Când Marius Tabacu mi-a încredințat spre lectură manuscrisul traducerii lui Péter Esterházy, Jurnalul Pancreasului[1], am avut parte de cele mai triste zile, pentru că știam deja de boala celui dintâi, iar paginile de zi cu zi ale însemnărilor lui Esterházy prefațau într-un fel trăirile lui Marius!
Dar nici prin cele mai pesimiste gânduri nu puteam accepta că se va duce atât de curând dintre noi, devreme ce în primăvară participasem alături de el la o dezbatere organizată de Institutul Cultural Maghiar „Balassi” din București tocmai pe tema traducerilor din limba maghiară, iar în dialogurile aproape săptămânale mă ținea la curent cu evoluția traducerii sale a unei impresionate istorii a literaturii din țara vecină, lucrând cu o frenezie și un optimism numai bun de a îndepărta orice gând nefast.
Colaborasem anterior asiduu cu Marius la cele trei volume din Trilogia Transilvană, opera de căpătâi a lui Miklós Bánffy, tălmăcită de cel omagiat acum într-o manieră impecabilă, motiv pentru care – cu numai o lună înainte de trecerea lui în eternitate – a și fost premiată de Uniunea Scriitorilor din România.
„A lucra” cu Marius Tabacu pare un verb oarecum desuet, ce nu va putea nicicând cuprinde complexitatea interacțiunii dintre traducător și opera aflată în transpunere, pentru că el, tălmăcitorul, se identifica întru totul cu autorul, devenea parte a creației, viziune pe care ținea mereu să o reafirme atunci când i se oferea ocazia. Asta a și făcut ca toate traducerile sale să curgă într-o limbă fără cusur, întotdeauna autorii identificându-se fără rezerve, fiind și uimiți de perspicacitatea transpunerii. Când Júlia Szilágyi și-a recitit versiunea realizată de Marius a volumului memorialistic de o tragică sensibilitate, scris în limba ei maternă, maghiara[2], mi-a mărturisit emoția profundă când și-a regăsit transpuse cuvintele și frazele de parcă cineva îi citise nu doar gândurile, ci până și cotloanele unor sentimente și suferințe numai de ea știute.
Iar acum trebuie să vorbim de Marius Tabacu la trecut! Dincolo de disperarea neantului, nu pot să nu asociez prietenului dispărut două trăsături ce l-au definit: libertatea și responsabilitatea. Prima s-a manifestat din plin în anii 1980, când lașitatea mai tuturor părea o stare de fapt, în vreme ce responsabilitatea, ca atitudine conștientă, era măsura datoriei împlinite, nu oricum și în orice fel, ci în formele cele mai înalte ale alchimiei umane: spiritul și spiritualitatea, intelectul și intelectualismul. Poate de aceea îmi vine acum în gând o altă figură importantă a culturii române – Vasile Pârvan -, care a rostit în cadrul unei prelegeri (Parentalia) expresii frecvent invocate de atunci: „Cei vii pomenesc pe cei morți. E o datorie pe care muritorii și‑au statornicit‑o, dintru însuși începutul gândului despre moarte: liniștea de piatră, în care cădea dintr‑odată viața, era așa de grozavă, încât minții înspăimântate a muritorilor moartea nu‑i putea fi decât un somn greu”. Și continua apoi: „Cei vii caută să împărtășească pe cei morți cu bucuria ori cu întristarea contemporană. E încercarea de preamărire a celor pe veci adormiți, pentru a face, prin asemănarea lor cu noi, lauda ori hula celor de azi”[3].
Cum de la sine se înțelege, într-un astfel de moment s-ar cuveni a spune mai multe despre Marius Tabacu, pătrunzând oarecum în intimitatea sa biografică, lucru care în alte împrejurări ar putea părea o impietate. Dar nu voi face asta, pentru că nu este aici locul și nici momentul. Intrând însă în posteritate, oamenii de cultură în general au încetat să-și mai aparțină, împărtășind și celorlalți din trăirile lor. Deoarece, înainte de toate, biografiile exemplare trebuie să devină modele de viață, pentru congeneri, dar mai ales pentru cei tineri, deplânși de multe ori că le lipsesc reperele, mai ales într-o lume în care „banul” pare să domine, în care căpătuiala pare un imperativ de prim rang, când mulți din liderii noștri politici par incapabili de a formula, dar mai ales de a pune în lucru proiecte durabile și în acord cu așteptările concetățenilor.
De aceea, Marius Tabacu poate fi un asemenea model, un reper care să reașeze nu doar cultul pentru muncă, ci mai ales pentru promovarea concordiei, într-un spațiu atât de încercat de vicisitudinile istoriei. Într-un asemenea context, Marius Tabacu a avut un parcurs intelectual ideal, în timpuri privite – grosso modo – ca fiind lipsite de orizont, presiunea ideologicului corupând caractere, dar mai ales limitând aspirațiile. Însă trebuie să spun că în plin regim comunist au existat conduite și opțiuni profesionale ce te puteau feri de îndobitocirea promovată pe atunci cu mult sârg. Nu intru acum în detalii, însă – printre altele – opțiunea de a studia muzica, de a căpăta virtuozitatea într-un instrument etc, au fost breșe care satisfăceau nu doar exigențe intelectuale, dar te și fereau de un contact prea strâns cu politicul. Competențele dobândite într-un asemenea domeniu erau ca un capital la purtător, evident simbolic, dar utilizabil oricând și oriunde în lume, pentru că era bazat nu numai pe talent, cât mai ales pe pricepere, perfecțiune artistică, pasiune, dar mai ales pe un nedisimulat cult al muncii. Este chiar cazul lui Marius Tabacu, absolvent al Academiei de Muzică din Cluj, secția de pian, afirmându-se apoi ca profesor, dar susținând deopotrivă concerte și recitaluri de pian pe mai multe scene importante din România, unanim apreciate.
Aceasta a fost doar una din fațetele lui Marius Tabacu. Pentru că el a dovedit deopotrivă vocație de om al mass-mediei, fiind redactor la Radioteleviziunea din Cluj, apoi director fondator al studioului Video Pontes, funcțional încă și astăzi, context în care a realizat câteva câteva zeci de filme documentare. Despre valoarea lor nu m-aș exprima eu acum, însă cele câteva premii importante ce i s-au acordat vorbesc de la sine: Premiul „Füst Milán” și „Bethlen”, pentru ca pelicula sa „Târgul” să fie laureata unui festival internațional de film independent Anonimul.
Însă ceea ce mi se pare mie cu totul și cu totul remarcabil a fost activitatea lui de traducător. Avem deja prin condeiul său peste o duzină de volume tălmăcite din limba maghiară în română, și n-aș putea spune acum că nu sunt în cunoștință de cauză în ceea ce privește calitățile lui de traducător. Pentru că trebuie să fim bine înțeleși: munca de transpunere dintr-un idiom în altul nu este o îndeletnicire strict mecanică, cum ar fi tentați să creadă cei superficiali și deloc dispuși să privească dincolo de a găsi echivalențele lingvistice.
Așa cum am sugerat mai sus, în concepția lui Marius, tălmăcitorul de bună calitate devine în primul rând copărtaș la creația transpusă dintr-o limbă în alta, chiar coautor, și ar fi acum destul de indecent să mă apuc eu acum să glosez pe seama teoriei traducerilor, de vreme ce sunt sute, dacă nu cumva mii de tomuri erudite pe această temă, la fel cum nu este întâmplător că au apărut în cadrul facultăților de litere de pretutindeni specializări tocmai în acest domeniu, cu o programă suficient de stufoasă.
Dar ca să închei acest text de pioasă aducere aminte, trebuie să subliniez că o particularitate a eforturilor lui Marius Tabacu de traducător constă mai ales în culturile pe care le-a promovat: cea maghiară și cea română. Sub acest raport, aici ar fi încă multe de spus, de vreme ce cel Atotputernic a lăsat să conviețuiască în spațiul transilvan două popoare care au atâtea în comun nu de un veac, nu de două, ci de un mileniu, realizând împreună o cultură materială și spirituală de un specific aparte.
Vor trebui să treacă însă ani de zile pentru a ne debarasa de prejudecăți, ca să putem apreciea personalitatea lui Marius Tabacu. Este în destinul lumii ca mai întâi să se aștearnă Pacea, pentru ca mai apoi să reflectăm asupra spiritelor care au dat sens unei epoci.
Până atunci, binecuvântată să-i fie amintirea, bunului prieten Marius Tabacu!
[1] Volum apărut apoi la București, Edit. Curtea Veche, 2019, 224 p.
[2] Júlia Szilágyi, Cartea insomniilor, în românește de Marius Tabacu, Cuvânt înainte de Lucian Nastasă-Kovács, Cluj, Edit. Școala Ardeleană, 2017.
[3] Vasile Pârvan, Scrieri, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p.524‑525.
