Cum s-a născut Casa Jecza

0
256
Sorina Jecza

Am construit, în timp, o casă mare. Péter (Jecza, n.m.), sculptor fiind, avea lucrări multe, volume – „copiii“ lui, cum îi plăcea să spună, obiecte tridimensionale, ce necesitau spaţiu. Casa s-a făcut după măsura acestora. În momentul în care a ajuns însă aşa, nu se justifica să rămână destinată doar celor trei oameni ce locuiam în ea, şi astfel s-au adunat în jurul nostru, la început doar prieteni, cunoscuţi, iubitori de artă, mai apoi necunoscuţi, o comunitate care s-a închegat, în timp, în jurul acestui nucleu pe care arta l-a constituit, care simţeau nevoia să primească această hrană pe care arta o oferea. Şi au primit-o constant. Sunt peste douăzeci și cinci de ani de când Casa Jecza este deschisă tuturor acelora care-i trec pragul. Ceea ce este frumos însă e că a rămas în tot acest timp Casa Jecza, adică un spaţiu cu suflet, nu neapărat „muzeul de artă“, cum l-aţi definit dumneavoastră, o instituţie rece, susţinută prin funcţiuni. Casa Jecza este în continuare un spaţiu locuit, viu, vibrant, animat, ce-şi dezvăluie un suflet, aşa cum doar o casă îşi poate dezvălui.

Un nucleu pe care arta l-a construit

Iar noi, cei ce am mai rămas în casă, suntem cei ce dăruim în continuare. Sună destul de idealizat, dar aşa este: dincolo de orice pragmatism, de orice concept de eficienţă, trebuie să rămână un ideal. Câtă vreme acesta reuşeşte să-şi prezerve forţa constructivă, restul vine cumva. Mai greu, mai uşor, dar vine. „Ca stelele pe cer“ – cum ar fi spus, cu o vorbă care-i era apropiată, Péter Jecza…

Aşadar…, întâi o istorie. Înainte de a fi Muzeul Jecza, casa a primit numele de Triade – Fundația Interart Triade. De unde numele fundaţiei? Cei vechi spuneau Nomen est omen, identificând, înscris în numele oamenilor, destinul acestora. Nu este altfel pentru fundaţie, care a fost şi ea, lungă vreme, nu o instituţie propriu-zisă, ci, cum îmi plăcea mie să-i spun, „o instituţie visătoare“, o structură formată din energia, pasiunea şi visurile unor prieteni care au dăruit această energie, pasiune şi visare celorlalţi.

Istoria începe cândva, la sfârşitul mileniului trecut, anul 1999 – iată, s-au împlinit de curând douăzeci ani de atunci! –, când am ajuns să încheg prima mea carte, ca editor. Eram cercetător într-un institut din Timişoara al Academiei Române, mă ocupam de literatură, de carte, aşadar, ştiam bine ce este o ediţie îngrijită, ce responsabilitate incumbă, aveam conştiinţa importanţei instrumentelor de lucru fundamentale pe care o cultură majoră trebuie să se sprijine – dicţionare, enciclopedii, ediţii critice… În acest context, m-am ocupat de catalogarea lucrărilor de sculptură ale lui Péter Jecza, soţul meu. Un an întreg am fişat, am catalogat, m-am documentat în ceea ce priveşte structura unui catalog „raisonné”. Când l-am încheiat, mi-am dat seama că nu am o editură dispusă să-l scoată. Atunci a apărut scânteia, acel mic moment, unic, ce defineşte un destin.

Emoția artistică trezită de Casa Jecza © Fundația Triade

În plin impas, un prieten apropiat a tranşat, inocent, problema: de ce nu facem noi o editură? Şi, mai bine, o editură, ca parte a unei fundaţii… Zis şi făcut. Am început formalităţile ce se impuneau, dar, cum trebuia ca fundaţia să aibă un nume, s-a pus problema găsirii lui. În acea perioadă, paralel, Péter recuperase literele ce compuseseră numele galeriei de artă a oraşului, litere concepute de el, în urmă cu mulţi ani, ca pe nişte obiecte-sculptură şi pe care galeria, în plin proces de restructurare, voia să le schimbe cu ceva mai „modern“… Cum aceste obiecte („sculpturi lettriste“, le-aş spune!) se aflau în curtea atelierului său, am gândit că ele s-ar putea potrivi, prin reconversie, ca nume afişat pe casa noastră, viitor sediu al fundaţiei. Şi astfel, ajung la povestea „destinului“ implicat în nume: într-o seară, într-un grup de prieteni, ne-am „jucat“, combinând literele pe care le aveam la dispoziţie, pentru a face un alt nume. „GALERIA DE ARTĂ“, cuprindea un inventar limitat de posibilităţi. Le-am încercat pe mai toate. S-a creat o listă, prin permutarea unor silabe, prin combinaţii de litere, prin amestecul lor… Un joc. O joacă… La sfârşit, am comparat propunerile scrise pe hârtie de fiecare. A câştigat, ca de multe alte ori, „savanta“, Pia, care era profesoară de semiotică şi avea o minte organizată prin exerciţiul jocului de şah şi al scrabble-ului: TRIADE. Ni se părea turnat-mănuşă pe realitatea noastră: Péter exersase de ani buni un ciclu de lucrări numit monade, după grecescul „monas“, care înseamnă unitate, şi în consens cu înţelesul pe care îl dădea Leibnitz acelor corpuri care, pe baza forţei lor interne, au asigurate coeziunea, stabilitatea şi autonomia. Din Monadele anilor ’70, Péter a dezvoltat mai apoi un alt ciclu, reprezentat din lucrări ce contraziceau principiul coerenţei interne absolute, permiţând scindarea, diviziunea. Numite, iniţial, Monade duble, mai apoi Diade, aceste creaţii au deschis posibilitatea asimilării triadelor, ca forme succesive. Astfel, numele fundaţiei fusese găsit: Triade. Şi Triade a rămas. Referinţele erau atât de deschise, încât puteau acoperi tot: noi eram trei – Andrei era deja „persoană“, cu drept de reprezentare în simbolica familiei, numărul trei avea apoi, el însuşi, propria încărcătură simbolică, sugera şi alteritatea, noţiune foarte puternică în filosofia comunicării pe care o întrevedeam, trimitea şi la valorile spirituale, la Treime. Acest nume, pentru a închide paranteza de la început, fixa destinul fundaţiei, ca spaţiu deschis altora, spaţiu animat

Alteritatea trimitea și la alte valori spirituale, la Treime

cultural la interferenţa dintre artele vizuale şi alte forme de exprimare artistică (muzică, literatură). În scurt timp, fundaţia era născută. Avea, formal, toate datele unei adevărate instituţii: un sediu – casa noastră, un board – în care patron era Péter, preşedinte fondator, apoi ceilalţi membri – eu, în umbra lui, director executiv, şi Marcel Tolcea, prieten de-o viaţă, coleg de studenţie şi bun ferment pentru orice întreprindere îndrăzneaţă, ce tulbura convenţii prea rigide. De departe, din München, ne veghea George – Georg Lecca, după identitatea noii sale ţări de apartenenţă –, care a rămas legat de Timişoara prin toate fibrele existenţei sale. Când trebuia dată coloratura muzicală unui eveniment pe care-l pregăteam, recursul era la Sandra, marea violoncelistă Alexandra Guţu, al cărei bun-gust muzical şi pricepere găseau întotdeauna sunetul cel mai potrivit să pună în valoare un moment de artă, oricare ar fi fost el. Prin Sandra, muzica a fost mereu una dintre constantele casei.

Din nou mă las ispitită să plonjez în istoria experienţei numite Fundaţia Triade. Încă de când se construia, casa a găzduit atâtea, a fost depozitara atâtor trăiri, încât a dobândit o energie care se simte, care pluteşte, e materială. După ce casa a fost gata, a venit într-o zi Sandra să verifice dacă acustica e potrivită pentru a face muzică. A bătut din palme şi sunetul a răsunat, limpede. Într-o clipă, s-a conturat o decizie, un drum, un destin. Au urmat zeci, poate sute de momente frumoase, fiecare în mod particular. Prima dată a fost vocea sopranei Teodora Ciucur, sora lui Paul Neagu. Ave Maria a răsunat până sus, la cheia de boltă, unde se bucura şi bunul Dumnezeu… A urmat Cvartetul Voces, devenit, pentru o seară, cvintet, alături de Alexandra Guţu. Apoi, flaut, harpă, unsprezece violoncele, pian, nenumărate forme de vioară, percuţie, cor de copii, Grigore Leşe de Crăciun… Minunaţi au fost cei din Grupul Tutora, cu instrumente arhaice, dar şi clavecin, flaut dulce (flûte à bec) şi câte şi mai câte… Federico Mondelci a cântat aici, la Triade, Oblivion, şi m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de Piazzolla şi de saxofon… Să asculţi în casă saxofon cu acompaniament de cvintet e halucinant: totul se umple, vibrează, sunetul îmbracă sculpturile, iar sculpturile rezonează apoi ca nişte clopote. Aerul se impregnează de o emoţie ce persistă… Zeci de sonorităţi, zeci de instrumente… Între toate, violoncelul Sandrei, o permanenţă. Inclusiv, însoţindu-l pe Péter în trecerea cea lungă…

Revin la momentul începutului: primul eveniment al noii fundaţii l-a constituit lansarea catalogului raisonné. I-au urmat altele. Publicaţii de tot felul, după cum ne permitea bugetul. Multe. În anii scurşi de-atunci s-au strâns aproape două sute. Diverse, mai mari, mai mici, mai importante, mai modeste. Fiecare însă având un aport de trăire personală, fiecare cu o mică istorie. Evoc una, cu asupra de măsură dragă mie: cum s-a născut un proiect legat de Aglaja Veteranyi, scriitoarea româncă de expresie germană, a cărei carte De ce fierbe copilul în mămăligă a făcut-o cunoscută în România. Era în decembrie 2003, George Lecca mi-a dat să citesc lucrarea de licenţă a lui Agnes Mattis-Teutsch despre Aglaja Veteranyi şi să văd cum se poate publica. Mi-a promis şi volumul bibliofil cu Geschenke. Ein Totentanz, ilustrat cu linogravurile lui Volz. Am decis să expunem foile volumului cu lucrările şi, în loc de catalog, să publicăm micul studiu al lui Agy. Apoi, a venit restul: am citit De ce fierbe copilul în mămăligă, ce fusese nu demult tradus în româneşte. M-a tulburat felul cât se poate de frust de a-ţi dezbrăca propria viaţă, de a o scoate înafară. Apoi, am descoperit entuziasmul faţă de subiect al Sentei Höfer, directoarea Centrului Cultural German. Am dat cartea mai departe. Prietenii au citit-o pe nerăsuflate. I-am rugat să scrie, spontan, impresii calde. Micul exerciţiu al lui Agy urma să stea alături de alte voci, mai exersate. Senta mi-a spus despre sinuciderea ei. În 4 februarie urmau să se împlinească deja doi ani. 4 februarie… de ce nu? Mai era până atunci ceva mai mult de-o lună. În câteva zile, a început să crească o poveste, care s-a

Am umplut o întreagă săptămână cu prezența Aglajei Veteranyi

tot rostogolit şi a crescut, a crescut… S-au adunat toţi. Din Germania: Metzger, George, Rodica Binder de la Köln. Din Elveţia: Peter Bichsel. Din Turcia: Zehra Cirak, scriitoarea ce a câştigat bursa „Robert Bosch“ după Aglaja. Apoi, au venit de la Bucureşti Nora Iuga, Denisa Comănescu, cu Poliromul, Cărtărescu cu un text… Şi de acasă, mai toţi: Cuci Bădescu, Pia Brînzeu, Smaranda Vultur… Micul pretext creştea, îmbrăţişat de voci grele… În februarie, am umplut o întreagă săptămâna oraşul cu prezenţa Aglajei Veteranyi: spectacolul Odeonului cu dramatizarea romanului, lansarea ediţiei a doua de la Polirom, expoziţia pe care a adus-o Lecca în mapă de la München, traducerile Norei Iuga şi performance-ul lui Ildikó Jarcsek, născut din lectura lor, filmul lui Metzger, Aici, cerul, lectura de la Centrul German, cu Ada Milea şi Zehra Cirak. Toţi, în jurul ei, al preafragilei… În final, ne-am întâlnit cu toţii într-o carte, scoasă în câteva zile: Poveşti pentru Aglaja. Pe hârtie de ziar, neghioabă, dar cu câteva file preţioase, cu desenele făcute anume de Adriana Lucaciu, pentru versurile ei rămase inedite, trimise de iubitu-i ce n-a avut puterea să vină. Imaginea cu rochia-i de mireasă nenuntită, pe care scrisese textul Ana lebt. Coperta cu desenul delicat pe margine, cu aripile de înger care alunecă, liniştit, spre înalt. Tot ce adunasem în febra acelei perioade intra aici. Am cântat-o, am descântat-o, am pritocit-o pe cartea asta, cu urgenţa unui gest ce o putea salva: scrisoarea ei, la început, apoi Peter Bichsel, lecturile, ineditele, „raftul cu amintiri“: interviuri, evocări… Viaţă adunată, viaţă restituită, viaţă apărată… Cartea cu Aglaja astfel s-a născut. Dintr-un fel de poveste. Ca să o legene. Să o aline. Să o susţină. Să o aducă între ai săi, acasă. Cam acesta era „modelul“ întreprinderilor fundaţiei. Nu aveau anvergura unor proiecte majore, „aplicaţii“ la instituţii finanţatoare, ci aveau căldura şi greutatea unor gesturi profunde, ce legau prietenii, credinţe, convingeri. Ce năşteau bucuria de a fi împreună, într-un timp în care exerciţiul de a fi împreună era destul de stângaci. Anii 2000. Stângăcia era însă în contrabalans cu o autenticitate ce dădea fiecărui eveniment vibraţie. Spaţiul Triadelor a devenit, pe nesimţite, un loc – aşa cum se exprima chiar azi o prietenă – „deschis unei comunităţi aparte, ce (avea şansa) de a vedea splendoarea lumii mai des şi mai clar decât ceilalţi.“ Aşa s-au născut toate. Expoziţii, multe, de toate felurile. Îmi aduc aminte, la întâmplare: expoziţiile de sculptură însoţind amplasarea câte unei lucrări în Parcul Triade, apoi seria de expoziţii cu carte-obiect, expoziţia despre feminitatea lui 1900. Frumoasele dessous-uri din mătase şi borangic, atârnând pe fir de salcie ce înfrunzea chiar în timpul expoziţiei, sau debordând din cufere bătrâne… (Desuetudine? Joc de-a fragilitatea? Nostalgia unui timp revolut? Toate. Plus un strop de poezie).

În ani, s-a coagulat în jurul fundaţiei o lume crescută cu valori similare, animată de aceleaşi aspiraţii. Ce primea şi dădea cu egală mărinimie – emoţie, cunoaştere, visare… Parte din lumea asta prelua roluri în orchestrarea evenimentelor, fiecare cu ştiinţa şi talentul său. Un asemenea „nucleu” ce gravitează în jurul fundaţiei numără în jur de o sută de persoane: artişti vizuali, muzicieni, literaţi, arhitecţi. În funcţie de programul anunţat, se activează o parte sau alta a acestui public, completată întotdeauna cu nou-veniţi: prieteni ai celor deja stabili, prieteni ai prietenilor acestora… Se creează astfel tipuri de public specializat, mici comunităţi ce intră într-un fel de comunicare mai intimă. Familii de public, ce se comportă ca atare: se cunosc, se recunosc, împărtăşesc bucurii comune…

Spațiul Fundației Triadelor a devenit, pe nesimțite, un loc

Să situăm însă topografia fundaţiei: situată pe Calea Martirilor, o descoperi abia după ce ai ajuns aproape afară din oraş şi te-ai împăcat cu griul tern al blocurilor rămase mărturie a istoriei prin care am trecut. Întâi îţi apare în faţă doar o pată colorată. Stranie. Parcul Triade: forme diverse, sculpturi, o stilistică prin care filiera neoconstructivistă a anilor ’60-’70 se apropie de un expresionism recitit în cheie ironică. Parcul Triade e avanpostul fundaţiei. El îşi îmbogăţeşte colecţia, anual, cu lucrări ale unor sculptori importanţi din ţară şi străinătate. Alături de artiştii consacraţi, sunt expuşi şi câţiva artişti mai tineri. Pentru foarte mulţi trecători, obosiţi de greutatea fiecărei zile, spaţiul Triade rămâne însă doar un semn de întrebare pus zilnic în drum spre alte ţinte. Pentru cei care au avut, vreodată, curiozitatea (sau, poate, şansa) de a pătrunde dincolo de prag, grădina cu sculptură este frontiera spre o altă lume. Pătrunzând în spaţiul Fundaţiei Triade, intri, de fapt, în Casa Jecza. Chiar dacă Péter Jecza nu mai este de ani, locul păstrează aerul boem al trecerii lui: sute de lucrări, alături de semne ale unei intimităţi încă vii. Trecătorului i se permite să intre. Încet-încet, se trezeşte în mijlocul unei lumi îmbietoare. Este deja de-al locului. Oriunde păşeşte, îl învăluie o poveste ce-l absoarbe cu un aer de familiaritate şi inedit. O experienţă aparte. O clipă petrecută într-un muzeu cu palpit de viaţă, reunind artişti importanţi ai locului: de la cei ai anilor ’60-’70, Roman Cotoşman, Gabriel Popa, membrii Grupului Sigma, Paul Neagu, Diodor Dure, Leon Vreme, Adalbert Luca, Romul Nuţiu, Eugenia Dumitraşcu, Klára Bíró Jecza, Zoltán Molnár, la atâţia alţii… Adevărată colecţie muzeală.

Locul păstrează aerul boem al trecerii lui Péter Jecza

În spaţiul central al casei, galeria de sculptură Péter Jecza. Aici, ani la rând, am ţinut vernisajele expoziţiilor artiştilor invitaţi. Separat, cel de-al doilea spaţiu, distinct, acela al Galeriei Triade, unde au loc, lunar, evenimente artistice complexe (expoziţii, recitaluri de muzică, colocvii, prezentări de film, diapozitive etc). Oferta de artă este completată prin grădina interioară, amenajată ca o expoziţie în aer liber. Ea leagă spaţiul fundaţiei de noua construcţie a Galeriei de artă contemporană, ce poartă numele fondatorului: Galeria Jecza, de care vorbisem anterior. Farmecul deosebit al unei vizite la Fundaţia Triade îl dă acest amestec inedit de spaţiu locuit şi spaţiu pentru artă, o formă de colecţie muzeală vie, oferită spre vizionare. Întotdeauna cu bucurie.

Aceasta este Fundaţia Triade. E mult? E puţin? Obiectiv vorbind, este doar matematica începutului. Subiectiv, este ecuaţia deschiderii infinite: spre încredere, spre tot ce stă cuprins în expresia artei.

Muzeul Jecza este punerea în cadru a unor principii invizibile, ce guvernează din adâncime nu doar o întreprindere oarecare, ci calea pe care ţi-o alegi în viaţă. Aceste legi sunt legate pentru noi, ca oameni, de artă, de pasiune, dragoste, de dorinţa de a împărtăşi valori. Ele nu spun încă nimic despre ceea ce este la vedere, imediat. Despre lucrurile pragmatice. Despre cum vin notele de plată, despre cum se organizează un eveniment de succes… La acest nivel, intră în funcţiune reţetele, lucrurile care se învaţă, organizarea, managementul. În această „schemă“, noi funcţionăm pe mai multe paliere: din aproape în aproape, am crescut un sistem care se susţine, în care fiecare element funcţionează în sine, dar funcţionează şi în relaţie cu celelalte: avem, pe de o parte, nucleul-memorial, de acum, întrucât Péter Jecza, generatorul întregului acest sistem, nu mai este de peste doisprezece ani – Casa Jecza, un spaţiu cu peste o mie de lucrări ale artistului, spaţiu interesant, ce alătură creaţiile proprii altor creaţii, rod al unor colecţii ce s-au constituit în timp; există apoi o altă entitate, cu o viaţă distinctă, Fundaţia Triade, organizată după principiile unei fundaţii ce susţine şi promovează valori de artă, asigurând comunicarea între diversele medii de exprimare sau forme de comunicare – arte vizuale (principalul pilon), muzică, arte performative, literatură. Există apoi o formă de întreprindere, societate, definită după legile economice ale producerii de venit,

Muzeul este punerea în cadru a unor principii invizibile

autonomă patrimonial. În „construcţia“ de care vă vorbeam, acestui segment îi revine o parte importantă. Este versantul ce nu-şi permite multă „poezie“. Are angajaţi, obligaţii, contracte etc. Specificitatea legată de nucleul pe care-l prezentam la început este aceea că tot ceea ce face această societate are drept obiect de activitate arta. Dezvoltă un program finanţat iniţial printr-un proiect european de investiţie, are un atelier profesional foto, prin care expoziţiile noastre sunt documentate prin cataloage, albume, are o mică tipografie ce serveşte aceluiaşi scop, are un spaţiu de galerie de artă. Ca peste tot în lume, galeria este însă doar o „vitrină“, echivalent al unui un showroom, în limbajul altor domenii. Viaţa galeriei însă începe în spatele acestei vitrine: contactele cu cei care ajută la promovarea artei – curatori, alte galerii, instituţii muzeale, participări la târguri de artă, prezenţă pe alte pieţe etc. etc. În acest punct, intervin mecanisme foarte specifice, a căror stăpânire nu se poate face spontan, ci trebuie însuşită, învăţată.

Andrei Jecza, fiul meu şi al lui Péter, și-a însuşit în mod sistematic acest mecanism, prin formarea sa profesională, definitivată cu un master de specialitate la Londra, la un prestigios institut de artă – Sotheby’s. Important este că întreg acest sistem, născut organic, este un sistem integrat, în care fiecare element este important şi îşi joacă rolul specific: Casa Jecza funcţionează ca o platformă de referinţă, creând garanţia numelui unui artist ce nu şi-a trădat niciodată principiile valorice, Fundaţia Triade aduce deschiderea spre ceilalţi, precum şi componentele de educaţie, de formare de public, comunicare, legătură cu comunitatea, partea de cercetare, de fundamentare a valorilor cu care operează, iar societatea, cu Galeria Jecza, implică partea pragmatic activă, cea care produce şi susţine celelalte segmente, beneficiind, la rându-i, de suportul acestora. Ca o mică gospodărie ţărănească, ca să mă raportez la un model tradițional. (Pentru a face o paranteză, spun că acum se aplică principiul, considerat inovativ, al „clusterului”, al dezvoltării intercorelate de entităţi ce au un punct comun; clusterul exista însă şi la bunicii mei, acum o sută de ani, nenumit astfel, dar funcţionând după aceleaşi principii ale unei organicităţi a funcţiilor vitale dintr-o gospodărie: acolo totul se producea „in house“, construind astfel o lume armonică, o structură viabilă prin propriile mecanisme.)

De aici încolo, începe povestea muzeului. Ea le încorporează pe toate celelalte. De fapt, se identifică cu toate celelalte – și așa v-am răspuns, de fapt, ce e Muzeul.

Lasă un răspuns