Întâlnirea cu un poet adevărat este o aventură aparte în viața unui om, așa cum a fost în existența mea când l-am întâlnit pe omul și poetul Ioan Es. Pop. Nu poate fi un contrast mai mare între poetul profunzimilor arhetipale și omul din fața ta, de o modestie și delicatețe aparte. Cuvintele i se desprind încet de buze, ca și cum ar aștepta ca ceva să-l scape de obligația de-a vorbi nu pentru că ar fi nerespectuos, ci pentru că pare să-și păstreze cuvintele pentru poeziile sale, nevrând să le risipească.
Poezia lui atinge zone încă nedesțelenite ale imaginației și sensibilității cu o naturalețe care dezarmează. Care îmbogățește. Poetul remitologizează spațiile – în care a crescut și pe care le-a cutreierat de-a lungul și de-a latul, dar și în profunzimile lor – din satul natal și împrejurimi. Cuprins de o tristețe ce ajunge dincolo de putința înțelegerii omenești, el îmbracă ființa și poezia în propria sensibilitate cu o căldură rar întâlnită, menite să taie colții propriei existențe, părând că astfel dorește să îmbuneze lumea.
Când l-am cunoscut, cu peste două decenii în urmă, citindu-și poeziile, aveai impresia că se topește sub emoția propriilor versuri. Textele sale erau, uneori, greu de înțeles, deoarece vocea i se sufoca de emoție, căci își retrăia poemele la o intensitate maximă. Aveai impresia că și le citește lui însuși și nu pentru cei care-l ascultau. Era ca și cum propriile versuri l-ar fi răpus, l-ar fi înfrânt, l-ar fi îngenuncheat, l-ar fi redus la tăcere, pentru câteva clipe. Abia după ce s-a întors de la Festivalul de Poezie de la Rotterdam – unde mi-a spus cu bucurie că l-a cunoscut pe Seamus Heaney –, mi-a mărturisit că și-a dat seama că nu-și mai poate recita versurile ca până atunci, copleșit de povara propriei sensibilității, victimă a emotivității, ci trebuie să le recite curajos, să le interpreteze, dar să le dea și acel contur al naturaleței. Și a înțeles de asemenea importanța pauzelor purtătoare de semnificații, a tăcerilor „bine temperate“. Astfel, prezența „scenică“ a lui Ioan Es. Pop s-a schimbat, cuvintele au incept să aibă greutate, au pornit să curgă firesc, natural aidoma râului Mara nu departe de Ieud.
De unde venea, m-am întrebat, acea forță specială cu care Ioan Es. Pop reușea să redea în puține cuvinte lumea fabuloasă, universul mitic al locurilor sale natale? De unde povestea adeseori miraculoasă din poeziile lui? În ce adânci retorte lăuntrice se distila povara tristeților pe care o simțim în versurile sale?
Aveam să aflu vorbind într-o seară cu el, când mi-a mărturisit că adesea îi este teamă să adoarmă. Și că stă treaz până noaptea târziu. L-am întrebat care este pricina spaimei sale. Și atunci mi-a spus fără putință de tăgadă: Mama mea a murit, dar îmi apare ca strigoi.
