Sufletul unei galerii răspândindu-se prin aerul rarefiat

0
264
Peter Sragher
Peter Sragher

Întâlnirea cu Muzeul sau Galeria sau Casa Jecza a fost pentru mine nu mai puțin decât un miracol.

În seara zilei de 15 decembrie 2019 – participam la prima ediție a Festivalului dedicat lui Ion Monoran și implicit Timișoarei, inima Revoluției din decembrie 1989, locul de unde a pornit totul și tocmai avusese loc lectura poetică organizată de mine și Mircea Dan Duță cu mai mulți poeți străini –, Loredana Tîrzioru a spus că ne ducem undeva, așa, cu un timbru învăluit în mister, care promitea o surpriză, dar cu fermitate în glas, așa că orice fel de opoziție din partrea grupului de poeți era inutilă.

Nu mă așteptam ca revelația să fie de o asemenea natură și anvergură. Întâmpinați de gazdă, Sorina Jecza, cu câteva sticle de vin roșu aduse de Loredana, așa ca de captatio benevolentiae – de care n-ar fi fost nevoie, pentru că prezența Domniei Sale, bucuroasă de oaspeți oricum, oricând, era un stimulent suficient –, am ajuns în acel loc de o aleasă spiritualitate, de artă, de gust, de arhitectură. Cum ar spune prietenul meu austriac Bernhard Widder, aveai impresia că genius loci, cel al Timișoarei, s-a mutat la Casa Jecza, că sufletul Timișoarei, cel puțin o parte a sa, își găsește acolo împlinirea. Și aerul pe care-l respiri este cu totul altul decât în centrul urbei.

Aveai impresia că genius loci al Timișoarei s-a mutat la Casa Jecza

De la intrarea care anunță galeria, sclipind a argint în noapte, la sculpturile răspândite în grădină, pășești ca într-un muzeu, pregătit fiind să privești în liniște opere cu mesaj profund. De-acum starea ta de spirit s-a schimbat, pentru că locul nu este în niciun caz unul obișnuit. Nu intri într-o grădină bucuros doar de pomii care desăvârșesc locul sau iarba care mângâie privirea. Aici se vede că mâna, dar mai ales sufletul omului și-a pus o amprentă durabilă, adâncă. Pașii tăi se așează în liniște, ca și cum n-ar dori să stânjenească operele de artă ce înnobilează locul. Dacă nu înțelegi mesajul pe dată, ai răgazul necesar să deslușești ideile care sălășluiesc în minunatele creații vizuale oferite cu generozitate de Péter Jecza pe vremuri – absolut valabile și azi. Te poți așadar așeza pe o bancă sculptată de el, care este o invitație la relaxare, abia o relaxare a trupului, căci privirile iscodesc sculpturile din jur, chiar dacă noaptea încearcă să le acopere o parte din formă, iar umbrele le transformă în daruri deslușite mai greu, îngreunate fiind de noapte. Și nu spun în van că a ajuns un loc important al orașului Casa Jecza, un punct, la periferia Timișoarei, devenit între timp un centru sui-generis. Un spațiu – ce se situa altădată pe un câmp în afara orașului cu parfumul său sălbatic și natural – a fost pe deplin încărcat cu spirit de un maestru al artei vizuale și de familia sa, care i-a dus, în ultimii ani, gândul și trăirea întru artă mai departe, un loc metamorfozat într-o realitate ce-și trage seva din simțământ și idee, prezent, ca o mireasmă subtilă, ca un tremur al aerului rarefiat ce invită la meditație, spirit creator de Frumos. Un Frumos individualizat după ce pășești în interiorul Muzeului Jecza, care este, așa cum am amintit, o minunată grădină cu alei pietruite. Și unde sfârșitul autumnal pare să potențeze – acum, ca și atunci – oferta artistică cu frunze surprinzător de potrivite coloristic nuanței sculpturilor, dar și a pietrelor de pe alei. Așa a înțeles natura să binecuvânteze locul.

Sosit la acel sfârșit de toamnă plin de melancolie, dar și de aduceri aminte a durerii și bucuriei din anul 2019 – care ne trimitea direct în zilele fierbinți de trei decenii din urmă ale lui decembrie 1989 – clădirea te întâmpină cu forme aparte, sculptând ele însele aerul, ”scandând spațiul” (cum obișnuia să descrie arhitectura Profesoara Zoe Dumitrescu-Bușulenga în cursurile ei de literatură comparată, care erau adevărate cursuri de civilizație și cultură universală) și împrejurimile și trezind în tine – devenit de-acum, fără să-ți dai seama, spectator al unui spectacol al formelor – așteptări privind reprezentația pe care o v ei trăi, pășind în interior, în Galeria Jecza. Înăuntru te

Cum devii un spectator al spectacolului formelor

întâmpină sculpturi încălzite subtil de lumina ce zăbovește pe materia de bronz, marmură, lemn și, după asfințit, cu umbre ce potențează mesajul artistului și descoperă semnificații neașteptate, în nenumărate tonuri de gri. Lumina lină proiectează siluetele sculpturilor în forme inedite, așa, un fel de umbre cu ecou, care își pierd griul, încet, încet, până dispar în albul peretelui, ca și cum n-ar fi fost niciodată. Muzeu, pentru că atât la exterior, dar și la interior, sunt sculpturi ale unor prieteni-sculptori care i-au dăruit sculptorului lucrările lor.

Primiți în acea seară – devenită, pe loc, magică – de doamna Sorina Jecza cu o căldură aidoma întregii atmosfere a casei-muzeu-galerie, am continuat vizita, descoperind noi și noi opere de artă, care ne-au bucurat sufletul – acum binecuvântat de beatitudinea trezită în noi de exponate, potențată și de mundana beție a buchetului și culorii vinului roșu.

Așa s-a născut o academie particulară

Întregul edificiu, cu volume tăind curajos spațiul, dar pline de armonie, îți invită privirea să parcurgă spații aparte, ample, gândite – cum spunea doamna Jecza – să devină Casa primitoare a operelor de artă ale sculptorului Péter Jecza. Cu atelierul, camera de odihnă sau meditație, cu dormitoarele pentru artiștii în rezidență sau prietenii în trecere prin Timișoara, cu bucătăria și salonul de cafea, Casa Jecza a devenit cu timpul nu numai un muzeu, o galerie, ci și un loc în care tinerii artiști sunt invitați să-și dezvolte abilitățile și sensibilitatea, dar și priceperea de sculptori sau pictori într-o atmosferă care le potențează talentul nativ. Căci este atât de rar, dar atât de frumos nu numai să primești, dar și să dăruiești. Astfel s-a născut o adevărată academie particulară. Din căldură, generozitate și iubire de frumos și de oameni.

Așa am trăit, cu aproape un an și jumătate în urmă, o revelație care doream să nu se mai termine. Credeam că este posbil și totul nu o să se sfârșească odată cu noaptea aceea, cu vinul ales al Banatului. N-a fost însă să fie. Dorința mi s-a împlinit, totuși în alt fel. Acel loc minunat este – îmi dau seama acum, când scriu aceste rânduri – o parte a sufletului meu, îmbogățit cu operele de artă devenite o permanență, îmbogățit de cei care nu mai sunt și cei care sunt doar întru artă și trăire, îmbogățit de sufletul unui loc care se răspândește prin aerul rarefiat.

Lasă un răspuns