şi adune gândurile:

KING LEAR: Where have I been? Where am I? Fair daylight?
I am mightily abused. I should e’en die with pity,

To see another thus. I know not what to say.
I will not swear these are my hands: let’s see; I feel this pin prick. Would I were assured
Of my condition!

 

LEAR: Pe unde-am fost? Și unde-s? E lumină?
Halucinez! Zău c-aș muri de milă
Dacă-aș vedea pe-un altu-n starea asta.
Nici nu știu ce să spun: nu pot jura
Că asta-i mâna mea. Ia să vedem:
Dacă o-nțep, o simt. Aș vrea să știu
Ce mi se-ntâmplă.

(Q IV, 7; F IV 6)

Din context, reiese clar că Lear nu este abuzat de nimeni; dimpotrivă, atât Cordelia, cât şi oamenii ei fac tot posibilul să-i asigure năpăstuitului rege confortul psihologic. De fapt, nu oamenii, ci simţurile îl „abuzează” pe Lear, făcându-l să ia drept reale nişte lucruri (crede el!) ireale. Iată însă că Stanley Wells propune şi o altă variantă interpretativă: „Rău s-au purtat!” (adică „rău s-au purtat cu mine surorile tale”). În acest caz, timpul gramatical, prezentul, este înşelător – tatăl iresponsabil a fost abuzat de fiicele ingrate într-un trecut nu prea îndepărtat, dar efectul comportamentului lor este resimţit (acut!) şi în prezent.

Alte asemenea pasaje ambigue şi modul în care am optat pentru o interpreatre pluralistă puteţi găsi în paratextul traducerii Regelui Lear ce va apărea în curând în volumul XIV al Operelor lui Shakespeare la Editura Tracus Arte. Închei cu promisiunea de reveni în numărul următor al Revistei de traduceri literare cu o discuţie despre modul în care re-traducerile aduc, vrând-nevrând, corective unor traduceri mai vechi semnate fie şi de mari personalităţi ale vieţii literare şi culturale româneşti.

Share this Post:

1 Comment

  1. Sincere felicitari! Un articol excelent care ilustreaza competenta putin inteleasa si munca de ocnas a traducatorului literar: documentarea amanuntita si ultraspecializata, expertiza profunda pentru intelegerea nuantata a sensurilor din limba sursa, argumentele (explicate acum pentru cine vrea sa inteleaga) din dialogul interior permanent al traducatorului cu alte talmaciri competente dar divergente, actul literar creator in formularea variantei proprii – doar cateva din componentele unui demers complicat si complex. (Tu-i mama ei de impatimire!!!)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.