Casa Vecină

0
174

Nu e o metaforă. Nu doar o metaforă. La Târgu Mureș, pe strada unde locuim de ani buni, sunt mai peste tot case cu un nivel, cel mult cu un etaj. În dreapta noastră, o familie de români, cu care ne salutăm, dar habar nu am cine sunt, cu ce se ocupă. De la etaj, din balconul lor spre curte, se vede foarte bine terasa noastră, și dacă în după amiezile de vară stăm acolo la o cafea, vecinii ne fac semn cu mâna când ies și ei pe balcon. Deunăzi s-a spart o țeavă pe stradă, chiar în fața casei lor, și atunci am schimbat câteva vorbe.

Atât. În stânga noastră se află sediul unei asociații maghiare de agricultori, pe ei îi cunoaștem, în treacăt. Nu demult, porumbeii și-au făcut cuib în luminatorul comun, și a trebuit să ne sfătuim, cum să le oprim accesul. Peste drum, ceva mai jos, stă o familie română numeroasă, probabil trei generații, cu care, de asemenea, ne salutăm, ba odată am discutat despre străinii care parchează pe stradă, blocând permanent porțile noastre, și ar trebui să facem ceva. Lângă ei, chiar vizavi de casa noastră, doi soți bătrâni, femeia maghiară, bărbatul român. Deunăzi, doamna mi s-a adresat din fereastră, cerându-mi o dedicație pe un volum de poezii. Mai jos, o familie maghiară, mai încolo, încă una. Ne salută și ei amabil. La fel și noi. Dar nu știm nici cum îi cheamă. Cred că putem petrece astfel o viață întreagă chiar.

De ce spun aceste lucruri? Se vorbește mult aici, în Ardeal, despre cunoașterea reciprocă, despre marea oportunitate oferită de conviețuirea noastră, privind însușirea unei alte limbi, culturi, mentalități. Oportunitate, desigur. Dar această oportunitate ar trebui și exploatată. Înainte de 1989, în regimul comunist s-a încercat în toate chipurile stimularea traducerii operelor literare. Și din maghiară în limba română, dar în primul rând din română în limba maghiară. Traducătorii au fost plătiți destul de bine, tălmăcirea ajungând să fie considerată ca un fel de dovadă a loialității față de stat. Desigur, s-a încercat apropierea celor două literaturi nu din interes cultural, ci din interes politic, căci de bună seamă diriguitorii s-au gândit că în acest fel ar fi mai ușoară integrarea, ba mai mult, asimilarea minorității. Dar indiferent din ce considerente, esențial este că azi practic toți clasicii literaturii române sunt accesibili în limba maghiară. Invers situația nu este la fel de roză, dar cei mai importanți autori, Petőfi Sándor, Ady Endre, József Attila ș.a.m.d. sunt, de asemenea, la dispoziția cititorilor români.

Cu dobândirea libertății, parcă s-a creat impresia că ne-am eliberat și de povara cunoașterii reciproce odată ce a încetat dirijarea centrală a vieții literare. Am o veste proastă, ori poate mai degrabă e totuși o veste bună: nu am scăpat de această povară. Doar că în locul ”indicațiilor de partid” – care, să fim sinceri, au ”condamnat” la traducere și multă maculatură a realismului socialist – ar trebui să înțelegem tălmăcirea reciprocă în sfârșit ca o poruncă interioară. Dar pentru asta nu este suficientă intenția. Este nevoie de bani, de programe, și ar trebui să se creeze un cadru instituțional corespunzător pentru relațiile literare româno-maghiare, în primul rând pentru traduceri reciproce. De aceea este salutar că în ultimii ani Institutul Balassi din București urmărește și acest obiectiv. După cum și Institutul Cultural Român a înțeles mai nou că trebuie să promovăm literaturile noastre nu doar peste mări și țări, ci și în țară. De pildă noi, la Târgu Mureș, în Filiala de aici a Uniunii Scriitorilor, împreună cu colegii din București, organizăm de câțiva ani o conferință intitulată Interferențe literare româno˗maghiare, la care acordăm și premii unor traducători. Și asta deoarece traducerea constituie, în lipsa unei atenții cuvenite, o muncă eroică, mai ales că azi traducătorul nici măcar nu se poate aștepta la o remunerație rezonabilă. Totuși, ce bucurie e să descoperi că o capodoperă scrisă în altă limbă, după săptămâni și luni de trudă ți se oferă, în sfârșit, în limba ta maternă.  Și ce descoperire este pentru tine, cititorul, să constați că în ”casa vecină” trăiesc oameni cu adevărat de nădejde.

Firește, nu cred că doar prin cunoașterea reciprocă vor dispare tensiunile dintre noi. Conflictele sunt, de regulă, generate de niște interese opuse, și trebuie eliminate acestea. Dar dacă ne cunoaștem reciproc, ajungem mai aproape de soluție, căci nu vom mai fi prizonierii prejudecăților, suspiciunilor și temerilor noastre, ci ne vom lua soarta în propriile mâini.

Marius Tabacu de pildă a făcut probabil de sute de ori mai mult pentru înlăturarea acestor temeri decât mulți politicieni. Eu însumi am putut constata, când a apărut, în sfârșit – și nu chiar ușor – Trilogia transilvană a lui Bánffy Miklós în limba română în traducerea lui, ce revelație a fost această carte pentru mulți cititori români. Inclusiv pentru românii din Transilvania. Fiindcă trăim, aici, alături, în casa vecină, dar asta nu înseamnă neapărat că ne și cunoaștem. Desigur, e nevoie de capodopere pentru a obține un asemenea efect, iar Marius Tabacu a ales cu mână sigură aceste capodopere ale celor mai buni scriitori maghiari din Transilvania, fie că e vorba de Bánffy Miklós sau de Székely János. Această trilogie a lui Bánffy înseamnă și ca muncă un efort extraordinar; trebuie să mărturisesc că am admirat perseverența traducătorului, și nădăjduiesc că vor apărea și alții care să-i urmeze exemplul. Numai că nu e vorba aici doar de speranță. Chestiunea nu poate să depindă doar de decizia curajoasă a câte unui intelectual de excepție, cum a fost Marius Tabacu. Pentru a merge mai departe ar trebui să uităm urgent prostia că în economia de piață literatura, inclusiv traducerea unor opere cheie, se supune legilor pieții.

Nu. Pentru a face cunoștință cu locatarii casei vecine n-ar trebui să așteptăm spargerea unei țevi. Marius Tabacu a știut asta.

Lasă un răspuns