fragment
Luminița Voina-Răuț
traducere
Josep Maria Miró este unul dintre cei mai reprezentativi dramaturgi contemporani din Spania, fiind totodată și regizor. S-a născut în 1977 la Prats de Lluçanès, Barcelona. Este cunoscut pentru piese precum Principiul lui Arhimede, Nerium Park sau Cel mai frumos corp, găsit vreodată în acest loc. Piesele de teatru le scrie în catalană și au fost traduse în nu mai puțin de douăzeci de limbi, înregistrând o sută de premiere. Nu rareori și-a regizat el însuși propriile creații artistice. A primit cele mai prestigioase premii pentru dramaturgie din Spania.
Fragmentul din piesa de teatru Traversarea pe care vi-l prezentăm în rândurile ce urmează provine din volumul cu același titlu, care a văzut recent lumina tiparului la Editura Ka-Tet din Chișinău, în traducerea Luminiței Voina-Răuț. (Fitralit)
Noapte. Deșert. Se vede doar un mic fascicul de lumină de la un arzător cu butelie al Surorii Cecília. Òscar se apropie de ea cu o lanternă.
Òscar: Credeam că ne-am lămurit: cât timp eu dorm, tu să faci același lucru. Iar dacă nu ți-e somn, încearcă totuși să stai și să nu cobori din camion, indiferent de ce s-ar întâmpla. Oricum, ăsta nu-i un loc de plimbare. Credeam că pot ațipi liniștit, fără a mă vedea la trezire că tu ai dispărut…
Pauză.
Sora Cecília: Îmi pare rău.
Òscar: Dacă voiai să-ți întinzi picioarele, trebuia să aștepți să mă trezesc… sau să mă anunți. Nu m-ar fi deranjat. Serios.
Sora Cecília: (…)
Òscar: Nu mi-o lua în nume de rău. E vorba de siguranță. De precauții. N-ar trebui să se întâmple nimic, da’ mai bine… Știu că suntem doar de șase ore pe drum… c-am fi putut face traseul ăsta dintr-una, dar… nu demult cineva mi-a citit viitorul. Tu crezi în lucrurile astea? Eu nu știu dacă să cred. Mi-a zis să am mare grijă când sunt la volan. N-am idee dacă știa că-s la volan de-o viață întreagă. Nu i-am zis nimic. Nu cred în lucrurile astea, da’ prefer să nu dau informații. Sunt cărăuș. Dintotdeauna. Până să-mi zică asta omu’ ăla, mi-am imaginat mereu un astfel de sfârșit. Violent. O ciocnire. O izbitură din aia de care n-ai cum scăpa. Da’ de când mi-a zis asta, când mi se face somn… oriunde aș fi… opresc și pun capu’ jos. (Pauză) Acu’ o să crezi că-s superstițios. Nu. Să nu crezi asta. Zic că mai avem cel puțin șapte ore. Dac-o ținem tot așa, șapte ore. Poate ceva mai mult. Șapte ore jumate. M-am odihnit bine. Mi-a prins grozav un pic de moțăială. Mă pălise un somn… Să mergi singur nu-i ca atunci când ești cu cineva, da’… tu nu prea vorbești. Nici eu. Când nu-s la volan, da. Da’ când conduc, nu deschid gura. În schimb, îmi place să mi se povestească. M-am obișnuit singur. Nu-ți reproșez că nu zici nimic. Nu prea ești guralivă. La fel ca mine. Da’ mă adaptez omului. M-am obișnuit să merg singur. Radioul… muzica… îmi țin de urât. Da’ când sunt cu cineva… parcă-s pe altă lume, cu mintea aiurea… Cu tine, stăteam și mă gândeam… Ce mă fac?… Aproape că n-ai deschis gura de când am plecat. Ai dormit o vreme și atunci ai vorbit cel mai mult. Cred că visai. Șopteai ceva. Ăi mai tăcuți oameni sunt ăi care au cele mai multe de zis. Așa zicea mereu maică-mea. Poate că nu trebuia să-ți povestesc de omu’ ăla… ăl de mi-a prezis viitorul. Poate am stricat ce-a mai rămas din drum. (Òscar scoate un pachet de țigări și-i întinde o țigară.) Stai liniștită. N-ai de ce să-ți faci griji, ai înțeles?
Sora Cecília: Mi-ați putea… V-ar deranja…
Òscar: Ce?
Sora Cecília: Dac-ați putea… (Pauză) Ce-am zis când visam?
Pauză.
Òscar: A… Nu știu. Mergea radioul. Nu-ți amintești ce visai?
Pauză.
Sora Cecília: Nu…
Òscar: Aici trebuie să ții ochii bine deschiși. Să fii atent… șoseaua… dacă asta se poate numi șosea… Un dezastru. Kilometri și iar kilometri fără nimic. Tot ce mai rămăsese s-a distrus. Da’ ce să-ți povestesc eu?… (Pauză) Cred că-i important… motivu’ pentru care pleci… de-aia ești așa tăcută. Nu trebuie să-mi zici nimic. Nu vreau să par… Nici nu te-am întrebat. (Pauză) Când mi s-a zis că trebuie să te duc… poate ai crezut că m-am enervat. Poate așa ți s-a părut. Da’ nici vorbă de-așa ceva… mă rog… doar că… dacă duci pe careva înseamnă c-ai mai puțin loc și n-o să poți încărca camionul… și nici n-o să poți lua pe cineva care o să aibă nevoie… Trebuie să fie tare important… motivu’ tău. (Pauză) Pe unde o luăm acum… dai câteodată de oameni pe drum… de unii care fug… și-ți fac semne să-i iei cu tine… ei știu că dacă-i duci până-n capitală sau până într-un sat, mai mare ori mai mic… sunt salvați… (Pauză) Ți se face milă… Au distrus totul… sau aproape totul… zone rurale… așezări… case… monumente… Pe unde trec, nu lasă nimic în urmă. „Nu mai există nimic din ce iubeam“, mi-a zis un băiat care fugea. Un tânăr. L-am urcat în camion. Stătea fix unde stai tu. Și mi-a rămas în minte. Uite-aici. Dacă nu mai există nimic din ce iubeai, ce-ți mai rămâne? (Pauză) Tu ce iubești mai mult pe lumea asta? (Pauză) Totu’. Ți se face milă și păru’ măciucă în locu’ ăsta. (Pauză) Înainte… te mai opreau. Era câte o nuntă și păstrau mereu un scaun gol și o farfurie cu mâncare pentru un invitat în plus. Te opreau și te invitau să petreci cu ei. Fără să te cunoască măcar. Farfurii întregi cu mâncare și muzică. N-aveau de nici unele, dar… n-am mai văzut nicăieri așa nunți frumoase. Ca-n satele alea… vorba vine sate… că n-a mai rămas nimic din ele… vreo patru case acolo. Au ras totu’ de pe fața pământului. Nimic n-au mai lăsat. Patru case și unii care n-au vrut deloc să plece. Ca omu’ ăla care mi-a citit mie viitoru’. La o nuntă l-am cunoscut… când încă mai erau oameni… Da’ acum pleacă cu toții… unii vor însă să rămână… nu mă întreba de ce… De-acu’ nu mai sunt nunți… Copile de cinșpe ani. Aici, fetele se mărită la vârsta asta. Mereu un scaun gol și o farfurie pentru încă un invitat. Acu’ însă le vezi pe fetele alea fugind. Înțelegând ce lasă în urmă. Copile cu fața uscată și tristă, de virgine îmbătrânite… (Pauză) Scuză-mă, soră… nu voiam să… E un fel de a spune. N-am vrut să te jignesc. Ce voiam să zic e că… locul ăsta și-a pierdut de mult bucuria vieții… (Pauză) Un camion cu ajutor umanitar… steagu’ alb… te crezi la adăpost… Cine știe? Zona voastră… v-ați gândit vreodată că… bestiile alea or să vină și-or să radă totu’… fără să le pese… Sunt niște sălbatici. Bestii, nu altceva! N-or să respecte steagurile albe, nici… Armata ar trebui să vă apere… În orice zi s-ar putea întâmpla… ăia nu respectă nimic… Când intri… viața… nu mai rămâne nicăieri. Îți place fotbalul. Știu că-ți place. Odată, când am venit cu camionu’, te-am văzut jucându-te cu copiii. Ți se spune sora-șut și gol. Știi c-așa ți se spune? Sora-șut și gol. Poate că nu trebuia să-ți zic, da’ sper că nu te deranjează. După ce vezi atâta mizerie… intri și-i vezi pe copii bătând mingea, e plăcut… și muzică în barăci… cum învață ăia mici să cânte la instrumente. Părinții și bunicii lor s-au omorât între ei. Ei acu’ joacă fotbal și cântă. Poate că într-o bună zi or să facă o orchestră. Sunt o echipă. I-ați învățat ce nu puteau face singuri. Doar fotbalul și muzica îi mai pot salva. (Pauză) Toată lumea asta fugind… Uneori pe drum… dai de mai mulți: trei… patru… cinci oameni… o familie… grupuri… Mai bine dai de unu’ sau doi. Când sunt peste doi e o problemă. Te gândești: dacă mă opresc, nu-i pot lua pe toți. Va trebui să le zic că nu încap. Și ei să decidă cine urcă și cine nu. Îngrozitoare alegere. Și mai vezi și oameni care nu-ți plac, care nu-ți inspiră încredere. Eu nu pot gândi la rece. Mă uit la tine. Calmă, tăcută. Invidiez seninătatea asta. Eu n-am așa ceva. Eu sunt un om al intuiției, după ea mă ghidez. A naibii intuiție… Ție calmul ăsta n-o să-ți facă figura, da’ mie intuiția îmi poate traga clapa oricând. (Pauză) De exemplu, sunt trei oameni. Poate că da, încap în camion, da’… sunt trei. Iar eu-s singur. N-am încredere. Te uiți în oglinda retrovizoare și-i vezi cum rămân în urmă și fac mai departe cu mâna. Îi vezi cum țipă, te blestemă, te înjură. Îi puteai salva, da’ n-ai făcut-o. Poate-ți tăiau capul pe loc, ăștia nu se joacă. (Pauză) Regret, da’ e mai bine așa. Nu poți risca. Nici pentru tine, nici pentru ce transporți. Marfa e importantă. Când ești mereu pe drumuri, ca mine, înveți să nu te mai uiți în oglinda retrovizoare. Căci dac-o faci, rămâi cu senzația aia că i-ai lăsat acolo. Că-i puteai lua. Că n-ai făcut nimic pentru ei. (Pauză) Dacă dăm peste careva… azi e plină cabina… n-ar mai încăpea nimeni. Ascultă aici la mine: nu privi în oglinda retrovizoare. (Pauză) Știi unde suntem acu’? La răscrucea cu fetița și cățelandrul. Aici se despart apele.
Sora Cecília: Ce vreți să spuneți?
Òscar: Există întotdeauna un punct în care se despart toate: locuri… lucruri… Tu știi mai bine ca oricine treaba asta.
Sora Cecília: Uneori… punctul ăla… nu-i atât de evident.
Òscar: N-ai decât să zici ce vrei. Drumu’ pe care l-am lăsat în urmă e cel al salvării. Cel ce duce în tabără. Dacă oamenii o iau pe drumul ăla… dacă suportă traversarea… și nu pățesc nimic pe traseu… pot ajunge în tabără, la misiunea voastră… Dar… dacă greșesc și o iau pe… drumu’ pe care mergem acum… sunt pierduți. O să vezi… kilometri întregi unde nu vezi nimic. Absolut nimic. Poate vreun camion ca al nostru… mare minune! Da’ dacă-i cu marfă și-i cineva cu tine în cabină… e o minune trecătoare. Mereu dintr-o parte în alta… oamenii ăștia… fugind… căutând un loc… Și toate eforturile astea și știind că tu și ai tăi nu veți trăi mai mult de cincizeci de ani… Aici, oamenii nu trăiesc mai mult. Teribil. (Pauză) Unele lăzi le-am transportat dus-întors. Produse și medicamente expirate. Fie vin deja expirate, fie au expirat pe drum, chiar înainte de a ajunge în tabără. Dacă duc materiale de reparat… are rost să fac drumul ăsta. Da’ dacă duc cutii expirate, mă enervez. Spațiu folosit aiurea în camion. Aici, fiecare milimetru contează. Fiecare decizie. Da’ ce zic eu?… Tu știi lucrurile astea la fel de bine ca mine. Mă scoate din minți treaba asta cu medicamentele expirate. (Pauză) Când răsare soarele… vezi imensitatea… Tulburător, da’ și înfricoșător… Azi sunt cu tine, am companie… kilometri și iar kilometri de neant… și imensitate. Odată, am dat peste un tânăr… informatician… citea o carte despre crearea universului. Mi-a zis că lumea-i făcută din atomi. A încercat să-mi explice, dar… adevăru’ e că… mi s-a părut tare complicat totu’. Eu nu cred în atom. Cred în Dumnezeu. Așa că de ce naiba-mi povestea ăla despre atomi? Cine altul, dacă nu Dumnezeu, a creat toate astea? Ești de acord cu mine, soră, nu-i așa? Când va răsări soarele… o să vezi imensitatea. Deșertul… I-auzi colo, atomi!… Ce dracu’ tot îndruga ăla? Da’ uneori, când văd ce văd… mă gândesc că mi-ar plăcea mai mult să cred în atom. (Pauză) De-acu’ nu mai știu dacă cred în Dumnezeu… Iartă-mă, soră… nu vreau să te jignesc… Ca mama omului ăla… care mi-a ghicit viitorul… El crea un adevărat ritual chiar în camera în care zăcea maică-sa în pat… Asta nu ți-am povestit, nu? Mama omului ăla să tot fi avut peste nouăzeci de ani… părea moartă… Eu așa ziceam, că nu mai respira… avea brațele și fața ciupite… Casa n-avea acoperiș… I-l luase o rafală de vânt și, deși încercaseră să-l repare… era o gaură foarte mare… păsările intrau în casă… și-i ciupeau brațele și chipul femeii… de-aia femeia gemea câteodată… Și-așa îmi dădeam seama că-i vie… altfel, o credeam moartă… că nu respira… Și-atunci, omu’ ăla – care mi-a zis să am grijă la volan – se ridica și alunga păsările… da’ când se așeza iar, păsările reveneau pe trupul maică-sii, ciupind-o întruna. (Pauză) Da’ am uitat de la ce-am pornit… (Pauză) Ce-ți povesteam? (Pauză) Șoseaua… drumul… A… Medicamentele expirate… Mă scoate din minți treaba asta cu medicamentele expirate… Cică o dată un camionagiu a scăpat de ele… la jumătatea drumului… a aruncat niște cutii… se pare, și un animal înfometat le-a înfulecat… a ros hârtia și plasticul… Închipuie-ți ce foame îi era… și se pare că s-a intoxicat… da’ înainte de a muri, l-a vânat un alt animal și când l-a mușcat… s-a intoxicat și el… așa că lanțul nu s-a mai oprit. Dacă muști un animal intoxicat, te intoxici și tu, căci spirala e deja… de neoprit… E o nenorocire… da, o nenorocire. O catastrofă. Istoria umanității asta e: lanțul unui animal care se intoxică după ce mușcă un alt animal… Războaie… Toate astea… Distrugere… Nu învățăm. Nu învățăm și pare-se că n-o să învățăm niciodată. Și se mai zice că într-un grup care venea pe drumul ăsta… era o fetiță care s-a apropiat de un animal intoxicat. Fără teamă. Cineva a vrut s-o oprească: că dac-o s-o muște, că dacă-i un animal bolnav, că nu știu ce… Da’ degeaba: copila atinsese deja animalul. Spre surprinderea tuturor, animalul s-a lăsat mângâiat. Oamenii de-aici au credințe foarte bizare. Cineva a zis că dacă se lăsa mângâiat, însemna că fetița îl putea purifica și că, poate, gestul ăsta îi putea salva. Când oamenii sunt foarte disperați și pierduți, se agață de orice lucru… cât de mărunt ar fi. După gestul ăla, fetița s-a apropiat și mai mult de animalul întins pe jos… agonizând… și și-a pus capul pe burta lui, ațipind acolo… și cică animalul a respirat ușurat. În zori, când s-au trezit, animalul era mort… iar grupul și-a continuat drumul. Pe fetiță au dus-o pe umerii lor. „Prințesa“… așa îi ziceau, „prințesa“. Dar fetița… s-a îmbolnăvit… brusc… și chipul i-a îmbătrânit… iar după câteva luni… printre urlete și gemete de durere… a dat naștere unui cățelandru… jumate om, jumate animal… un animal nemaivăzut. Iar „prințesei“, pe care până atunci o purtaseră pe umeri, i-au zis să se care… Fetița, cu puiul de om-animal în brațe, cu placenta căzută și legată încă de cordonul ombilical al acelei stranii creaturi, mergea după ei… iar ei îi ziceau că nu… că n-o iubesc… să plece, să nu se apropie de ei… iar ea plângea întruna… Și era doar o copilă… o fetiță. Ce să fi făcut? Oamenii au luat pân’ la urmă niște pietre și i-au zis că dacă se mai ține după ei… n-or să mai stea pe gânduri și-or să le omoare cu pietre… pe ea și pe odrasla ei. Și în grup erau părinții… și frații ei… da’ nici ei n-o iubeau. Fetița plângea în hohote… fără să se desprindă însă de creatura născută. La naiba cu medicamentele expirate! (Pauză.) Vezi bine… ce chestii se povestesc… Nu știu ce-i adevărat și ce nu. Poate că nu-i nimic adevărat. Da’ ăsta-i locul în care se despart apele: răscrucea fetiței și a cățelandrului. De-aia îi zice așa locului ăsta. Nu știu dacă să cred poveștile astea… da’ dacă m-aș întâlni vreodată c-o fetiță… acu’ poate-i o femeie în toată firea… cu un cățelandru călcându-i pe urme… Sau poate-i deja babă… cine știe!… C-au trecut atâția ani… da’ în camionul meu n-o să urce. Te asigur. Nici nu mă gândesc. Omu’ ăla mi-a zis că dacă într-o zi mă însoțește femeia care moare cântând… sângele și durerea se vor intersecta pe traseu. Nu știu de ce mi-a zis asta. N-am înțeles niciodată, da’ vorbele lui mi s-au înfipt în minte. Ce-a vrut să zică? Habar n-am. Da’ n-o iau pe fetiță cu cățelandru’ ei… în caz că… (Pauză) Înțelegi, nu-i așa? De-aia ziceam că-i mai bine să nu cobori din camion… Noaptea… chiar și o insectă… sau un animal… Trebuie să ai mare grijă pe-aici… Mereu… Un șarpe e-n stare să-nghită un animal cât un vițel… un animal e-n stare să fete o ființă omenească… Aici nu poți avea încredere în nimic. Nici în om, nici în natură… Aici, natura și omul i-au cam scăpat din mână lui Dumnezeu… iartă-mă pentru vorbele astea. (Pauză.) A, da… Nu era asta… știu de ce m-a marcat treaba aia cu omu’ care mi-a prezis viitoru’… Știu ce voiam să spun. Că oamenii trăiesc aici patruzeci, cel mult cincizeci de ani… da’ femeia aia din pat ajunsese la nouăzeci de ani… De ce să trăiești atât, când cei mai mulți trăiesc așa puțin? Lui fiu-său… asta am văzut-o limpede în ochii lui… îi era teamă c-o să moară înaintea maică-sii… și, nemaifiind nimeni în sat, fiindcă fugiseră aproape toți… cine o să sperie păsările alea mari care o ciupeau… Dacă n-ar fi fost maică-sa… în pat… vie da’ fără să respire… ar fi plecat și el… Ce fel de Dumnezeu e ăla care-i dă mai puțină viață fiului, lăsând-o pe mamă într-o casă fără acoperiș, la cheremul păsărilor? Iartă-mă soră, măicuță… da’… omu’ ăla rămăsese doar pentru maică-sa… ca s-o apere cât putea… Toți pleacă de-aici… zeci… sute de oameni alergând… fugind întruna. Cine face traversarea asta… știind cum stau lucrurile pe aici… are un motiv întemeiat. Deci și tu ai unu’. De-aia taci. Chiar nu-ți amintești ce-ai visat?
Sora Cecília: Nu…. V-am mai spus… Nu știu.
Òscar: Nu încerca să mă faci să cred că nu-ți amintești. Dacă nu vrei să-mi zici, nu-i nimic. Șopteai ceva. La un moment dat, ai tresărit ușor și-ai deschis ochii. Da’ i-ai închis imediat la loc. Iar de-atunci n-ai mai adormit. Te prefăceai că dormi, da’ nu dormeai. Nu-i nevoie să-mi spui nimic dacă nu vrei.
Pauză lungă.
Sora Cecília: Ningea… dar fulgii erau de culoare neagră. Și era un foc… Straniu… Ningea și era un foc. Ardea nu știu ce. Din foc, ieșea cineva. O persoană, dar n-aș putea spune dacă era bătrân, tânăr sau copil. Nici dacă era bărbat sau femeie. Un om plin de spini și un foc. Nu i se vedea deloc pielea. Ieșea din foc și-și întindea mâna. Cu pumnul strâns. Întindea mâna ca și cum voia să-mi dea ceva… Și-i întindeam și eu mâna. Îi desfăceam palma și din ea cădea ceva. O pereche de ochi. Asta aveam în palmă. Eu luam ochii și nu știam ce să fac cu ei.
