Olena Herasymiuk s-a născut în anul 1991 la Kiev. Este poetă, participantă la acțiuni de luptă, paramedic în Batalionul Medical Hospitalierii, activistă civică. Autoare a cărților Cântecul închisorii, Calendarul execuțiilor și Surditatea și coautoare a proiectelor Nedopysani, de comemorare a oamenilor de litere victime ale invaziei ruse, și Austriaca, ambulanță de reanimare care a evacuat peste 13.000 de răniți. A contribuit, de asemenea, la conceptul de evacuări medicale pe distanțe lungi „Kraken“. Olena Herasymiuk a fost distinsă cu numeroase premii și recunoașteri, printre care Women in Arts Award (2025), Premiul juriului la Campionatul European de Slam Poetry (2024), Premiul „Taras Melnyciuk“ (2024), Top 30 sub 30 – KyivPost (2020), BookForum Best Book Award (2020), Clasamentul „Cartea Anului“ (2020) și Premiul „Oles Honciar“, fiind, de asemenea, decorată cu distincțiile de stat „Pentru viața salvată“ și „Crucea Cavalerului“ a Armatei Voluntarilor Ucraineni. A participat la Revoluția Dem212 unității și a activat ca paramedic în Batalionul Medical Voluntar Hospitalierii, oferind asistență la punctul de stabilizare din Avdiivka, lângă Mariupol. A oferit sprijin cercetașilor în timpul operațiunii speciale și al arestării lui Volodimir Țemah, combatant pro-rus implicat în doborârea avionului Boeing 777, zborul MH17, precum și în alte crime.
* * *
Bine te-am găsit, cititorule! Te rog, nu ezita, pășește mai departe pe urzeala acestui text. Nu e nevoie să te descalți, oricum e murdar pe jos din cauza atacurilor nocturne – încă n-am apucat să curățăm urmările. Simți sub tălpi trosnetul cioburilor, pe marginea drumului nostru ar putea zace ramele sfărâmate ale ferestrelor sau caroserii arse de mașini, dar cartierul prin care ne vom plimba în această notiță literară este, totuși, destul de sigur. Aici e marginea orașului, în apropiere curge bătrânul Nipru, iar ca „bonus“, imediat ai parte de lucrul bine pus la punct al apărării antiaeriene. Așa că „avem norocul“ să culegem schije și alte „daruri de la Putin“.
Mă numesc Olena Herasymiuk și, alături de mine, te poți simți acum în relativă siguranță. Vezi tu, toată viața mi-am dorit să devin scriitoare. Dar a trebuit să dedic șapte ani salvării răniților, făcând parte din Batalionul Medical „Hospitaliery“[1]. Ambulanța de evacuare pe distanțe lungi, „Avstriika“[2], pe care am conceput-o împreună cu colegii mei și pe care lucrează acum echipaje de paramedici voluntari, a evacuat deja peste treisprezece mii de răniți. Cu acest lucru ne mândrim cel mai mult în viață.
În afară de asta, am scris trei cărți și, împreună cu colegul meu Evhen Lir am inițiat proiectul memorial „Scrieri neterminate“.
În primăvară, am reprezentat Ucraina la Campionatul Mondial de Poetry Slam. Toți au trăit emoțiile alături de mine, pentru că a fost pentru prima dată când țara noastră a participat la un asemenea eveniment, iar asta a făcut ca totul să fie și mai emoționant. Astăzi, în Ucraina, sunt foarte puține vești bune, de aceea astfel de întâmplări și faptul că oamenii își susțin țara sunt, în sine, o veste bună. Mulți artiști lucrează acum tocmai din acest motiv: să aducă vești bune. Pentru că știu că, după ce cineva va strânge cioburile și va curăța urmările bombardamentelor, cei care au supraviețuit vor avea nevoie de un lucru esențial – să li se amintească de bucurie.
Altădată, totul era diferit. Literatura era percepută ca profesie, ca drum pe care îl puteai planifica pentru o viață întreagă, un drum pe care te puteai bizui. Eu am decis că vreau să devin scriitoare cu mult înainte să ajung la școală. Bunicul meu, Myhailo Dațiuk, a fost învățător și scriitor, iar tatăl meu a fost, de asemenea, scriitor. Pentru mine, acest destin părea firesc, dinainte rânduit. Mă fascinau rafturile pline de cărți și poveștile despre literatură, pe care le ascultam în cercul familiei. Îmi plăcea nespus când bunicul mă învăța cântece populare și mă duceam împreună cu el să colindăm vecinii, ducând mai departe tradiția. Copilăria mea a fost plină de frumusețe și artă. Astăzi însă, toate acestea au trecut pe ultimul plan. Fiindcă pentru ucraineni, țelul suprem este acum să supraviețuiască. De peste o mie două sute de zile, luptăm pentru a rămâne în viață. De unsprezece ani, misiunea noastră e să nu cedăm sub asalt. Iar tot ceea ce ne ajută să atingem acest scop capătă o însemnătate aparte.
Așadar, acțiunea din acest text se petrece în dimineața zilei de 10 iulie. Încercăm să ne croim drum printr-un oraș bombardat, oraș care fumegă atât de tare, încât aerul devine irespirabil. Incendiile de proporții, provocate de lovituri și de schije, vor fi stinse abia spre seară. Aplicațiile pentru monitorizarea calității aerului indică nivelul roșu. Kievul a îndurat cel mai puternic atac din întreaga sa istorie. Rușii au acum o nouă tactică: strâng drone „Shahed“ și, într-o singură noapte, le îndreaptă asupra câte unui oraș mare sau a câtorva mai mici. Astăzi am fost noi.
Peste câteva zile, vor fi alte trei orașe. Unul dintre ele – Cernăuți – care e cel mai aproape de voi.
Nu am dormit toată noaptea. Totul se întâmplă așa: te trezești dintr-o dată din pricina unei explozii și înțelegi imediat, fără urmă de îndoială, că este vorba chiar de o explozie. Te smulge din somn prin huruitul pământului și prin vibrația aerului. Asta e o cunoaștere pe care doar războiul ți-o poate dărui, o senzație pe care nu ai cum s-o confunzi cu altceva. Altădată, ne trezeam din cauza izbucnirii bruște a adrenalinei. Dar acum suntem cu toții atât de epuizați, încât chiar și prin ceața unui somn pe jumătate continuăm să repetăm mecanic aceleași acțiuni: te ridici, aduni lucrurile esențiale pentru supraviețuire – fluierul, în caz că rămâi sub dărâmături, bateria externă, telefonul, pe cei dragi, animalele de companie – și cobori în adăpost.
Ne ascundem în baie. Și trebuie să spun că încă avem noroc. Mulți locuitori ai Kievului glumeau spunând că plătesc chirii exorbitante, ca să ajungă, noapte de noapte, să doarmă în parcări sau în stațiile de metrou, din pricina bombardamentelor. Statisticile „îmbucurătoare“ arată că, într-o singură noapte, douăzeci de mii de oameni au înnoptat în metrou. Noi nu reușim să ajungem până acolo, pentru că la periferia orașului totul începe în aer, din prima clipă. Așa că, deocamdată, ne rămâne regula celor doi pereți de protecție. Și speranța că nu ne va veni prea curând rândul s-o tragem pe a scurtă.
Cât despre literatură, în asemenea împrejurări poeziile ies fie prea triste, fie prea vesele. Puțini mai reușesc să păstreze un echilibru, pentru că realitatea este atât de densă în evenimente, încât, fără să vrei, îți iei de acolo porția de inspirație. Au apărut tot mai mulți autori ai „unui singur poem“. Oamenii caută moduri de a aduna în sine durerea, frământările, neputința de a înțelege absurditatea atacului venit din partea foștilor „vecini“, iar arta rămâne una dintre cele mai importante căi prin care această durere și dorul de o viață normală își pot găsi o ieșire.
397 de drone și opt rachete balistice au fost lansate de data aceasta asupra noastră, așa vor anunța structurile oficiale. Toate acestea au venit în patru valuri consecutive. Iar cu o zi înainte, Federația Rusă lansase împotriva Ucrainei un număr record de 728 de drone. Cu o săptămână înainte de asta – 550 doar asupra Kievului. Acestea sunt doar mici episoade din coșmarul care se petrece aici în fiecare zi. Dar trebuie să rezistăm, pentru că nu uităm care este scopul nostru principal: să supraviețuim.
Altădată, durerea inimii era doar o metaforă livrescă, iar acum este ceea ce trăim zi de zi. Și ceea ce va rămâne cu noi. Prea puțin loc s-a dovedit a fi în această inimă, în acest mușchi atât de esențial, ca să încapă dorul după toți cei care nu mai sunt aici.
Altădată, aș fi vorbit cu tine, dragă cititorule, despre frumusețea literaturii, despre importanța ei, despre greutatea cuvântului, despre experiențele și trăirile mele, despre emoția pe care mi-a adus-o premiul Women in Arts… Dar acum nu mai pot decât un singur lucru: să fiu aici cu tine, în timp ce-ți imaginezi cum cerul albastru al dimineții se împletește cu fumul incendiilor, iar printre crăpăturile acestor nori cenușii se întrevăd crucile sfintelor noastre lăcașuri. Așa arată astăzi Kievul, în vara aceasta. Așa trece viața noastră, prin aceste ninsori calde și cenușii. Noi toți devenim, încet, tot mai cenușii. Dar nu mai putem să ne scuturăm de această albă, prematură bătrânețe.
Dacă rușii lovesc un bloc de locuințe, înlăturarea dărâmăturilor poate dura zile întregi. În jurul ruinelor sunt mereu mulți oameni – salvatori, supraviețuitori, medici, vecini, voluntari cu suflet mare, psihologi și jurnaliști care documentează aceste atentate și le povestesc lumii întregi. Fiecare așteaptă un miracol. Dar miracolul vine foarte rar. În noaptea de 10 iulie, au murit două femei, una dintre ele era caporal de poliție, avea doar douăzeci și doi de ani. Astfel de vești lovesc drept în inimă. Am început să trăim cu mult prea multă durere fiecare nume apărut în necrologuri, chiar dacă le vedem pentru prima dată. De parcă fiecare ne-ar fi rudă, fiecare ar merita să-i întinzi o mână, să-i așterni o plasă de siguranță. Dar nu simți decât neputință.
Astăzi, e o zi mai liniștită. Ascultă cu atenție – sunetul cioburilor de sticlă sub pașii noștri începe să se stingă pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul drumului. De obicei, până la prânz reușim deja să curățăm geamurile sparte, să tractăm mașinile arse pentru a debloca circulația, să acoperim cu folie găurile lăsate de lovituri. Fiecăruia i se găsește o treabă în acest război. Foarte des postăm pe rețelele sociale despre aceste lucruri, dar algoritmii ascund astfel de povești. Așa că scrisul a devenit cel mai rapid mod de a ne face auziți. Pare un paradox, într-o lume a tehnologiilor noi, dar astăzi așa luptăm.
Asta e tot. Acum vei întoarce pagina acestei povești, și călătoria noastră ciudată se va sfârși. Dar, înainte să ne luăm rămas-bun, aș vrea să faci un singur lucru. Oprește-te și închide ochii. Încearcă să alungi gândurile care nu-și au rostul acum. N-ai nevoie de ele. Acum inspiră adânc și încet aerul din jur, încearcă să-i simți temperatura, mirosurile, sau poate chiar curățenia sa. Fii atent la cum îți umple ușor plămânii și la cât de ușor îi părăsește. În el nu e greutatea metalului, nu e înecăciunea flăcărilor, e doar aer curat și binefăcător, cel care-ți dă voie să trăiești. Există doar inspirația și expirația. Inspirație și expirație. Doar liniștea și sentimentul de siguranță care te învăluie.
Ne pierdem ușor speranța când trăim prea mult timp în împrejurări care nu mai lasă loc umanității. Și tot la fel de ușor pierdem lucrurile simple, firești, pe care le credeam mereu aproape și pe care nu ne-am fi gândit vreodată că le vom pierde. De aceea am vrut să-ți amintesc de acele momente plăcute, scurte și tăcute, care se întâmplă chiar acum, alături de tine. De exemplu, de posibilitatea de a respira adânc și liniștit, de a te concentra asupra ta, asupra propriului trup. E atât de simplu – și totodată atât de prețios.
Îți sunt recunoscătoare pentru timpul tău, dragă cititorule. Poate că acest text nu ți-a spus nimic nou – războiul din țara mea durează de mult, și am auzit cu toții multe despre el. Dar pentru mine a fost extrem de important să întind acest fir invizibil între gândurile mele și atenția ta. Să-l fac să treacă peste kilometri întregi, dincolo de limitele timpului, dincolo de ceea ce poate cuprinde un trup uman fragil. Pentru că zile la rând am scris această poveste pentru tine, alegând cu grijă temele, construind acest fir narativ, și în momentele acelea de lucru am uitat, fie și pentru o clipă, că întunericul din jur există și că moartea câștigă totdeauna pe neașteptate.
Cred că acest lucru se numește speranță.
[1] Hospitaliery, în ucraineană Госпітальєри, este denumirea batalionului medical de voluntari ucraineni, înființat în anul 2014, care participă la războiul ruso–ucrainean din Donbas. Membrii batalionului oferă primul ajutor, preiau și evacuează soldații ucraineni răniți din cele mai periculoase zone ale frontului. Sloganul lor este: „Pentru binele fiecărei vieți!“
2] Este vorba despre un autobuz-ambulanță, dotat cu șase paturi și patru locuri pe scaune, denumit Avstriika(„Austriaca“), în memoria medicului de război Natalia Iațun Fraușer, cunoscută sub porecla „Austriaca“ și care a decedat în urma unui accident rutier.
