Încep să mâzgălesc. Mai ales, noaptea. Fac primele mele lucrări. Și, de atunci, începe și mă apucă pasiunea pentru pictură. Un carton urmează altuia. Iau și alte culori. Cerneluri chinezești. Tempera.
Încerc și vopselurile în ulei și, în final, mă stabilesc la cele acrilice, la cerneala chinezească și la tempera. Rezultatul este că, în câteva luni, am aproximativ trei mii de lucrări. Și atunci, încep să rup. Spun asta prietenei mele Eleni Vakaló. În fiecare săptămână, îi duc Elenei cam o sută de cartoane și, dintre ele, păstrăm zece, adică păstrează Elena, care are discernământ, iar pe celelalte le rupem. Sunt văzute și de Yorgos Savvídis, George Sikeliótis și Mantó Aravantinoú. Urmarea este că, în luna noiembrie a aceluiași an, pictorul Takis Sinopoulos, „născut” abia în martie – de nici șapte luni, în anul 1960 –, își face prima expoziție în sala mică de la ZYGÓS. Și a avut un mare succes.
Consider că lucrările prezentate astăzi pot fi considerate, într-un anume sens, ca extensie a poeziei mele. Cel puțin, își au izvorul în aceeași nevoie de exprimare.
Luptând cu dificultățile culorilor, îmi ascult mai mult instinctul, și nu o anume concepție privind pictura.
De multe ori, trec dincolo de lucruri, până la acea detașare ce poate exprima mai ușor și mai intens o stare mentală clară sau una nedefinibilă.
Am început un joc care mi-a devenit încet-încet o patimă de nestăpânit. Pornind în această nouă aventură, trebuie să declar că nu datorez nimic profesorilor sau școlilor. Poate fi umilința – sau mândria – autodidactului cea care mă îndeamnă să fac această afirmație, utilă probabil celor care ar dori să atribuie o „justiție echitabilă”.
traducere de angela bratsou
fragment dintr-un interviu acordat Natașei Hatzidaki, Revista Síma, 1977
Mulțumim domnului Xanthos Maidas, Președintele Fundației Takis Sinopoulos, pentru permisiunea de a ilustra acest număr al revistei noastre cu picturi și texte poetice și despre pictură ale poetului și pictorului grec.
