In Memoriam Mașa Dinescu

0
210

noiembrie 2019

Dragă Mașa…

aș vrea să-ți scriu ceva,

nu să scriu despre tine,

când ai plecat deja.

Mașa, țin minte cum ne-am apropiat. Parcă era ieri, m-ai chemat la o întâlnire cu Lev Dodin, marele regizor rus; venise în 2008, la festivalul UTE cu un text complicat, o adaptare după romanul lui Vassili Grossman, Viață și Destin. Textul suna dumnezeiește în limba română, infernul trăit de personaje se transfigurase prin tălmăcirea ta, aproape devenea suportabil totul. Am stat atunci tustrei, Tu, Levin și cu mine, la o măsuță în holul hotelului Intercontinental, la o cafea. Voi vorbeați rusește – pentru a câta oară mă fermeca muzicalitatea acestei limbi? – și, fiindcă știai că nu înțeleg limba, te opreai și-mi șopteai ce povestește Lev, discuția era relaxată, se vorbea nu doar despre teatru, ci despre iureșul în care trăiam toți, într-un capitalism sălbatic, după comunism. La răstimpuri, Mașa, vorbeai despre fiica ta, Irina, care tocmai făcea înconjurul lumii, cumva un an sabatic, ziceai, fiică-mea vrea să cunoască mai întâi lumea și apoi pe sine. Și, ca un făcut, chiar atunci a sunat Irina de pe un alt continent, confirmându-ne, telepatic, că ne auzise pomenind-o…

Luminița Voina-Răuț
Luminița Voina-Răuț

Mașa, ai lucrat apoi cu Yuri Kordonski, în teatrul meu. Știu, ai tradus enorm, din rusă, maghiară și alte limbi, dar eu te-am simțit în două texte ce ulterior au devenit spectacole de referință în Teatrul Bulandra. Pavel Sanaev, cu al său roman, adaptat de regizor, Îngropați-mă pe după plintă, un text tulburător, și Joseph Brodsky, cu poemul său filozofic Marmură. Din păcate, niciunul dintre cele două spectacole nu se mai joacă, dar în mintea și sufletul spectatorilor sigur au rămas, fiind spectacole din categoria must. Și, chiar dacă lumea nu știe cum e să migălești pe asemenea texte, crede-mă că eu și mulți alții știm că, fără un text genial tradus, nici regizorul, nici scenograful, nici actorii nu pot face nimic! Ciudă mi-e că premiile Uniter te-au ocolit, că juriile omit, cu sau fără voie, munca traducătorilor în plăsmuirea unui spectacol!!

Totuși, cu adevărat te-am cunoscut, Mașa, în cele câteva zile când m-ai invitat în oaza familiei tale, la Cetate. O invitație-cadou, după Paști. Am străbătut pădurea și brusc mi-a apărut în față Dunărea! De pe mal, ne priveau un înger negru și casa boierească. Un vestibul ușor suprarealist: scaune, și mese de lemn, și ștergare țărănești, și un pian, la care cineva cânta Chopin. M-ai prezentat, firesc, lui Mircea, soțul tău – acolo pur și simplu amfitrion, nu poet, nu persoană publică –, și tuturor celorlalți oaspeți, ba chiar și fiului și mamei tale. Și m-ai invitat la masă, cu aerul cel mai degajat din lume, de parcă ne știam de o viață. Și a urmat un adevărat festin, udat cu vinuri alese, cu glume, iar eu te priveam surprinsă. Aveai un fel de a fi unic: păreai a fi în largul tău și acolo – la ciorba de pește, condimentată cu vorbe slobode – dar și peste câteva ore, în fostul hambar transformat într-o adevărată sală de concerte. Opt bursieri de la Conservator studiaseră o săptămână cu trei muzicieni străini: un pianist, un violoncelist și un violonist, invitați la Cetate. Oferind apoi un regal: un concert cu opt studenți și trei maeștri într-o sală aflată în penumbră, cu sfeșnice și lumânări aprinse, cu ferestrele larg deschise, pentru ca Dunărea să însoțească instrumentele… Mi-ai dăruit atunci câteva clipe magice și nu știu dacă ți-am mulțumit destul… Mașa, ultimele dăți când ne-am auzit, te-am invitat la două spectacole, dar mi-ai zis nu pot veni, însă vine fiica mea, iar Irina mi-a spus ce ți se întâmplă… Și nu te-am mai văzut, Mașa. Pentru mine, tu rămâi fata aceea delicată, cu ochii pierduți undeva în zare. Privind Dunărea, cerul, pădurea și având în ochi atâta liniște, atâta liniște, atâta liniște…

Lasă un răspuns