Irina Nechit a acceptat să ne spună câteva cuvinte, impresionante, despre prietenia care o leagă de Luminița Voina-Răuț, căreia i-a dedicat o poezie în ultimul său volum de versuri, ce a văzut de curând lumina tiparului la Chișinău și se intitulează Maria și arma, Editura Prut Internațional, 2024. (Fitralit)
Am văzut-o pe Luminița pentru prima dată în iunie 2011. Avea cea mai spectaculoasă pălărie de soare din grupul de scriitori invitați la festivalul Zile și nopți de literatură de la Neptun. Nu știam despre ea mai nimic. Am fost repartizate într-un apartament cu două camere învecinate, așa am început să vorbim. O bunăvoință maximă din partea ei – credeam că e doar amabilitate. Ceea ce m-a uimit cu-adevărat a fost reacția ei la un buchețel din flori albe cu un mac roșu, pe care-l pusesem într-un pahar, pe balcon. Se uita la el cu atâta atenție! L-a și fotografiat (păstrez până acum fotografia în poșta electronică).
Apoi, într-o pauză între discuții și recitări, m-a invitat la o plimbare pe malul mării. Ziua era înnorată, nimeni pe plajă. Ne-am oprit după o vreme, ne-am așezat la o terasă, mi-a luat un cappuccino. Atunci i-am văzut cicatricea mare, zimțată, de-a lungul sternului. Valurile se izbeau de mal, iar ea îmi povestea, liniștită, cum la nouăsprezece ani i-au despicat coșul pieptului cu fierăstrăul și au operat-o pe cord deschis. Îmi și imaginasem inima ei în mâinile chirurgului și bisturiul înfipt în mușchiul acela fraged. Așadar, Luminița călătorise pe meleaguri foarte îndepărtate, de dincolo de linia orizontului, și se întorsese la noi. Era un privilegiu să fiu în preajma ei.
Astăzi, la fel, sunt privilegiată să comunic cu Luminița Voina-Răuț, pe care n-am descifrat-o până la capăt. Rămâne pentru mine o ființă misterioasă, trimisă pe Pământ cu o misiune specială. A tradus și a scris mii de pagini, face parte dintre numele cele mai sonore din lumea literară, prinsă mereu în proiecte de traducere, pasionată de crearea propriilor cărți, dar nu e deloc egolatră, nu e contaminată de aroganță, dimpotrivă, te copleșește cu sensibilitatea și generozitatea ei. Reacționează fulgerător la ceea ce e valoros, nu ezită să te aprecieze.
De-ar ști Luminița cât de mult m-a încurajat în scrisul meu! Fără semnele ei luminoase, n-aș fi rezistat, fără îndemnul ei de a fi optimistă m-ar fi doborât pesimismul.
Îți mulțumesc, Luminița! Dă-mi voie să-ți spun că ai un loc aparte în inima mea!
Luminița
Nu știu nimic despre marea adevărată,
marea de dincolo de balize,
mâinile mele nu vor vâsli prin apa aceea,
umerii mei nu vor împinge valurile,
n-o să pot înota în larg, n-o să aflu nicicând
cum traversează peștii linia orizontului,
cum se scufundă monștrii acvatici
tot mai adânc,
tăind straturi negre, fără pic de lumină,
despre tine tot nu știu mai nimic, Luminița,
mă prefac că răsfoiesc meniul,
tu scoți liniștită leii din portmoneu,
îmi iei un cappuccino fierbinte cu frișcă,
pe terasă doar noi două sorbim din cești,
așteptăm să treacă o corabie,
să rupă norii tulburi,
mă uit la pieptul tău ocrotit de borurile pălăriei,
te întreb de unde ai cicatricea,
o dungă albă puțin zimțată pe stern,
te-au operat la nouăsprezece ani,
ți-au despicat cutia toracică,
ți-au scos inima, apoi au pus-o la loc,
bisturiul ți-a intrat în adâncul inimii, și totuși
râzi cu urme de frișcă deasupra gurii,
râzi vorbindu-mi de plaja curată,
în sfârșit au făcut ordine pe litoral,
dar meduzele, prea multe meduze azi
după ploaie –
decât să ne atingă vreuna din ele
mai bine stăm cu cești aburinde
pe terasa pustie.
