Coasa era pui* – Ecaterina Vrana

A fi atent la fiecare respirație, la fiecare clătită cu dulceață, la fiecare împiedicare, la fiecare murmur al morții într-o ceașcă goală și la fiecare zumzet al vieții într-un tiv de ghiocei devine un exercițiu existențial de o intensitate adesea insuportabilă. Ecaterina Vrana face acest lucru nu din nevroză sau din îngustime imaginativă, ci dintr-un inexplicabil confort cu propria-i interioritate, un confort la care unii ajung cu greu sau chiar niciodată. Ea este o redutabilă dresoare a menajeriei dinăuntru. Pînza picturii sale este cortul ridicat peste circul cotidian al faptelor mărunte și totuși cruciale care ne alcătuiesc și ne risipesc viața. Ecaterina Vrana arată acest lucru fără ocolișuri, fără ipocrizii, repetitiv, pentru că fructele vieții sînt și ele directe, puține și repetitive: mese, îmbrățișări, jocuri, iubiri.

În fața acestei constrîngeri la impulsuri primare, orice artist rezonabil s-ar fi astenizat și ar fi căutat să se reinventeze (cum se numește acum goana după succes cu orice preț). Ecaterina Vrana n-a învățat însă acest lucru – protejarea originalității prin simularea ei. Ea n-a învățat nimic de la școală, nimic de la artă, nimic de la viață. Trebuie să le reia pe toate, de fiecare dată, de la capăt. nu știe să fie constantă, calculată, științifică, meșteșugar de nădejde sau intelectual ermetic. E distinctă, dar nu e distinsă. Pictura ei este alergică la bibliografii, la concepte, precepte, proiecte. Într-o lume artistică în care și cei care nu fac nimic fac asta strict politic și sub auspiciile unui concept riguros, Ecaterina Vrana face doar ce îi trece prin cap, cînd îi trece prin cap și cum îi trece prin cap. Pentru ea, “concept” este doar un cuvînt gol, auzit în gura altora.

Libertatea ei este un abuz angoasant, ce repune în discuție fundamentele înțelegerii tacite dintre artistul contemporan și publicul său, care acceptă fanteziile subiective doar pentru că ele spun ceva dincolo de subiect, au un rol cognitiv. De la Ecaterina Vrana nu afli nimic însă despre lumea care ne înconjoară, nu afli nimic despre nedreptăți sociale, despre revoluții, despre crize politice, ecologice, sexologice, morale sau artistice. Arta Ecaterinei Vrana funcţionează la antipodul televizorului, al ecranului, al internetului – pînzele sale sînt un intranet ce redă doar întîmplări infrasesizabile, idio-mediatice. Lucruri capitale pentru alții, de la căderea comunismului pînă la moartea artei, au trecut pe lîngă Ecaterina Vrana fără ca ea să le sesizeze, fără ca ea să le acorde vreo importanță. Mult mai importantă decît căderea comunismului a fost pentru ea dispariția tatălui. Mult mai importantă decît moartea artei a fost pentru ea moartea lui Iulică, omul scund şi şters care a învăţat-o să pună culori pe pînză pentru a face un tablou.

Lumea Ecaterinei Vrana este mică şi foarte proprie. În ea există moarte, dar nu dispariţie. Fără a fi propriu-zis spectaculoasă şi aventuroasă, existenţa ei a devenit primordială pentru arta ei, iar acest lucru este spectaculos, ca într-un fel de romantism fără eroism, fără fapte romantice, istorice, grele, enorme, decisive. Un romantism crescut din cotidian, nu cariat de acesta şi nici piratat de un realism cu funcţionalitate.

Ecaterina Vrana nu poate și nu vrea să iasă din subiectul predilect şi mereu bulversant care este ea însăși. Pictura ei nu are “Orar cu publicul”. Arată fiecărui om faptele şi închipuirile singurului individ pe care îl cunoaşte – ea însăşi. E, într-un sens profund, extrem de francă. Nu pretinde că ar furniza reţete de viaţă, sfaturi politice sau decoraţiuni interioare. Ea ţese doar pînza celor 1001 de nopţi.

*

Mulțumim MARe/Muzeului de Artă Recentă pentru sprijinul acordat în realizarea acestui articol. (Fitralit)

* Fragment din cuvântul introductiv al criticului de arte vizuale Erwin Kessler la catalogul-carte Coasa era pui. Ecaterina Vrana: tablou, cuvinte, tablou, editura Vellant, București, 2015.