Am scris cândva un text în care am detaliat toate morțile care mi-au atins viața, deja de la o vârstă fragedă. Era un text lung, care începea prin a explica morțile care avuseseră un impact, mai mare sau mai mic, asupra mea. Textul nu l-am publicat niciodată (de fapt, chiar natura lui mă împiedică să-l termin). Motivul pentru care menționez acest text este faptul că, între morțile despre care vorbeam, un subcapitol îl alcătuiau morțile literare. Oameni a căror viață pulsează sub versurile pe care le-au scris, pentru că este vorba cu precădere de poeți. Morți care sunt o mare pierdere deopotrivă pentru literatură, dar și personală, dat fiind că ajunsesem să am cu aceste persoane o relație extrem de semnificativă, favorizată – prin activitatea literară pe care o numim traducere – să le citesc opera în profunzime. Este și cazul lui Ioan Es. Pop.
Ne-am cunoscut în persoană în 2018, la Festivalul Internațional de Poezie de la București. Am schimbat puține cuvinte atunci, undeva, la o grădină de vară, dar am simțit că am în față un om minunat, de o tandrețe și o eleganță care m-au cucerit imediat. Aș putea repeta afirmația lui Stefan Zweig din Lumea de ieri despre poetul belgian Émile Verhaeren: în doar câteva ore petrecute împreună, „am ajuns să iubesc acea persoană la fel de mult cum am iubit-o“ ulterior.
La puțin timp după ce ne-am cunoscut, vorbind despre poezia română cu poeta argentiniană Mercedes Roffé, care trăiește la New York, aceasta mi-a propus să facem o plachetă cu poeme ale lui Ioan Es. Pop, pe care-l cunoscuse cu câțiva ani în urmă în Franța și-l citise în engleză. Eram de acord că este unul dintre cei mai interesanți și copleșitori poeți români în viață.
A fost prima mea tălmăcire din Ioan Es. Pop, care a adus cu sine o fascinație pentru poezia sa, care nu putea să nu se traducă în nevoia de a transpune acel univers peculiar în limba care mă găzduiește, atât la nivel literar, cât și vital, de mai bine de un sfert de secol. După placheta Mundos lívidos / Lumile livide publicată de Roffé la Pen Press, New York (https://www.edicionespenpress.com/autores), în 2019 am publicat, tot în spaniolă, de data aceasta în Columbia, la Editura Escarabajo – unde era (și este încă) director Stéphane Chaumet, scriitor francez care editase o antologie din Ioan Es. Pop în Franța cu ani în urmă, în traducerea Lindei Maria Baros – antologia Un hueco en los huesos / O gaură în oase. În acea antologie, reuneam, de fapt, doi monștri ai poeziei românești, Ioan Es. Pop și Angela Marinescu, doi poeți care împart organic spațiul acestei cărți. (https://escarabajoeditorial.com/site/producto/un-hueco-en-los-huesos/)
Cartea am prezentat-o la Madrid pe 31 mai în 2022, unde poetul a fost invitat să participe. Ideea mea era să vină mai întâi la Madrid, iar apoi, în toamnă, să ne ducem să prezentăm cartea la Bogota. „Columbia, vai, Corina dragă! Ar fi un vis!!!! Să știi că merg cu tine oriunde!“ Realitatea era însă alta. Sănătatea sa era deja foarte șubredă, abia putea să se deplaseze. După atâta călătorie în interior, după atâta mers în genunchi (să ne amintim că poetul spunea într-un interviu, încă în 2014, că vocația sa „este una de implorator, de călător pe dinăuntru, și de om care umblă mai degrabă în genunchi decât pe picioarele lui“), corpul său abia mai putea duce acel organ „care produce dispariția“ și care „e singurul organ cu conștiință / pe care-l purtăm în pântece“.
Prezentarea cărții a fost un moment de mare intensitate, în special datorită lecturii poemelor. Poetul Manuel Rico, președintele Asociației Scriitorilor Spanioli, a vorbit mai întâi despre posibilele corespondențe dintre poezia spaniolă și cea românească, apoi despre poezia Angelei Marinescu (care nu putuse să vină tot din motive de sănătate) și despre poemele lui Ioan Es. Pop, la care avusese acces prin acea antologie. Când Ioan a avut cuvântul, a vorbit doar despre poezia Angelei, și apoi s-a uitat la mine cu un aer oarecum disperat și mi-a spus că eu știu mai multe despre poezia lui, că el nu mai are nimic de spus. După un moment de tăcere semnificativă, în care mi-am dat seama că are dreptate, că spusese absolut tot ce era de spus în poemele sale, am început să citim câteva dintre ele pentru publicul spaniol, nu foarte numeros, dar select. Am terminat lectura cu poemul Banchetul, care ne-a lăsat pe toți fără respirație, întrebându-ne în ce pat, în ce colț al încăperii ne aflăm, clipă în care „ziua păru a se-nteți“.
În cele trei zile petrecute la Madrid, Ioan mi-a povestit viața sa episodic. El, care aproape niciodată nu spunea mai mult decât câteva cuvinte, nu mânca aproape nimic, vorbea doar ilustrând propriul său vers: „…aici / viața se bea și moartea se uită.“ Eu nu făceam altceva decât să ascult și să potrivesc în mintea mea poeme și trăiri. Apoi, singură, în camera de hotel, încercam să transcriu aproape cuvânt cu cuvânt conversațiile noastre. Oare de ce? Pentru ca la un moment dat, acum de exemplu, să fac dezvăluiri? Un obiectiv fără sens, în fața unei opere poetice totale, scrise pornind chiar de la biografie, dar și dinspre margini, dintr-o perpetuă inadaptare, ca răspuns la o profundă neliniște metafizică, evidentă deja din prima sa carte, Ieudul fără ieșire (1994), ancorată în realitatea degradată a ultimilor ani ai dictaturii comuniste.
În conversațiile de la Madrid, am decis că voi traduce integral cărțile sale și că vom începe cu prima. Eram cuprinsă de entuziasm. Citeam atunci A Village Life de Louise Gluck, într-o ediție minunată, publicată în spaniolă. „Păi așa o carte vreau și eu!“, îmi spune Ioan la micul dejun. „Îți promit că-ți fac una!“, îi răspund. Editura este cea la care am publicat ultima mea carte de poeme în spaniolă (Desde dónde amar / De unde să iubim, 2021) și o antologie din Lucian Blaga (La luz que siento / Lumina pe care o simt, 2022). Înainte să fac propunerea către editură, îmi dau seama că Ieudul lui Ioan Es. Pop are deja o traducere, făcută în 2010 de Dan Munteanu Colan și publicată la Editura Baile del sol. Îi scriu lui Ioan și-mi spune că nu este nicio problemă, pentru că drepturile sunt ale lui și că vrea foarte mult să aibă cartea aia așa de frumoasă, tradusă de mine în spaniolă.
Treisprezece ani mai târziu, în 2023, cu puțin timp înainte de moartea poetului, Ieudul a deschis din nou ochii în spaniolă, văzând lumina tiparului de data aceasta la una dintre cele mai prestigioase edituri de poezie din Spania, Pre-textos. Traducerea lui Dan Munteanu Colan am citit-o doar după ce am publicat-o pe a mea, și este minunată. Cred că faptul că există în spaniolă două traduceri ale aceleiași cărți esențiale ale poeziei românești nu înseamnă altceva decât confirmarea valorii sale.
L-am văzut pe poet pentru ultima oară din nou la București, în septembrie 2023 la Muzeul Literaturii Române, la prezentarea cărții lui Ion Mureșan Izgonirea din poezie. Vorbisem la telefon cu puțin timp în urmă și era deja foarte bolnav. Nu știu sigur dacă a ajuns la el „cartea aceea albă și frumoasă“, cum spunea, dacă a avut-o în mână înainte să plece și să ne lase orfani pe mulți. Dar știu că i-a ajuns antologia La poesía del siglo XX en Rumanía / Poezia secolului XX în România, publicată la Editura Visor în 2022, care începe cu Tudor Arghezi și se încheie cu el, cu Ioan Es. Pop. Mi-aș dori să se fi simțit doar pentru o clipă fericit.
Probabil că, acolo unde este, poetul scrie versuri în care viața se uită, iar moartea… ei da, sunt convinsă că el știe mai bine decât oricine ce se face acolo moartea.