Umbrele sculpturii sunt păsări calde

0
107

 

A doua oară vă înfățișăm câteva din lucrările de sculptură aparținând lui Gheorghe Iliescu-Călinești. Și nu în van, pentru că este unul dintre cei mai mari sculptori pe care i-a dat România. O mare bucurie este faptul că acest artist nu numai că a reușit să re-creeze idei și vietăți, obiecte în piatră și lemn, ci a și gândit profund asupra menirii sculptorului, asupra înțelesurilor profunde ale meseriei sale. De fapt, ale chemării sale lăuntrice de-a întrupa gânduri și obiecte în materiale alese. (P. Sragher)

Lucrările mele sunt monumentale, dar acest lucru nu se datorează în primul rând dimensiunii. Ar fi de observat, dac ne referim la monumentalitate, raporturile ce se stabilesc între forme, proporțiile, funcția detaliului în ansamblu. Iar, la urma urmelor, nu fac altce va decât să realizez lucrări din copaci doborâți. Cea mai înalt lucrare nu e mai înaltă decât cea mai înaltă pădure. Și dacă e să merg mai departe, colțului meu de pădure îi este suficient cerul, casa, tavanul.

Gheorghe Iliescu-Călinești - sculptând
Gheorghe Iliescu-Călinești – sculptând

Pe pământ, lumina e blând învăuitoare, în tării, pentru noi, gândesc, dur și amețitoare. Pe aripile de lemn ale zborurilor mele am săpat urma razelor, urma luminii, a unei lumini care rănește, mișcând din carnea corpurilor ce i se  opun.  Cucerirea ei se împarte cu propria noastră cucerire. Una fără alta își pierde valoarea. Devine un joc și o curiozitate. Nu știu cum am reușit „să traduc” plastic ceea ce exprim în cuvinte. Oricum, voi continua acest ciclu până la deplina sleire a sentimentului încercat și a ideii ce mă animă. Tentativa nu e nouă. Dintotdeauna, într-un fel sau altul, s-a sculptat în și cu lumină. Poate că acum, umbrele sculpturii sunt păsări calde, iar sculpturile păsări reci. Mi-e mai greu să anticipez cum va fi mâine.

Mă rezum, de regulă, la un repertoriu de semne binecunoscute, atât de binecunoscute încât le pierdem uneori din vedere sensurile adânci și măreția. Ele ne petrec viața și, odată petrecută, închid în miezul lor tainic ecourile ei fără sfârșit. Uitând cum am crescut este egal cu o auita că am existat. Lângă obiectele de la care pornesc, simple, bune de adunat între coperțile unui abecedar, am putea pune și ceea ce am cunoscut prin ele: pământul, apa, lumina, scurgerea clipei și încremenirea ei, rodirea… absracțiunea unui principiu devine sensibilă, vie și sub chipul obiectelor e ajung să-i semnifice în și dincolo de trebuințele existenței.: obiectele ne servesc și ne tutelează în același timp, le dăm un dstin și ne dau un destin.


Fragmente din interviul acordat lui Cornel Radu Constatinescu în „Contemporanul”, 29 mai 1981

Această prezentare necesită JavaScript.

Lasă un răspuns