Alexandru Vlad, Țara cu un singur scriitor*

O poveste de dinainte de 1989 îl are drept personaj principal pe Sorin Titel, căruia, la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, îi fusese tradusă în limba olandeză o carte. Este vorba de o poveste adevărată, și nu de rodul imaginației prozatorului. Mulțumit de calitatea cărții, editorul l-a întrebat pe Sorin Titel dacă îi mai poate recomanda și alți scriitori români, pe care să-i aibă în vedere. Și prozatorul a început să-i recomande fără să pregete. Editorul a rămas bouche bée, la care Sorin Titel l-a întrebat de ce este mirat că i-a propus spre publicare alți scriitori români. Și editorul i-a răspuns că a fost la el un scriitor pe nume Marin Sorescu, care, rugat să-i mai sugereze și alți scriitori români valoroși, i-a răspuns că nu poate să-i recomande niciunul.

O poveste de după 2010, când l-am cunoscut pe Alexandru Vlad la primul FestLit (2014) din Cluj-Napoca. Și am stat la o cafea, și apoi la o bere împreună cu un prieten al său, sculptorul Ioan Marchiș. Alexandru Vlad era un om cu un farmec aparte, care știa să tăifăsuiască precum puțini oameni pe care i-am cunoscut în viața mea știau s-o facă. Aveai impresia că, vorbind cu tine, era pe cale să pregătească următoarea povestire, ruptă din viață, născându-se din vorbele sale, care deveneau, pe nesimțite, realitate palpabilă, fără a-și pierde nimic din aura de taină. Se aprindea în ochii săi un fel de lumină misterioasă când prindea în limbaj vreo expresie frumoasă, ce părea că deschide ferestre către lume. Ochii-i străluceau a bucurie, bucuria unui intelectual à la lettre, în care omul degustă aproape fizic o reușită a spiritului. Că i-a ieșit și o spune. Și ce o mai fi spunând în textul său ingenios, conotat cu subtilă ironie, cu metafore de om cu un talent remarcabil, din nefericire prea puțin apreciat de oficialii breslei scriitoricești pentru ceea ce a făcut în literatura română. Aprecierea poate veni sau nu – opera rămâne. Nemeritatul con de umbră e cu putință să fi fost cauzat și de dezinteresul său de a intra în anumite jocuri de putere, care te pot face celebru, faimos, de succes numai și numai dacă ești, cum zice englezul, in. Dacă nu – ești pe bară, ca să spunem așa.

Aici, ne propune să cunoaștem o țară foarte cunoscută nouă, în care lipsesc scriitorii aproape cu desăvârșire. Există numai unul, restul – o adunare de amatori.(Peter Sragher)

* * *

Se spune mereu despre scriitori că ar fi o specie dificilă, că ar avea defecte pe care măcar de le-ar folosi ca să conceapă personaje negative, dar fac mai degrabă uz de acestea în conflictele dintre ei. Conflictele pot avea un caracter plural, adică orice organizaţie de breaslă se împarte curând în două sau trei partide, fiecare visând să aibă alt statut şi alţi lideri, ori iau forma unor rivalităţi nominale, care pot să se întindă pe întreaga viaţă. Că ei sunt ei înşişi abia la masa de scris, sau când călătoresc.

Iar scriitorii ar fi din firea lor nişte călători. De înţeles, adică cei care călătoresc tot timpul cu imaginaţia, de ce n-ar fi, când se iveşte prilejul, gata să se ducă la aeroport? Şi călătoriile s-ar putea să-i fascineze mai mult decât pe oamenii de rând. Şi asta nu e greu de demonstrat – dacă până la marea noastră revoluţie scrisul le-a ţinut loc de călătorii, după acea revoluţie călătoriile au ţinut cel mai adesea loc de scris. O călătorie ar fi ca o carte pentru care nu trebuie să munceşti – și pe care nici nu trebuie s-o scrii, nici s-o citeşti. Se desfăşoară de la sine. Pentru Paul Theroux fiecare capitol e un tren.  

În ţara noastră, există scriitori mulţi, ceea ce am considerat întotdeauna a fi un lucru bun, dovadă prezenţa masivă la ultimul târg de carte de la Paris. Dar într-o ţară nu prea departe de noi, cu un regim politic încă incert, un fel de tranziţie perpetuă, ştim cu toţii că există un singur scriitor. Prilej de mirare o vreme,  apoi de amuzament şi, până la urmă, de reflecție.

N-aş fi scris despre asta dacă, până la urmă, nu s-ar fi întâmplat să-şi amintească şi de mine cineva de la centru, să mă scoată din ascunzişul meu şi să mă trimită, în cadrul unui program în care şi-au unit eforturile mai multe instituţii culturale şi câţiva sponsori, nu altundeva, ci tocmai în această ţară cu un singur scriitor. Nu s-o fi găsit la repezeală nici un alt amator. Confraţii ţin, în general, să facă parte din delegaţiile breslei atunci când se fac vizite în China sau, cel mai adesea, în mult jinduita Franţă. Şi iată că astfel tocmai mie mi-a fost dat să ajung în ţara cu un singur scriitor.

Toţi ştiau despre acest scriitor, unicul din ţara lui, şi i se jinduia probabil condiţia privilegiată, numai eu, naivul, nu înţelegeam de ce, aşa stând lucrurile,  nimeni nu se prea înghesuia să viziteze acea ţară şi, dacă se putea, să-l întâlnească fie și numai pentru câteva minute, în prezenţa ambasadorului ţării noastre. E de la sine înţeles că acel scriitor era unul faimos în ţara lui şi candida, propus din partea Academiei naţionale, în fiecare an la Premiul Nobel. O fi călătorit şi el, dar m-am interesat – nu fusese niciodată la noi. Alegea, ca şi confraţii noştri, destinaţiile mai atrăgătoare, poate aceleaşi. Ai noştri nu s-au dus acolo, ba că ţara ar fi una de lumea a treia, ba că abia scăpasem noi înşine de un asemenea regim şi că acel individ era prea în graţiile guvernului său şi deci nu prezenta interes. Îi invidiau tirajele, dar nu se prea înghesuiseră să-l citească, cu atât mai puţin să-l contacteze. Nu că ţara aceasta, balcanică şi cu ieşire la mare, n-ar fi avut potenţial turistic, dar nu prea avea infrastructură. Se mai spunea că, imediat ce soseai, erai dat pe mâna unui ghid foarte îndatoritor, dar din privirile căruia nu mai aveai cum să scapi. Mai mult ca sigur funcţionar al puternicelor servicii secrete naţionale. Or, noi tocmai de asta scăpasem şi nimeni nu prea voia să-şi amintească de acele vremuri. Deşi, printre lucrurile bune, se zvonea că o tipografie specială lucra numai pentru el.

Fiind singurul, a trebuit să se manifeste în toate genurile: poezie (în tinereţe), proză scurtă şi apoi roman (la maturitate), publicistică (permanent), şi teatru (asta mai ales în ultima vreme). Unii credeau că era firesc aşa, fiind el autorul naţional, alţii opinau că ajunsese să fie singurul tocmai pentru că avuse această capacitate. Însă, stând strâmb şi judecând drept, nu se putea reproşa că un singur scriitor ar fi fost o formă fără fond. I se juca o piesă, i se ecraniza un roman. Poeziile sale erau în manualele şcolare şi se recitau la serbările câmpeneşti. Avea astfel un statut de invidiat. I se sugerase însă ca, până când nu se împlinea prioritatea asta cu Nobelul, să scrie cu predilecţie romane. Pentru că ţara avea totuşi o problemă: nu luase încă Eurovisionul şi premiul Nobel.

Era primit la Preşedinţie de câte ori avea chef, pentru că ţara cu un singur scriitor avea şi un singur preşedinte, un singur prim-ministru, cărora li se părea firesc să aibă un singur scriitor, pe care se întreceau să-l trateze cu toată deferenţa şi cu toate privilegiile. Preşedintele avea consilierii, prim-ministrul avea cabinetul, dar scriitorul era singur de tot. Era unic. Se fotografiau cu el pentru presă, apăreau uneori şi la televiziune cu el, mai ales în campanii electorale. Ţara nu era mare şi ştiţi dumneavoastră: ţară mică, drapele multe şi statui mari. Cândva se va afla, într-o piaţă centrală, şi statuia sa. Deocamdată, avea la Biblioteca Naţională o masă rezervată pe numele său şi un raft pe care se aflau doar operele sale. Exista propunerea ca scriitorul să intre în patrimoniul UNESCO, s-a făcut şi o cerere în acest sens, dar răspunsul a venit în limba engleză şi preciza că forul internaţional în cauză avea în vedere, prin statut, doar edificii, monumente şi parcuri istorice. Mai puţin persoane.

Ştiam că o Uniune a Scriitorilor Profesionişti nu aveau, ar fi fost inutil. Scriitorul participa totuşi uneori – foarte rar – la şedinţe ale Uniunii Scriitorilor Amatori (care nu erau chiar scriitori), asta aşa mai mult din plictiseală şi ca să se asigure că statutul său nu era primejduit, nu se ridica nici un altul până la nivelul lui. Nu neapărat să-i ia locul, dar să se ajungă în situaţia nedorită ca ţara să aibă doi scriitori. Sigur, mulţi din aceşti amatori cârteau că exista un singur scriitor recunoscut, îl invidiau pentru drumurile (dese, li se părea lor) în străinătate şi ar fi vrut fiecare să-i ia locul, nu neapărat să fie mai mulţi. Ţara nu era bogată, politica guvernului era una de austeritate şi nu s-ar fi putut bucura o„“ liotă de scriitori de aceleaşi privilegii. Şi nici populaţia n-ar fi ştiut cum să-şi împartă timpul de lectură şi admiraţia.

Am fost condus la biroul lui, în clădirea care nu atrăgea prin nimic atenţia, dar care, mai mult ca sigur, avea să fie cândva casă memorială. Peste tot zăceau stive de cărţi, inclusiv pe casa scărilor. „Ai fost norocos că m-ai găsit acasă“, îmi spuse el după ce îmi strânse mâna şi-mi făcu semn să mă aşez pe canapea. Pentru însoţitorul meu special, aduse un taburet din bucătărie. „Fiind singurul scriitor“, continuă el, „sunt atât de des invitat în străinătate, încât, sincer să fiu, abia mai fac faţă. Uneori, abia apuc să-mi schimb rufăria între un voiaj şi altul. Dacă la voi călătoriile şi bursele stârnesc invidie şi contestări din partea confraţilor, la mine nu se pune problema“. „Critici aveţi mai mulţi?“ am întrebat eu. „Da. Dar toţi scriu despre mine. De aia se şi numesc ei critici. Uneori, stau la rând ca să poată publica o cronică în cele câteva reviste.“ „Deci şi reviste aveţi mai multe? “ „Da, mai multe. “ „Atunci despre ce scriu ele?… Înafară de …“ „Despre clasici, despre literatura străină. La noi se publică multe traduceri. Se face şi multă literatură comparată. Avem o editură specializată şi eu sunt consilierul acestei edituri.“ „Aveţi şi un ministru al culturii?“ am vrut să ştiu. Nu aveau un ministru, dar un secretar de stat şi o comisie parlamentară se ocupau de asta. Foarte ocupaţi, mai mult ca sigur, mi-am spus eu. „Cultura, în cazul acesta cultura scrisă, ne costă mai puţin. Şi, dacă ar fi mai mulţi, mai mult ca sigur ne-am certa între noi, ne-am împărţi în grupuri şi grupuleţe, am veni cu vreo teorie a generaţiilor, şi alte alea.“ Ah, cât de bine ştiam eu toate acestea! „Unul singur nu are cu cine să se certe, să polemizeze.“ Am băut cafea, am discutat tot felul de lucruri. Mi-am dat seama că nu avea sens să-l întreb de ce nu rămăsese undeva în miraculosul Occident, profitând de libertatea de călătorie. Ar fi fost chiar o prostie.

Dacă avea totuşi unele constrângeri? Nu avea voie să folosească pseudonime, de altfel n-ar fi avut nici un motiv s-o facă, toată lumea acceptând că aveau un singur scriitor.  

Apoi, scăzu puţin vocea şi însoţitorul meu special se prefăcu interesat de tablourile de pe pereţi, în exclusivitate peisaje.

„Responsabilitatea e mare. Sunt condamnat să iau Nobelul pentru ţara mea, când ne va veni rândul. Anul trecut, l-a luat un egiptean, adică acesta vine tot mai aproape, cum s-ar spune. Dar ascultă-mă pe mine, nu că aş fi un pesimist, dar Nobelul acesta ar fi şi un dezastru. Din clipa aceea voi fi dus din oraş în oraş, la târgurile internaţionale de carte, la congrese, şi nimeni nu va mai investi nimic în cultură, nici un scriitor nu va mai avea statutul meu. Obiectivul odată îndeplinit (aşa se exprimau autorităţile), nu ne va mai rămâne decât Eurovisionul.

Spunea el ceva. Mai puţine, problemele pot părea tocmai din cauza asta mai serioase,  mai grave, după cum un singur scriitor e mult mai important decât atunci când trebuie să împartă gloria cu alţii. Doar că apăreau responsabilităţi, care altfel s-ar mai fi disipat în comunitate.

Întors acasă, unii confraţi m-au întrebat, nu fără ironie, cum a fost, cum e să ai de-a face cu singurul scriitor omologat al unei naţiuni. Unii nici nu observaseră că am lipsit. Le-am bălmăjit ceva despre teribilele frumuseţi naturale ale acelei ţări pe care ei o ocoliseră, despre ospitalitatea oamenilor de rând şi despre generozitatea autorităţilor. Cât despre scriitorul în cauză, am dat din umeri şi am spus că era unul ca oricare. Şi totuşi, am ţinut ceva secret, a fost ceva despre care n-am scos o vorbă. Cum să le fi spus că nu doar că el era singurul scriitor al ţării lui, dar în săptămânile cât am stat acolo am fost eu însumi considerat singurul scriitor român în viaţă? M-am abţinut, ca să nu stârnesc prea multă gelozie. N-ar fi avut la ce să-mi folosească.

––––

*Acest text a apărut prima oară în revista Vatra nr. 3/2014. Reproducerea textului în limba română și permisiunea de a fi tradus în limba germană ne-a fost acordată de către fiul lui Alexandru Vlad, Alexandru Vlad jr.