Flavia Teoc, Despre limbajul poeziei scaldice

Poezia scaldică se sustrage oricărei înțelegeri fără cunoașterea prealabilă a codului său poetic. Primul palier al unei posibile chei de lectură impune operarea unor distincții terminologice, în completarea cărora clasificarea formelor poeziei scaldice reflectă ipostazele variate ale alcătuirii acestor poeme.

În a sa Istorie a poeziei și a poeticii vechiului nord medieval, Margaret Clunies Ross (2005) operează următoarele distincții: skáld este termenul în limba nordică veche ce desemnează poetul care compune versuri cu subiect istoric dedicate marilor regi din perioada vikingă[1], skáldskapr se referă la poezia în sine, în timp ce limbajul poeziei, distinct de uzul obișnuit al limbii, este desemnat metaforic de termenul skáldskaparmál, ca vorbire în versuri[2] „accesibilă poetului care a dobândit meșteșugul compunerii versului scaldic” (Clunies Ross 2005: 13 – t. n.[3]). Versul scaldic[4] este caracterizat prin reguli metrice complexe aplicate într-un spațiu poetic mic, de aceea orice modificare a textului poate încălca una sau alta dintre aceste reguli metrice. În acest joc al aliterațiilor[5], rolul metaforei kenning este crucial în toate formele poeziei scaldice: drápa, visur, flokkr, draeplingr și lausavisur. Drápa cuprinde un număr de strofe a căror continuitate este frântă de un refren (helmingr), care se repetă cu o anumită ritmicitate. Magnússdrápa, Thorfinnsdrápa, Sigurðardrápa, Ragnarsdrápa, Rögnváldsrdrápa, Bandadrápa – sunt doar câteva dintre poemele drápa, din care citez pentru a ilustra ipostazele variate ale alcătuirii metaforelor kenning, în intertextualitatea propusă de Snorri Sturluson. Acolo unde refrenul lipsește, iar numărul de strofe este mult mai mic, forma poemului eludează regulile alcătuirii unei drápa și devine visur, flokkr sau draeplingr. Cea de-a treia formă a poeziei scaldice, lausavisur, cuprinde o singură strofă, improvizată pentru a marca un eveniment.

Conștient de dificultățile întâmpinate de tinerii poeți contemporani lui, dornici să compună poezie conform regulilor poezie scaldice, Snorri Sturluson elaborează Edda în proză cu acribia unui spirit enciclopedic. Capitolul introductiv din Skáldskaparmál este edificator în ce privește intenția pedagogică a lucrării. În dialogul dintre zeii Bragi și Ægir, zeul mării îl întreabă pe zeul artei scaldice despre originea poeziei și despre limbajul poetic. Analiza limbajului poetic este prezentată în formă de întrebare–răspuns, de aici și formula introductivă Hvernig skal kenna – Cum ar trebui numit sau cum ar trebui să-i spunem, pe care am păstrat-o în traducerea paragrafelor din Skáldskaparmál.

Snorri Sturluson explică originile pentru metaforele kenning și heiti (termenii poetici), atrăgând atenția asupra faptului că fiecare expresie poetică trebuie să fie în deplin acord cu „adevărul și natura lucrurilor” (Faulkes 1998: xxi – t.n.). Exigența adecvării – impusă de Snorri Sturluson în secolul al XIII-lea – e posibil să fi fost declanșată de imaginile poetice bizare, deseori monstruoase, structurate în metaforele kenning cu conținut păgân, fenomen etichetat de lingvistica scandinavă drept „concept estetic indigen, care aparține doar Nordului, independent de tradiția estetică greco-romană” (Birgisson 2012: 284 – t. n.). Conform acestui concept estetic indigen, metaforele kenning își eludează statutul de noduri de sens în interiorul tehnicii de compunere a poemelor, pentru a fi învestite cu puterile mnemonice profunde care au contribuit la compunerea versurilor conform regulilor poeziei scaldice.

Din punct de vedere etimologic, denumirea de kenning derivă din expresia kenna við, adică a numi, a face cunoscut (Faulkes 1998: 334 – t. n.), a scoate la lumină un mit, un episod legendar sau o calitate uitată, de comportament sau de înfățișare, specifice lumii fenomenale vikinge. Această cunoaștere rămâne activă chiar și în structura metaforelor care ar pune sub semnul întrebării logicitatea sau principiile de funcționare a lumii fenomenale[6].

Principalele direcții și perspective implicate, de-a lungul ultimului secol, în studierea metaforelor kenning nu au reușit să desemneze un algoritm care să explice introducerea lor în poemele scaldice. Un kenning este format din două substantive aflate în relație genitivală, expresie poetică elaborată de scalzi pentru a substitui un substantiv care nu este menționat în textul poemului. Absența obiectului desemnat transformă metafora kenning „într-o ghicitoare a cărei soluție nu este niciodată oferită în text” (Clunies Ross 2005: 107 – t. n.). În acest sens, cercetătoarea dă ca exemplu kenning-ul Hjarar thundar (Odini ai sabiei), unde Thundar este forma de plural a numelui Thundr, o alternativă a numelui Odin, împreună cu genitivul singular al substantivului hjorr, termen poetic (heiti) pentru sabie. Odini ai sabiei este un kenning care desemnează războinicii, însă termenul războinic nu va apărea în text. Decodificarea metaforelor kenning în versurile scaldice și eddice presupune, așadar, stăpânirea unor cunoștințe serioase nu doar de mitologie nordică, ci și de terminologie poetică. Din această perspectivă, ideea avansată de Sanda Tomescu-Baciu (2001) conform căreia analiza metaforelor kenning din perspectiva viziunii blagiene[7] asupra relației dintre mit și metaforă, încadrată în orizontul larg al concepției vichiene[8], este pertinentă și binevenită. Un kenning precum miedul lui Odin reconstituie întreaga poveste sacră a dobândirii miedului poeziei.

Însumând într-o singură strofă scaldică întreaga narațiune, mitul reconstituit are, în viziunea scaldului Eyvindr Skáldaspillir Finnsson, următoarea desfășurare:

„Vă cer să ascultați sunetul melodios al băuturii lui Odin[9]
Și plata uriașului Gilligr[10] o ridic în fața domniilor voastre
În timp ce vă voi vorbi despre strămoșii regelui până la zeii cei măreți.
Cântați în numele celui care spânzurătorii i-a fost povară[11]
Băutură adusă în zborul călătorului neobosit[12]
Din valea comorilor a uriașului Surtr până la noi.

(Eyvindr Skáldaspillir Finnsson, Háleygjatal, frag. – t. n.)

În stratul originar al acestui mit, funcția zeului Odin este aceea de a reda zeilor băutura miraculoasă care pecetluise prima înțelegere dintre clanurile Vanir și Æsir, în Ásgarðr[13]. Pentru că, în războiul inițial declanșat între cele două grupuri, clanul Æsir nu reușește să-i înfrângă pe cei din Vanir, cei veniți din Asia propun o înțelegere zeilor Vanir: toți zeii să aibă un statut egal în Ásgarðr, să schimbe ostatici și să se înrudească. Înțelegerea a fost pecetluită prin faptul că atât zeii Æsir, cât și zeii Vanir, au scuipat într-un bol. Din saliva lor a fost creat un nou zeu,  Kvasir[14], care, călătorind apoi prin lume s-a dovedit înțelept și tâlcuitor de stihuri. Doi dintre piticii născuți din trupul lui Ymir, Fjalar și Galar[15], îl ucid pe Kvasir, iar sângele scurs din trupul lui este amestecat cu miere și lăsat la fermentat în două cupe, numite Son și Bodhn, și un ulcior, Odrerir[16], pentru a crea miedul fermecat al poeziei, episod încapsulat într-o varietate de metafore kenning. Descoperim în desfășurarea ulterioară a mitului câteva aluzii la sunete și gălăgie, pe care aceeași Maria Kvilhaug (2004) le asociază cu lătratul câinilor de pe tărâmul morții, spațiu subteran unde s-ar afla și capul lui Mimir, dătătorul de înțelepciune[17]. Aceste aluzii se sprijină pe interpretarea uciderii uriașului Gillingr, al cărui nume se traduce prin cel care țipă (Simek 1996: 8), ca episod declanșator al unui mecanism de replicare a sunetelor. Urletele de jale ale soției lui Gillingr îi deranjează pe cei doi pitici într-atât, încât o admenesc pe corabia lor și o ucid cu o piatră de moară[18], episod ce readuce în prim-plan moara, ca topos al lumii animat de larmă și sunete. Suttungr, fiul uriașilor, promite răzbunare și nu renunță la ea până când cei doi pitici îi vor dărui miedul fermecat al poeziei[19]. Suttungr ascunde miedul într-o peșteră din munte și îi cere fiicei sale, Gunnlod[20], să îl păzească.

Eșafodajul epic al mitului îl readuce în prim-plan pe zeul Odin, care părăsește Ásgarðr într-o călătorie al cărei scop este redobândirea miedului poeziei. Cea mai veche relatare a acestui mit o găsim în poemul eddic Hávamál, unde Odin însuși spune povestea sacră a dobândirii miedului poeziei.

În cele trei elemente – discursul, jurământul și ritualul miedului –, Maria Kvilhaug identifică ingredientele unei nunți sacre între un zeu și un uriaș (Kvilhaug 2004 : 43). După ce se culcă cu ea vreme de trei nopți, Gunnlod îi permite lui Odin să bea trei înghițituri din miedul poeziei. Cu fiecare înghițitură, zeul golește cele trei vase pline cu mied și, luând forma unui vultur, zboară în Ásgarðr, unde regurgitează miedul în vasele pregătite de zei. În timpul zborului, Suttungr se apropie atât de mult de Odin, încât câteva picături din miedul sacru se preling pe pământ. Din aceste picături, poeții continuă și azi să culeagă inspirație. Trădarea lui Gunnlod și furtul miedului sunt asumate de Odin, el însuși alegând să se numească, printre atâtea alte apelative, și cel care încalcă jurământul.

Apelând la exemple din poezia scaldică, Anthony Faulkes se disociază de teoria intoxicației sacre, deslușind un alt sens în transfigurarea poetică survenită în urma consumării miedului poeziei. Miedul lui Odin ar furniza nu atât inspirația de a compune un poem, cât abilitatea și îndemânarea poetului de a se exprima în versuri, conform regulilor stricte ale poeziei scaldice (Faulkes 2007 : 5).  Chemat să coboare și asupra celor care ascultă poemul, pentru a-i face părtași la exercițiul poetic, consumarea acestui mied are drept consecință reapropierea oamenilor de transcendent, într-un tip cu totul unic de participare, prin poezie, la sacru.

În trena acestui mit, poezia devine accesibilă doar odată cu atrofierea naturii – fie ea umană sau zeiască –, ca o rupere în ordinea firească a vieții celui care o compune, atitudine încapsulată în nenumărate metafore kenning care desemnează poezia și miedul poeziei.

Exigența pe care mi-am propus să o respect în traducerea metaforelor kenning a fost aceea de a reda sensul fiecărui termen angajat în procesul designării metaforice, pornind de la textul original în limba nordică veche, sprijinindu-mă, în același timp, pe mai multe variante de traducere în limbile daneză și engleză.

[1] Pregătirea unui scald de succes presupunea o educaţie îndelungată, de aceea scalzii născuţi în familii de scalzi dobândeau un prestigiu rapid (Turville-Petre, 1971).
[2] Majoritatea poemelor scaldice care s-au păstrat au fost transmise oral, până când au fost încorporate în operele scrise ale secolului al XIII-lea.
[3] Traducerea noastră, passim.
[4] Poetica nordului operează o distincție între versul scaldic și versul eddic. Versul eddic al poemelor incluse în Edda Poetică este mult mai simplu din punctul de vedere al stilului, conţinutului (mitologic sau eroic) şi al metricii.
[5] În poezia scaldică, strofa este formată din opt versuri, fiecare vers cuprinde şase silabe, trei accentuate şi trei neaccentuate. Fiecare jumătate de strofă este formată din două cuplete, iar fiecare cuplet începe cu două silabe accentuate care debutează cu acelaşi sunet. Prima silabă accentuată din al doilea vers al fiecărui cuplet rimează cu o altă silabă accentuată din vers (Jesch 2001: 18).
[6] Acesta reprezintă, de altfel, teritoriul pe care înaintează lingvistica scandinavă în abordarea recentă a metaforei kenning. În studiul Skaldic Blends Out of Joint: Blending Theory and Aesthetic Conventions (2012), Bergsveinn Birgisson reclamă eludarea principiului invarianței cognitive în metaforologia scaldică.
[7] „Raportul dintre mit şi metaforă, aşa cum îl prezintă filosoful român, este deosebit de fructuos în înţelegerea miturilor nordice, în care poezia şi misterul – magie şi rune – sunt legate organic prin însăşi existenţa zeului suprem, Odin, zeul înţelepciunii, runelor, poeziei şi magiei, dar în acelaşi timp şi zeu al războiului” (Tomescu-Baciu, 2001: 21).
[8] Giambattista Vico consideră miturile metafore dezvoltate. Mitul ia naştere prin transformarea unor metafore, perspectivă în lumina căreia metafora e un mit restrâns.
[9] Poezia.
[10] Poezia.
[11] Odin.
[12] Odin.
[13] Cap al panteonului scandinav, Odin face parte din clanul zeului Æsir, adică cei veniţi din Asia. Înainte ca zeii Æsir să intre în Ásgarðr, zeii care trăiau deja acolo erau mult mai pacifişti, iar numele lor era Vanir.
[14] Rudolf Simek avansează ideea ca numele lui Kvasir să fi derivat din kvasi, sucul rezultat din fermentarea fructelor. În culturile arhaice, modul de producere a acestui suc începea cu mestecarea fructelor, care erau apoi scuipate într-un vas, metodă ce corespunde mitului originii miedului poeziei.
[15] În traducerea lui Rudolf Simek, Fjalar este cel care se ascunde sau cel care trădează, iar Galar este cel care țipă (Simek 1996: 97).
[16] În opinia lui Simek, Son este vasul în care Kvasir a fost creat inițial din saliva zeilor, pentru că etimologia acestui nume conduce la verbul suona, care se traduce prin reconciliere, pace (Simek 1996: 298). Bodhn este un termen propriu, care denumește un vas (Simek 1996: 40), termen împrumutat de Snorri Sturluson din metafore kenning mai vechi, iar Ódrerir ar fi un cazan, nu un vas. Numele lui se traduce prin cel care te aduce la extaz, care produce extazul și la origini se traducea chiar prin miedul poeziei (Simek 1996: 250).
[17] Despre fântâna lui Mimir ca fântână a înţelepciunii de unde Odin primeşte sfaturi, Snorri Sturluson precizează în Gylfaginning că izvorul din care Mimir bea prin cornul Gjallarhorn al zeului Heimdall se află sub rădăcinile copacului lumii, rădăcini atât de adânci, încât ajung până în lumea uriaşilor de gheaţă. În două tradiții divergente, Mimir este fie uriaşul care păzeşte fântâna sacră aflată sub rădăcinile copacului Yggdrasill, fie întruchipare a unui zeu al apei, al cărui nume a fost tradus, la modul figurat, ca fântână a înţelepciunii. Într-o încercare de reconciliere a celor două interpretări, Jacqueline Simpson arată că există legende care asociază capetele retezate cu fântânile sacre (Simpson 65: 42). Mimir bea din acest izvor prin cornul Gjallarhorn al zeului Heimdall, în care suflă pentru a vesti începutul Ragnarök-ului. Vezi și capitolul care se referă la Cap.
[18] Ucigașul urieșiței este același pitic care îl omorâse și pe Kvasir.
[19] Cei doi pitici sunt lăsați să moară pe un recif. Vor reuși să scape doar după ce vor renunța la miedul poeziei, numit în mod metaforic corabie, pentru că astfel au reușit să ajungă la țărm de pe reciful unde erau lăsați să moară.
[20] Gunnlod se traduce prin invitație sau provocare la bătălie (Simek 1996: 124).