traducere de Vasile Moga
Creația lui Herbert ar putea fi plasată cu ușurință sub semnul a trei femei, reprezentate în trei opere de la sfârșitul secolului al XV-lea și situate în trei orașe diferite, toate semnificative pentru scriitor. Adormirea Maicii Domnului, o sculptură a artistului german Veit Stoss / Veit Stoß (Wit Stwosz). Pentru a realiza această sculptură destinată tripticului din Bazilica Maicii Domnului din Cracovia, artistul a venit şi s-a instalat în oraș între 1477 și 1489. Herbert văzuse această sculptură în 1952 și-i dedicase o poezie, inclusă apoi în volumul Elegie la despărţire, în 1990. Este vorba apoi despre Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci, realizată între 1504–1513, care a devenit simbol al Muzeului Luvru și al Parisului. Artistul italian a pribegit și s-a stabilit în Franța. Herbert vede tabloul în 1958, iar poezia omonimă pe care i-a inspirat-o a fost inclusă în volumul Studiul obiectului în 1960. Şi, în cele din urmă, este vorba, de asemenea, de Portretul unei tinere, pictat în c. 1470 de Petrus Christus, un artist flamand stabilit la Bruges, dar al cărui tablou a ajuns la Gemäldegalerie din Berlin. Poezia care îi este dedicată a fost inclusă în Raport din oraşul asediat, publicat în 1983.
Acest compendiu de emoții și experiențe pune laolaltă locuri și călătorii care formează materialul operei poetice și eseistice a lui Herbert. Din ea fac parte și pictori: eseuri despre Piero della Francesca sau Johannes Torrentius, poezii ca Necazurile micului creator (Kłopoty małego stwórcy) sau În atelier (W pracowni)… Multe dintre versurile sale sunt descrieri ale unor tablouri. În ceea ce privește femeile, acestea apar în universul herbertian aproape exclusiv prin intermediul tablourilor sau al vreunui episod istoric, ca în versurile: Izidora Duncan, Charlotte Corday. Acesta este un semn de refulare literară, pe care a explicat-o, femeile fiind foarte prezente în viața sa. O altă caracteristică generală a operei lui Herbert este faptul că se bazează pe o construcție foarte precisă.
Elaborare
Orice operă artistică se naște dintr-o personalitate și o poveste. În cazul lui Herbert, indiferent de sensibilitatea și cultura sa inițială, este clar că războiul și cele două perioade când Polonia a fost ocupată, aducând în siajul lor moarte, deportare și distrugere, au reprezentat o traumă majoră. Autorul dezvoltă un mecanism de reziliență bazat pe arta și cultura trecutului. Într-o Polonie devastată, reproducerile de vase grecești, sculpturi și tablouri din albume îl ajută pe Zbigniew să trăiască. Acest lucru este subliniat și de gustul său pentru universul luminos al impresioniștilor sau de reprezentarea acelui interior olandez, în care parcă intri cu adevărat, din poezia Cameră mobilată (Pokój umeblowany) (volumul Hermes, câinele şi steaua). Marele avantaj al acestei construcții a individului prin cultură este că presupune un proiect pe termen lung care poate da sens unei vieți întregi. În cazul lui Herbert, acest conţinut cultural vine să-i completeze studiile de drept, de comerţ și filosofie. Adică tot atâtea premise de a înțelege mai multe aspecte ale vieții, care sunt apoi concentrate într-o poezie sau într-un eseu.
A doua experiență, legată de război și prelungită de comunism, a fost cea a totalitarismului, adică a arbitrarului și a violenței împotriva individului. Răspunsul lui Herbert la această situație a fost un exercițiu de liber-arbitru, a cărui expresie cea mai desăvârșită este Domnul Cogito, născut în 1966, chiar dacă are şi predecesori anonimi care reacționează, în primul rând, prin instinct, ca în poezia Substanţa (Hermes). Într-un sistem binar, simplul fapt de a nu te conforma este deja un semn de revoltă. Cu toate acestea, cel mai înalt grad de luptă sunt tocmai reflecția și conștiința, care îi permit individului să ia decizii autonome, fără a ține cont de exterior, și astfel să-și exercite cu adevărat libertatea.
A treia experiență, legată de cele două anterioare, este cea a manipulării. Ea poate fi identificată cu propaganda, cu minciunile puterii, cu încercările de a falsifica trecutul, de a face să dispară părți întregi din el pentru a rescrie istoria. Ca reacție, Herbert pornește într-o căutare a cunoașterii care tinde, de asemenea, să pună la îndoială și chiar să contracareze interpretări care par a fi considerate de la sine înțelese sau dovedite. O face în mod sistematic în poeziile sale: Povestea Minotaurului (Historia Minotaura) din Pan Cogito și în eseurile sale: Apărarea Templierilor din volumul Barbarul în grădină, Labirint pe malul mării (Labirynt nad morzem) și Natură moartă cu zăbală (Martwa natura z wędzidłem) (ambele incluse în volumele cu aceleași nume). Această căutare tinde, de asemenea, să reducă misterul, sau cel puțin să-l fixeze, fie că este vorba de istorie şi narațiune mitică: Ipoteze despre Baraba (Domysły na temat Barabasza) (din volumul Elegie) sau de alteritatea lucrurilor: Studiul obiectului din volumul cu acelaşi nume. Ea tinde să ne apropie de acei indivizi care au murit de mii de ani și ai căror moștenitori suntem, în orice caz: Anabază (Raport).
Această abordare, care începe ca o revoltă împotriva unor fenomene insuportabile, devine o afirmare a valorilor pozitive, iar proiectul ajunge astfel la armonie. Experiența care i-a îmbogățit și mai mult opera, alcătuită la început din poeme scrise dintr-o nevoie intimă, a fost descoperirea Occidentului între 1958–1960: Franța, Italia și Anglia. Contrastul cu propria realitate este atât de destabilizator, încât îl determină pe poet să devină un contrabandist al culturii și un contrabandist al libertății: de aici, volumul de eseuri din volumul Barbarul și versurile din volumul Studiul obiectului. Opţiunea sa de a se întoarce în Polonia se explică parțial prin importanța pe care o acordă misiunii sale. Poeziile plasate în centrul volumului Studiul obiectului propun un joc de-a alternativa: întoarcere sau nu, schimbare de viață sau nu – Iona (Jonasz), Întoarcerea proconsulului, Elegia lui Fortinbras (Tren Fortynbrasa). Jocul se rezolvă în Reflecţii cu privire la problema naţională (Rozważania o problemie narodu), care impune implicit întoarcerea.
Pe de altă parte, în timpul șederilor sale în Occident, Herbert adoptă rolul de contrabandist al realităților din Est. Acest lucru a fost valabil mai ales în scurtul interval cât a fost profesor în Statele Unite, între 1970 și 1971, prin transmiterea anumitor idei studenților americani care erau departe de preocupările europene. Acest lucru s-a adăugat eforturilor sale de mobilizare a colegilor germani împotriva intervenției în Cehoslovacia, în septembrie 1968, și în favoarea Comitetului pentru apărarea muncitorilor polonezi, în 1976. Îndeplinind acest rol, el își rafinează modul de a extinde destinul polonez la dimensiuni universale și de a-l transforma în unul general-uman. E ceea ce făcea deja în poeziile inspirate din povestiri mitologice: Atenei (Do Ateny) sau de tradiția epică, homerică: Despre Troia (O Troi) sau de cea shakespeariană: Pădurea din Ardeni (Las Ardeński) (toate trei în volumul Coarda de lumină), dar culminează în Raport din rai (Sprawozdanie z raju) (volumul Inscripţie), Raport din Oraşul asediat (Raport z oblężonego Miasta) (volumul Raport), Metamorfozele lui Livius (Przemiany Liwiusza) (volumul Elegia). Este adevărat că acest proces se datorează, în parte, interferenței potențiale a cenzurii, dar, la fel ca și liberul-arbitru, el îi permite autorului, în primul rând, să-şi recâştige spațiul public.
Herbert analizează până la ultimul detaliu mecanismele creației artistice, fie că este vorba de pictură, poeme epice, narațiuni mitologice etc. și se inspiră din ele pentru propriile sale opere, care au o structură elaborată și echilibrată. Aceste mecanisme de du-te-vino între operele trecutului și ale sale, din Polonia și din străinătate, sunt vizibile și în eseuri, un fel de autopsie a civilizației. Cum se construia o catedrală gotică, cum s-a construit Acropola din Atena, ce este arta cretană, cum funcționa armata romană? Știind că expansiunea Romei și a Atenei, toată strălucirea lor s-au realizat prin războaie de cucerire (Lecţia de latină și Problema samosiană, ambele în volumul Labirint), ele vor deveni sinonime cu anihilarea etruscilor, a bretonilor, a samosienilor… Și ce să credem despre soarta Provinciilor Unite ale Ţărilor de Jos în secolul al XVII-lea, „Epoca de aur“ a lor? Puterea lor economică și comercială a determinat înflorirea domeniului artelor, al științelor și al vieții de zi cu zi. Cu toate acestea, secolul s-a încheiat cu un declin al olandezilor, ca urmare a acțiunilor întreprinse de vecinii lor ambițioși, Franța și Anglia, și a certurilor interne dintre autoritățile federale și cele provinciale. Acest model oferă posibilitatea unei analogii interesante cu secolul al XVI-lea, „Secolul de aur“ al Poloniei, care a fost urmat de slăbirea treptată a acesteia până la dezmembrarea sa, în secolul al XVIII-lea, din cauza vecinilor belicoși și a rivalităților interne. Astfel, eseurile lui Herbert se referă la peisaj și culoare, economie, epistemă și la modul de reprezentare a acestora. Adesea, se prezintă drept căutare a adevărului: Încercare de descriere a unui peisaj grecesc (Próba opisania krajobrazu greckiego) (în Labirint). Preţul artei (Cena sztuki) (în Martwa natura), care este o plăcere în sine. Aceasta nu oferă o certitudine, ci încearcă să ofere o stare de cunoaștere și dovedește că, la fel ca toate lucrurile omeneşti, nu este nici univocă, nici definitivă. Ceea ce nu exclude prezentarea unor imagini spectaculoase, cum ar fi cea a peșterii originare, unde s-a născut Zeus: sfârșitul eseului Labirint și începutul Încercării de descriere sau imaginea peşterii de la Lascaux, unde arta este cea care creează misterul Lascaux (Barbarul).
Mijloacele
Herbert obișnuiește să facă schițe ale locurilor pe care le vizitează sau ale tablourilor pe care le vede, iar versurile sale capătă și ele ceva din aceste linii epurate. Absența aproape sistematică a însemnărilor referitoare la timp și loc contribuie la crearea unei atmosfere minimaliste. Totuși, intensitatea transmisă prin simpla prezență a unor elemente naturale: Insula (din volumul Inscripţie), a unor obiecte: Numai să nu fie înger (Żeby tylko nie anioł) (în Studiul) sau a unui loc pe care poetul nici măcar nu l-a vizitat: Rovigo devine mai tulburătoare decât orice confesiune lirică. Gustul său pentru tot ce este ambiguu și plurivoc se manifestă, între altele, prin rupturi sintactice, cum ar fi, de exemplu, parataxa, prin care un adjectiv poate face referire la două substantive diferite.
Dimensiunile reduse ale poeziei îl obligă pe autor să rețină doar elementele sau liniile de forță care constituie ființa unui obiect. Cu toate acestea, reducerea la esențial nu înseamnă simplificare. Cuvintele sunt cântărite și alese pentru asocierile pe care le provoacă, dar și pentru sonoritatea și lungimea lor, care le fac să se împletească între ele și să participe la armonia generală. Fiind vorba, în general, de vers liber, ritmul devine cu atât mai important cu cât se bazează pe combinații de silabe și cuvinte, pe jocul între cezură și ingambament. Uneori, ritmul poeziei reflectă o emoție care nu este exprimată direct, căci Herbert este foarte reținut și ironic, dar care se manifestă prin alegerea unei cadențe rapide sau lente. În plus, Herbert se joacă cu anumite coduri ale poeziei poloneze clasice, bunăoară prin ruperea versurilor lungi în secvențe mai scurte, pe care cititorul este liber să le reconstituie modulându-şi lectura.
De multe ori, totul începe cu notații vizuale, ca și cum privirea poetului i-ar transmite cititorului ceea ce vede. În poezia lui Herbert, lucrurile se succedă la fel ca atunci când te uiţi la un tablou: detaliu cu detaliu și apoi privirea de ansamblu. Uneori, cititorul este implicat total în fluxul conștiinței unui personaj, este atras în mecanismul raționamentelor acestuia. Este cazul lui Kaligula (Pan Cogito) sau Damastes poreclit Procust vorbeşte (Damastes z przydomkiem Prokrustes mówi) (volumul Raport), în care personajele sunt de-a dreptul nebune. Ce să mai spunem despre Elegia lui Fortinbras (Tren Fortynbrasa) (volumul Studiul) și Divinul Claudiu (Boski Klaudiusz) (volumul Raport)? Aceste personaje sunt oare condamnabile? Sau trebuie să le acordăm o parte de umanitate, deoarece sunt animate de o voință civilizatoare și încearcă să facă ordine în lume?
Imaginile, mai ales metaforele, contribuie, de asemenea, la crearea emoției care, la Herbert, pare să fie tot timpul ținută în frâu de ironie, de dorința personajului de a se distanța, de a nu se lăsa copleşit, pentru a evalua mai bine evenimentele. De asemenea, paradoxul, o figură de gândire frecventă în scrierile lui Herbert, introduce îndoiala în legătură cu orice adevăr presupus dobândit. În acelaşi timp, el face posibilă o nouă percepție sau o percepție dintr-un alt punct de vedere a unui fenomen istoric sau intelectual și creează astfel surpriza. Implicitul este una dintre modalitățile preferate ale discursului herbertian pentru că-l implică mai mult pe cititor în conţinutul versurilor, făcând apel la înțelegerea acestuia. Procedeele retorice sunt și mai numeroase, iar analiza detaliată sistematică a unei poezii permite să le descoperim mai uşor.
În structura volumelor, poeziile sunt ordonate cu precizie; începutul, centrul și sfârșitul culegerii sunt poziții importante, în jurul cărora se organizează celelalte poezii, în funcție de teme și alternând concomitent ritmurile și dimensiunile.
Destinatarul
Herbert încearcă să stabilească o comunicare reală cu publicul său. Adesea, primul cititor este destinatarul versurilor sau eseului. Autorul dorește să-i facă o bucurie, să-i ofere o dovadă a respectului său și să-l atragă în spațiul poeziei, în care inserează detalii din propria biografie, conferindu-i astfel o semnificaţie suplimentară. Această semnificaţie suplimentară poate trece neobservată de cititorul „naiv“, nu afectează mesajul versurilor, dar cititorul avizat are satisfacția de a le adăuga şi un context, cu atât mai mult, cu cât acest context nu reduce pluralitatea de interpretări posibile. La aceasta se adaugă și obiceiul lui Herbert de a dărui poezii prietenilor săi, strecurându-le în plicul cu scrisoarea pe care le-o trimite. Iar acest obicei de a dărui se repetă și în cazul cititorilor, chiar dacă o face la alt nivel.
Această situație de comunicare specială se reflectă și în relația cu destinatarul, care este implicat în lucrarea respectivă. El este luat ca martor, inclus în „noi“, asociat la întrebările [pe care şi le pune autorul], îndemnat să ghicească ceea ce el doar sugerează, este stimulată imaginația sa senzorială. Şi, mai important chiar, el nu este niciodată sigur că a înțeles toate sensurile posibile ale poeziei, ceea ce-l determină de multe ori să revină la acel subiect. De fapt, el se află adesea în situația din poezia Aş vrea să descriu (Chciałbym opisać) (din volumul Hermes), picioarele sale se identifică cu spațiul poeziei și încep să scoată „rădăcinuţe“. Iar statistica publicului cititor herbertian confirmă această ipoteză, întrucât seducția exercitată de opera lui se dovedeşte durabilă.
Interpretări
Pierderea și deposedarea care ocupă un loc central în experienţa autorului ar putea cu ușurință să îndrepte creaţiile lui Herbert spre nihilism, pe care însă el îl detestă, probabil pentru că risipa de existenţe umane al cărei martor a fost îl determină, dimpotrivă, să respecte viața, chiar și în expresia ei cea mai instinctivă. Deviza lui preferată este „orice ar fi“ (în franceză, în textele lui Herbert: malgré tout). De aici, umanismul său profund, nevoia de a se lega de trecut pentru a-și înscrie propria viață într-un continuum, pentru a o legitima într-un fel, și apoi pentru a-i da sens, nevoia de a transmite cititorilor contemporani și viitori cunoaşterea şi trăirile sale. De aici, insistența asupra legăturii cu ceilalți, un mod de a se ancora în spațiu și timp, atunci când își pierde reperele anterioare.
Arta este una dintre valorile sale, deoarece supraviețuiește și este martoră a muncii individului, a speranțelor sale și a tot ceea ce lasă în urmă. Cu condiția, bineînțeles, ca această artă să reușească să asigure nemurire unei situații, unui obiect, unui sentiment… ca tot atâtea repere ale existenței umane. Pictorul, ca și scriitorul, trebuie să știe cum să eternizeze momentul, alegându-și cadrul, lumina și dând viaţă personajelor sale. După cum spunea Malraux – un alt cunoscător al artei și al vieții –, „moartea transformă viața în destin“. Acesta este și motivul pentru care autorul Herbert se joacă cu publicul său, introducând tema sfârșitului în ultimul său volum de versuri: Epilogul furtunii, care vorbește despre moarte, dar, de fapt, și, mai ales, despre bucuria de a trăi (plaisir de vivre).
Arta este afirmare, iar în cazul lui Herbert este vorba inclusiv de afirmarea valorilor estetice care se confundă cu valorile morale, ceea ce corespunde perfect filosofiei vechilor greci și moralei secolului al XVII-lea francez (le Grand Siècle). Cu toate acestea, un autor confruntat cu maniheismul îngust al „realismului socialist“ nu poate nega farmecul eroilor ambivalenţi și al situațiilor ambigue. Este dificil să pretinzi că cunoști motivele unui individ, mai ales când acesta este la câteva veacuri distanță, iar mărturiile fragmentare care au rămas nu sunt neapărat demne de încredere. Această ambiguitate asigură un excelent potenţial dramatic, pentru că păstrează o parte din necunoscut, din ceea ce e neexplorat, conferă mai multă substanţă personajului și stârnește curiozitatea.
Senzația și imaginile senzoriale sunt esențiale în opera herbertiană, deoarece ele definesc ceea ce este uman la fel de mult ca și cultura, permițându-i omului să înțeleagă lumea exterioară și să se bucure de ea. Pentru că omul herbertian este un individ care nu se leapădă de niciun aspect al umanității sale și se acceptă pe sine în totalitate, iar acest lucru este tocmai ceea ce-l atrage pe cititor: posibilitatea de a se îmbogăți, fără a se nega pe sine.
Caracterul fascinant al operei lui Herbert provine și din multiplele posibilități de interpretare pe care le deschide. Trebuie deci să vorbim de valoarea semiotică a acesteia, pentru că, în mod paradoxal, el lucrează mult cu semne nediscursive, străine limbajului. Se folosește de obiecte precum: Nasturii (Guziki) (volumul Rovigo), spații naturale: Muntele din faţa palatului (Góra naprzeciw pałacu) (volumul Inscripţie), poziția corpurilor: Domnul Cogito despre poziţia verticală (Pan Cogito o postawie wyprostowanej) (volumul Domnul Cogito), granița dintre două lumi: Pasărea din pom (Ptak z drzewa) (volumul Studiul) etc. Iar aceste imagini simbolice sporesc impactul poeziei asupra imaginației. În mod similar, opera lui Herbert, luată în ansamblul ei, își trădează caracterul epic. Aceasta spune povestea opresiunii și a luptei împotriva ei, bazată pe solidaritatea faţă de ceilalți. Orașul, călătoria și căutarea sunt motive inseparabile în această viziune. Toate aceste elemente sunt stilizate în stil antic, dar se referă și la istoria recentă, inclusiv la cea a Poloniei. În sfârșit, dimensiunea hermeneutică, cea a interpretării misterului, se bazează pe curentele orfice (după numele poetului Orfeu) și ermetice, referitor la misterele de la Eleusis. Creaţia herbertiană aduce o notă de solemnitate întregului și subliniază faptul că suma lucrurilor pe care nu le cunoaștem rămâne mult mai mare decât suma lucrurilor pe care le cunoaștem: promisiune a unei vieţi mereu deschise spre aventuri omenești și umaniste.
* Brigitte Gautier, Poezie contra haos. O biografie a lui Zbigniew Herbert, traducere de Vasile Moga, Tracus Arte, Bucureşti, 2023, pp. 239–248.
