Babiczcy Tibor – Ultimele zile ale republicii

1
317

Mulți dintre noi ne jucăm adesea cu gândul : ce s-ar fi întâmplat dacă? Dacă o luam în altă direcție, dacă divorțam atunci, dacă nu mergeam la înmormântarea aceea. Imaginați-vă ce istorii se iscă atunci când crema scriitorilor din Ungaria acceptă provocarea unei edituri năstrușnice și își pun care mai de care imaginația la bătaie să răspundă la același soi de întrebare. Ce s-ar fi întâmplat dacă Revoluția din 1956 s-ar fi desfășurat altfel? Dacă veneau americanii, dacă armata sovietică nu invada Ungaria, dacă cineva din viitor ar fi încercat să recupereze trecutul, dacă se arunca bomba atomică sau pur și simplu dacă revoluția n-ar mai fi avut loc. Rezultatul? Cealaltă revoluție – o antologie spectaculoasă de povestiri ale scriitorilor maghiari contemporani care ne fac să plonjăm în realități alternative. Una dintre contribuțiile literare la această antologie ne este oferită de către Babicky Tibor (n. 1980) poet, traducător, jurnalist maghiar. A debutat în volum în 1990 cu poezii Istenek vagytok (Sunteți Zei), urmate de alte cinci volume de lirică și un roman polițist, care a stârnit mare vâlvă în mediul literar din Ungaria. A publicat în cele mai importante reviste literare din Ungaria, Élet és Irodalom, Vigilia, Beszélő, Mozgó Világ. În 2008 a primit prestigiosa distincție Junior Prima, care îi premiază tinerii creatori din diferite domenii culturale și au mai puțin de treizeci de ani. Versurile sale au fost traduse în engleză, cehă, franceză, greacă, croată și poloneză. (Maria-Gabriela Constantin)

 

Take one!

Un glas răgușit, cu un timbru straniu, ca și când cineva ar vorbi peste marginea unui căni de tablă.

Alexandru M. Călin
Traducere din limba maghiară de Alexandru M. Călin

Szomjas Antal deschise încet ochii; clipi mărunt. O lumină lăptoasă, de noiembrie, inunda camera. O incandescență cenușie: ferestrele. Pe marginea patului ședea un bărbat scund, în uniformă. Ținea întins spre el un pachet de gumă.

— Take one!

Nici măcar nu știu dacă mai am dinți, se gândi Szomjas, plimbându-și limba prin toată cavitatea gurii. Simțea un gust metalic – și ca de vată. Se uită la gumă cu coada ochiului. Băiatul de pe ambalaj, blond, cu maxilare fălci  late și plasture de pirat pe ochi, era în  contrast total cu vizitatorul necunoscut. Frunte înaltă, mustăcioară periuță, bărbie fină, o guşă ca de țestoasă. Colțurile ochilor săi neobişnuit de mari, migdalați, se arcuiau uşor în jos, iar asta, în ciuda zâmbetului larg, îi dădea un aer trist.

Szomjas dădu din cap aproape imperceptibil.

— Nu vreau, adăugă.

Omul în uniformă ridică din umeri și-și vârî pachetul de gumă în buzunar.

— Unde mă aflu? întrebă Szomjas.

Bărbatul îl privi nedumerit. Apoi, subit, pe față i se așternu un zâmbet și spuse, cu accent latin:

— Welcome to the world.

Szomjas închise ochii.

Gheorghe Iliescu-Călinești - Cumințenie - piatră - Ciuta 1967
Gheorghe Iliescu-Călinești – Cumințenie – piatră – Ciuta 1967

Cu-o zi înainte fusese furtună mare. Deasupra orașului, norii se învolburaseră ca betonul proaspăt. Tunetele, un vuiet cadențat, de malaxoare invizibile. Vântul turbase. Casele se înșiruiau ca niște conserve desfăcute pe rafturile străzilor – iar oamenii, în fața lor, conținutul scurs, irosit și perisabil.

Apoi, împușcăturile. Apoi, trupuri aninate de stâlpi, bălăbănindu-se. Apoi, huruitul tancurilor. Peste străzile reci, soarele târziu de toamnă strălucea ca jarul unei țigări, aprinsă la adăpostul unei baricade cât lumea de mare.

Știau că totul s-a sfârșit. Porniseră trei la drum, spre granița de vest. Szomjas, frate-său și maică-sa. Temperatura scăzuse brusc. În fiecare noapte îndurau geruri cumplite. Când au ajuns, își simțeau oasele ca din sticlă, iar pielea, ca de mercur rece.

S-au strecurat, chircindu-se, spre fâșia verde a graniței. Era noapte. În lumina palidă a lunii în pătrar, copacii se înălțau ca țărușii de moșie ai unui zeu smintit.

Un pârâu – lințoliu argintiu peste un chip nemișcat – se  arcuia înspre ei.  Şovăiau dacă să pășească pe gheață.

— Stai! Mâinile sus! — se auzi din spatele lor.

Țăcănitul unui închizător. Ca atunci când cade o jaluzea.

În momentul acela – fără niciun cuvânt – hotărâseră deja să meargă înainte. Pârâitul gheții se contopi cu detunătura armei. O rafală scurtă.

Gheața se rupse sub cei trei fugari, apa înghețată le ajunse, deodată, până la brâu. Copacii scoaseră un zgomot înfundat și scurt. Un zgomot ca un sughiț.

Mâini agitându-se spre peretele malului. Gâfâieli răsunând în cutia craniană. O lumină palidă,  deasupra crengilor întrețesute ale copacilor pleșuvi. Apoi, gura amorțindu-i.

— Mamă!

Apoi, negura:

— Copilul meu!

Apoi, întunericul.

Gheorghe Iliescu-Călinești - Semn 2 - lemn
Gheorghe Iliescu-Călinești – Semn 2 – lemn

Szomjas deschise ochii. Privirea îi zăbovi pe fereastra abia crăpată. îi era frig. îi veni în minte cafeneaua Arcadia. Un loc vechi, de viță. Unde e viță, sunt și rădăcini, se gândi el.

La Arcadia servea un bătrân mustăcios, cu vestă vânătorească. Era o apariție ciudată. Era adus de spate, mâinile-i erau rigide, iar pasul, vioi. Parcă n-ar fi stat avut o zi liberă în viața lui. Dar nici obosit nu părea vreodată. Ca, de altfel, nici trist, ori vesel. Sub vestă i se bomba o burtă respectabilă, și totuși știa să rămână neobservat. De primăvara până toamna, cu excepția „chiriașilor de la bar”, cum erau cunoscuți vechii muşterii, toată lumea ocupa terasa pe care o mică curte interioară o ascundea la umbra unui pavilion cu viță-de-vie. Iarna, însă, clientela se înghesuia între zidurile pastelate ale încăperilor boltite. Szomjas își amintea de un tip scund, mustăcios, care în fiecare zi îl punea pe chelnerul-șef să interpreteze prima parte a Simfoniei Spaniole de Lalo.

Greu de spus dacă Arcadia a avut vreodată vreun client nefumător. În orice caz, în după-amiezele de iarnă abia puteai să vezi de atâta fum. Dar există fumători și fumători: uneori, cineva mai încerca să deschidă ușa dinspre terasă, ca să se mai aerisească. Szomjas își amintea replica invariabilă şi vehementă dată  în asemenea situații: „închide odată. De frig s-a mai murit. De putoare, niciodată.” Care arcadiot rostise oare cel dintâi această replică? Și când? Câte generații moșteniseră ritualul ei hibernal?  Și de unde să fi „răsărit” replica? Szomjas ar fi pariat cădin rândul soldățimii.

Acum, omul în uniformă îi scoase de sub cap perna cea mică și se-apucă să i-o potrivească pe cea mare.

Picanteria poveştii era că la Arcadia nu se găseau țigări. Nu departe, lângă biserică, se găsea o tutungerie. „Mă duc să mă spovedesc” Asta auzeai, ori de câte ori cineva rămânea fără țigări.

Omul în uniformă trânti iarăși pe marginea patului, cu perna cea mică în poală. Se însera. Pe linia orizontului, soarele zăcea atât de neajutorat, ca o bucată mare de carne pe tocător. De pe culoar   răzbăteau frânturi neclare de conversaţii. Năluciri.

Szomjas și-l aminti pe tipul pipenicit, chelios și mustăcios, care spunea întruna că vor veni o sută de mii de spanioli, iar revoluția va învinge.

Toată lumea conta pe americani. Sau pe englezi. Pe spanioli, nimeni, cu excepția piticului.         Lui Szomjas îi veni în gând o poză. Era o fotografie făcută seara, un pic neclară. În fotografie erau mama lui în rochie de seară, și un bărbat care-o ținea de umeri. Pe fundalul negru al gulerului de blană, degetele îi străluceau ca stelele căzătoare într-o noapte de august. Amândoi zâmbeau.

Cumva, poza îi evocă lui Szomjas steagul american. Și — din pricina zâmbetului — (crezu?) știu că totul s-a terminat.

Gheorghe Iliescu-Călinești - Fereastră - lemn
Gheorghe Iliescu-Călinești – Fereastră – lemn

Omul în uniformă îl privea trist. Nu sunt în Viena, își zise Szomjas. Și se ridică în pat, în capul oaselor.

Un neam vest-african crede că eul nostru este cea mai mare iluzie a noastră. Noi ne închipuim că sufletul, sentimentele, amintirile și dorințele noastre ne aparțin, câtă vreme ele sunt, de fapt, niște spirite, care s-au întâlnit înăuntrul nostru, alcătuind, pentru mai mult sau mai puțin timp, o unitate. Eul nostru n-ar fi în realitate altceva decât vremelnica și întâmplătoarea lor alianță. Conform credințelor acestora, când suntem la ananghie, coaliția spiritelor cuibărite în noi ne vine într-ajutor, izbăvindu-ne de cea mai grea suferință a noastră, dispariția. Și o fac în așa fel, încât în momentul accidentului — sau pe patul de moarte — ele opresc timpul, deschizându-ne lumea lor.

Privindu-l pe omul în uniformă, Szomjas începu să vorbească, cu glas stins și răgușit:

Esto soñé. Y del tiempo el homicida
que nos lleva a la muerte o fluye en vano,
que era un sueño no más del adanida.
Y un hombre vi que en la desnuda mano
mostraba al mundo el ascua de la vida,
sin cenizas el fuego heraclitano
[1].

Omul în uniformă deveni crispat. Se vedea că înțelege.

Szomjas se gândi la un file de porc bine frăgezit, când văzu perna apropiindu-i-se de față.

„Ce zile senine, și cum mai dogorea soarele când eram copii” – fu ultima frază pe care o mai percepu.

De cea de-a doua rafală – tocmai ieșiseră, cu greu, din apele pârâului – n-avea, de-acum, cine să-și mai amintească.


[1] Visai că timpul – ucigaș ce, iată,
Ne poartă spre pieiri sau curge-n van –
E-un vis visat de omenirea toată
Văzui cum jarul vieții-un pământean
Cu mâna goală lumii i-l arată,
Foc fără scrumuri, heraclitian.

Terținele finale ale sonetului „Esto soñé”, aparținând poetului spaniol republican Antonio Machado. Antal este echivalentul maghiar al prenumelui Antonio (n.tr.).

1 COMENTARIU

  1. Doresc să iau contact cu traducătorul Alexandru M. Călin pentru un proiect literar și vă rog să-mi comunicați adresa lui E-Mail (sau poștală).
    Cu mulțumiri anticipate
    Iulia Schiff

Lasă un răspuns