prezentare și traducere de Constantin Geambașu și Passionaria Stoicescu

Adam Mickiewicz (1798–1855), poet, publicist, filozof, profesor, organizator al luptei pentru independență, este considerat până astăzi părintele romantismului polonez. Volumul de Balade și romanțe, publicat în anul 1822, a marcat începutul perioadei romantice în Polonia. În afară de balade și romanțe, Mickiewicz a scris poeme digresive (Grażyna, Konrad Wallenrod), sonete (Sonete din Crimeea, Sonete din Odesa), drama filozofică Moșii și epopeea națională Pan Tadeusz, „ultimul epos al culturii nobiliare poloneze“. Paralel cu activitatea literară, s-a remarcat ca lider al emigrației poloneze la Paris. A ținut la Collège de France cursuri de literaturi slave, cu mare impact asupra tinerilor auditori din numeroase țări ale Europei Centrale și de Sud-Est. A participat activ la organizarea legiunilor poloneze în lupta împotriva țarismului. A avut o influență uriașă asupra modelării și menținerii conștiinței naționale poloneze, rămânând până astăzi una dintre cele mai pregnante personalități ale literaturii și culturii polone și universale.

În limba română, au apărut următoarele traduceri: Pan Tadeusz, traducere de Miron Radu Paraschivescu, prefață de Olga Zaicik, ESPLA, București, 1956; Poezii, traducere de Vlaicu Bârna, Miron Radu Paraschivescu, Virgil Teodorescu, ESPLA, București, 1957; Poezii, traducere de Miron Radu Paraschivescu, Editura Tineretului, București, 1959; Versuri alese, antologie, prefață și tabel cronologic de Nicolae Mareș, Minerva, București, 1978; Balade și romanțe, traducere de Ion Petrică, Miron Radu Paraschivescu, Virgil Teodorescu, Passionaria Stoicescu și Vlaicu Bîrna, Univers, București, 1998; Sonete din Crimeea/Sonety Krymskie, ediție bilingvă, traducere de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu, prefață și note de Constantin Geambașu, Editura Paideia, București, 2005; Balade și romanțe. Sonete din Crimeea, traducere de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu, prefață de Bogusław Dopart, postfață și note de Constantin Geambașu, Editura Eikon, București, 2022.

Traducerile pe care vi le propunem au fost republicate de către Constantin Geambașu și Passionaria Stoicescu anul trecut, când polonezii au sărbătorit Anul Romantismului Polonez. (Fitralit)

***

Stepele de la Akerman

 

Plutesc pe revărsarea uscatului ocean,

În verde, car se-afundă ca lotca, trecător;

Prin val de lunci în foşnet, prin ca de apă flori,

Şi ocolesc ostrovul cu ierburi de mărgean.

 

Se lasă-amurg, niciunde nu-i cale sau troian;

Văd cerul, stele caut, cârmace luntrelor;

Luceşte-un nor în zare? Luceafăr suie-n zbor?

Un sclipăt este Nistrul, o lampă Akerman.

 

Să stăm aşa! Ce tihnă! Cocorii-n zbor zălud

I-aud, deşi nici vultur în nori n-ar şti c-au mas;

Simt legănat de flutur în firul ierbii crud,

 

Când piept lucios de şarpe prin bozii e-n popas.

În acest calm, urechea mi-ascut cât glas s-aud

Din Lituania. – Mergem, nu strigă nici un glas.

 

 

Corabia

Freamăt mai mare, umbre târâte ne-ncetat,

Matrozu-n scară urcă, fiţi pregătiţi, copii!

E sus, atârnă-n pânza ce nu o poţi zări,

Pândind ca un păianjen mişcarea încordat.

 

Vânt, vânt! Ce trist e vasul, se smulge din strânsori,

Se-avântă, se afundă-n vârtejul înspumat,

Greabănu-i sus, pe valuri spre stele s-a-nălţat,

Cu fruntea taie norii şi prinde vântu-n zbor.

 

Şi sufletu-mi aleargă-n catargul avântat,

Şi îmi tresaltă gândul ca pânza fluturând,

Iar ţipătu-mi se-mbină cu-alaiul cel zurliu;

 

Braţele-ntind, pe pieptul corăbiei lăsat,

Chiar pieptul meu se pare că o grăbeşte blând:

Ca fulgu-s! Vesel! Tandru! Sunt pasăre şi ştiu!

 

Bahcisarai

Deşi pustiu, întins e Ghiraiul cel regesc!

Mândrele frunţi de paşă culoare-au măturat,

Tronuri, sofale, alcovuri, iubirilor cald pat,

Le sare-acum lăcusta şi şerpi le-ncolăcesc.

 

Prin largi ferestre, volburi buiră-n viu frunzar,

Surzii pereţi suindu-i şi bolţile umplând,

În numele naturii geniul uman sfidând,

Scrie acum „ruină“ din ce-a fost Balsazar.

 

Un vas tăiat în marmuri e-n sală străveziu;

Din tot haremul numai fântâna a rămas

Şi, plâns sorbind, de perlă, se vaietă-n pustiu:

 

„Amor, putere, glorii, pe unde sunteţi azi?

Seacă izvor, da-n veacuri simbolul vostru-i viu.

O, voi v-aţi dus! Ruşine! Doar apa a rămas“

______________________________

^{din: Adam Mikiewicz, Balade și romanțe. Sonete din Crimeea, traducere de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu, prefață de Bogusław Dopart, postfață și note de Constantin Geambașu, Editura Eikon, București, 2022}

---

1 Adam Mickiewicz, Balade și romanțe. Sonete din Crimeea, Eikon, București, 2022, pp. 107, 109, 112.
2 Oraş în Crimeea, întemeiat în secolul al XVI-lea de Mengli-Ghirei, al cărui nume înseamnă livadă înfloritoare. După Kirk-Ora (Ciufut-Kale), a devenit capitala hanatului din Crimeea.

traducere de Vasile Moga

Dar poporul polonez e singurul care nu s-a închinat noului idol și nu a creat în vorbirea sa cuvântul cu care să-l numească în limba polonă nici pe el, nici pe adepții lui, cărora francezii le zic egoiști.

Poporul polonez îl slăvea pe Dumnezeu, știind că oricine îl slăvește pe Dumnezeu slăvește tot ce este bun.

Pe atunci, de la cel mai mare până la cel mai mic, poporul polonez era credincios Dumnezeului strămoșilor săi.

Și s-au dus regii polonezi în țări îndepărtate, pentru a-i apăra pe creștini, regele Władysław la Varna, iar regele Jan la Viena, pentru a apăra Estul și Vestul. […]

Și Dumnezeu i-a răsplătit, pentru că marele popor lituanian s-a unit cu Polonia ca soț și soție, ca două suflete într-un singur trup. Și n-a mai existat niciodată o astfel de uniune a popoarelor. Dar în viitor vor mai exista.

Căci această unire și căsătorie a Lituaniei cu Polonia este modelul viitoarei uniri a tuturor popoarelor creștine, în numele Credinței și al Libertății.

Și le-a dat Dumnezeu regilor Poloniei și cavalerilor Libertății înțelepciunea de a se numi frați, de la cel mai bogat la cel mai sărac.

Și n-a mai existat vreodată o astfel de Libertate. Dar în viitor va mai exista.

Regele și bărbații cavaleri au primit ca pe frații lor tot mai mulți cetățeni, au primit regimente întregi și generații întregi. Și numărul fraților a devenit tot mai mare, ca Popor, și în niciun alt Popor nu existau atât de mulți oameni liberi care să se considere frați ca în Polonia.

În cele din urmă, într-o zi de 3 mai, regele și cavalerii au hotărât să-i facă pe toți polonezii frați, mai întâi pe orășeni, apoi pe țărani.

Și toți frații erau nobili, pentru că-și primiseră titlul de noblețe chiar în momentul când au devenit frați cu Polonezii, oameni liberi și egali.

Și au vrut ca fiecare creștin din Polonia să devină nobil și să se numească nobil, ca semn că trebuie să aibă un suflet nobil și să fie întotdeauna gata să moară pentru libertate.

Așa cum în trecut oricine accepta cuvântul Evangheliei era numit creștin, ca semn că era gata să-și verse sângele pentru Hristos.

Noblețea trebuia să fie botezul Libertății, iar oricine era gata să moară pentru Libertate era investit prin puterea legii și a spadei.

Și, în cele din urmă, Polonia a spus: oricine vine la mine va fi liber și egal, pentru că eu sunt Libertatea.

Dar monarhii, auzind aceasta, s-au înspăimântat în inimile lor și au spus: Am alungat Libertatea de pe pământ și iată că ea se întoarce în persoana unui popor drept, care nu se închină în fața idolilor noștri. Să mergem și să ucidem acel popor. Și au pus la cale trădarea.

Regele Prusiei a venit și a sărutat poporul polonez și l-a salutat, spunând: „Iată aliatul meu“, apoi l-a vândut ca Iuda pentru treizeci de arginți.

Și ceilalți doi monarhi s-au repezit și au legat poporul polonez. Dar Gal, cugetând, a spus: cu adevărat nu găsesc vreo vină acestui popor, iar soția mea Franța, o femeie temătoare, e terorizată de vise rele; dar, cu toate acestea, luați acest popor și chinuiți-l – și s-a spălat pe mâini.

Iar un conducător francez a spus: Nu putem răscumpăra nici cu sângele nostru, și nici cu banii noștri pe acest nevinovat, căci sângele meu și banii mei îmi aparțin mie, iar sângele și banii poporului meu aparțin poporului meu.

Și acest conducător a pronunțat ultima blasfemie împotriva lui Hristos, pentru că Hristos a învățat că sângele unui fiu al omului aparține tuturor fraților lui.

Și când el a rostit aceste cuvinte, crucile de pe turnurile capitalei nelegiuite au căzut, căci semnul lui Hristos nu mai putea să lumineze un popor care se închina idolului Afacerii.

Iar conducătorul acela se numea Casimir Périer, cu prenume slav și nume de familie romanic.

Prenumele lui înseamnă cel care compromite sau distruge pacea, iar numele de familie vine de la cuvântul „a pieri“, adică distrugătorul sau fiul pierzaniei. Atât prenumele său, cât și numele de familie sunt anticreștine. Și blestemați vor fi urmașii lui, fie că sunt slavi, fie romanici.

Și omul acesta a rupt legământul popoarelor, așa cum preotul iudeilor și-a rupt veșmântul când a auzit cuvintele lui Hristos.

Și poporul polonez a fost chinuit și pus în mormânt, iar regii au strigat: „Noi am ucis și am îngropat Libertatea“.

Și au strigat prostește, pentru că, prin săvârșirea ultimei lor crime, au întrecut măsura nelegiuirilor lor, iar puterea lor se sfârșea chiar în momentul în care se bucurau cel mai mult.

Pentru că poporul polonez n-a murit, trupul lui zace în mormânt, dar sufletul lui a coborât de pe pământ, din viața publică, în abis, adică în viața de familie a popoarelor care suferă sclavia în țară și în afara țării, ca să le vadă suferințele.

A treia zi însă, sufletul se va întoarce la trup, și poporul va învia, eliberând din robie toate popoarele Europei.

Și iată că au trecut două zile; prima zi a trecut odată cu prima ocupare a Varșoviei, a doua zi odată cu a doua cucerire a ei, dar a treia zi se anunță, dar nu va mai trece.

Și așa cum, după învierea lui Hristos, toate jertfele de sânge au încetat pe pământ, tot așa după învierea poporului polonez, vor înceta războaiele în sânul creștinătății.

---

^{Adam Mickiewicz, Cărţile poporului polonez şi ale pribegiei polonezilor (fragment), în Romantismul mesianic polonez. Antologie, Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2022, pp. 155–158.
Władysław III Warneńczyk (1424–1444), rege al Poloniei (1434–1444) şi – sub numele Ulászló I. din casa de Jagiełłon – rege al Ungariei (1440–1444). Mort în bătălia de la Varna contra sultanului Murad II.
Casimir-Pierre Périer (1777–1832), bancher şi om de stat francez, prim-ministru, Cavaler al Legiunii de Onoare.}

traducere de Miron Radu Paraschivescu

Pan Tadeusz (în poloneză Pan Tadeusz, czyli Ostatni zajazd na Litwie) este un poem epic scris de poetul, traducătorul și filosoful romantic polonez. Cartea, scrise în versuri alexandrine poloneze și a fost întâia oară publicat la Paris pe 28 iunie 1834. Este considerat unul din ultimele mari poeme epice ale literaturii europene. În școlile din Polonia, acest poem epic este lectură obligatorie în școlile din Polonia și a fost tradus în 33 de limbi, inclusiv în românește. Andrzej Wajda a făcut un film cu acest subiect în 1999. Pan Tadeusz a fost integrat în lista Poloniei UNESCO Memory of the World Programme.

***

Cartea I

Lituanie natală! Poți fi asemuită

Cu însăși sănătatea: ți-o ști măsura toată

Doar cel care te pierde. Oftînd azi după tine,

Întreaga-ți frumusețe o cînt cum se cuvine.

Fecioară Sfîntă care la Censtohov ne aperi

Și raza-n Ostra Brama cea luminoasă-ți scaperi,

Păzind în Novogrudeț piosul lui popor

La fel ca și pe mine cînd, prunc, eram să mor,

(Și plînsei mele mume, prin grija-ți m-ai redat,

Cînd pleoapa muribundă, deodată mi-am crăpat

Sculîndu-mă-n picioare, venind către altar

Ca să-l slăvesc pe Domnul că viață-mi dete iar,)

Ajută-ne și astăzi, la fel, printr-o minune

S-ajungem iar acasă, la sînul Țării-mume!

Și tînjitoru-mi suflet fii bună de-l trimite

Spre dealuri păduroase, spre luncile-nverzite

Ce peste-albastrul Niemen de-a lungu-s resfirate,

Spre cîmpuri smălțuite-n tot soiul de bucate,

Pe unde grîu ca aur topit le înfășoară

Sau lanuri argintate, întinse, de săcară,

De chihlimbar rapița, ori hrișca de zăpadă,

De-un roșu feciorelnic, lucerna stă să ardă

Și-ntr-o pamblică-i totul încins de o livadă

În care calmi stau perii, la şir, ca-ntr-o paradă.

De mult, pe-acele locuri, suit pe o colină

La malul apei, unde mestecenii se-nclină,

Un vechi conac de bîrne, cu temelii zidite,

Lucea prin depărtare, în varul alb spoite.

Mai albe între-al plopilor verde-închis veşmânt,

Ca scutul apărându-l de-al toamnei rece vînt.

Nu-i mare locuinţa; curat e în odăi;

Mai mare e hambarul; iar lîngă el, trei clăi

De grîu, ce sub pătuluri nici n-au mai încăput;

Se vede că în grâne ţinutul e avut,

Din multele căpiţe sclipind ca nişte stele

Pe brazdele culese; din pluguri ce, pe ele,

Porniră numeroase, din zori de zi să are-a

Conacului moşie, desigur, pe hectare

Ce-s bine cultivate, ca brazdele-n grădine:

Belşug şi rînduială-i aici, se vede bine.

Mereu deschisă poarta, drumeţul îl pofteşte

Să intre-n astă casă, că bine-l găzduieşte.

În brişca-i cu doi tretini, sosi un domnişor;

Conacul ocolindu-l opri lîngă pridvor,

Se dete jos; iar caii lăsaţi din frîu de-o dată,

Agale-ncep să pască prin iarbă, lângă poartă.

Părea pustiu conacul, cu poarta-i zăvorîtă

Cu-n gros zăvor şi-o rangă prin scoabe vechi vîrîtă.

Drumeţul nu aşteaptă prin curte slugi să-i iasă,

Deschide şi salută ca pe-un prietin, casa;

De mult n-o mai văzuse: dintr-un oraş, departe

Atîta aşteptase să vină de la carte!

Dă fuga, privind murii străvechii locuinţe

Duios, cu ochiul lacom: i-s bune cunoştinţe.

Şi mobila e-aceeaşi, cu-a ei tapiţerie,

Prin care se jucase cândva-n copilărie;

Nu-i par aşa frumoase şi mari ca alte dăţi

Portretele, aceleaşi, ce-atîrnă pe păreţi:

Coşciuşco în mundiru-i cracovian se-arată,

Spre cer nălțîndu-şi ochii, cu mîinile pe spadă,

Aşa cum arătase, jurînd lângă altar,

Cu spada să-i alunge pe toţi cei trei chezari

Ori, frînt sub ea să cadă. Alături, în caftan,

Mîhnit de libertatea pierdută, stă Reitan,

Pumnalul cu tăişul întors spre piept îl ţine,

Cu Phaidon şi cu Viaţa lui Cato lângă sine.

Iasinschi, mai departe, un tînăr trist, frumos;

Alăturea-i stă Corşac, tovarăş credincios;

În cartierul Praga, suiţi pe baricade,

Ei luptă cu moscalii şi-n preajmă Praga arde.

Văzu şi vechiul ornic, ce cântă în tic-tac,

În scrinul de lemn galben, cum intri în iatac;

Şi-a tras cu bucurie, de şnur, ca un ştrengar

Ca imnul lui Dombrovschi, prelung să-i sune iar.

Străbate-n fugă casa, cătându-şi iar chilia

În care-acu-i deceniu-şi trecu copilăria.

Intră, şi-n prag rămase; privirea cu mirare

Rotind-o prin unghere: stă vreo femeie, oare?

Sau cine-o fi? că unchiul bătrân e ne’nsurat

Şi-n Petersburg mătuşa, de ani i-a fost plecat.

Sau poate-i guvernanta? Şi-acest pian cu coadă,

Cu note, cărţi pe dînsul? şi toate zac grămadă

Aşa, la întîmplare; plăcută răvăşeală!

N-au fost de mîini bătrîne zvîrlite la iuţeală.

Văzu şi-o fustă albă, din cui abia desprinsă,

Ce-aşteaptă-a fi-mbrăcată, pe jeţul larg întinsă.

Ghivece, în fereastră, cu flori mirositoare:

Muşcate, violete, micsandre, lăcrămioare.

Ieşi la geam drumeţul – aici fu iar uimit:

În parcul altădată de ierburi năpădit,

Acum e-o grădiniţă vîrstată de poteci,

Cu izmă, iarbă tunsă şi-arbuşti de lilieci.

Prin garduri împletite ca-n cifre, din nuiele,

Străluce în ghirlande margrite şi zorele.

Curînd stropite straturi, se vede şi-asta bine,

Şi vasele de tablă cu apă, încă pline:

În schimb, pe nicăirea nu vezi grădinăriţa;

Abia ieşi: căci încă se leagănă portiţa

Trântită adineauri; şi-alături urme mici

Nisipul desenîndu-l cu tălpi fără cipici;

Svîntat era nisipul, părea omăt, mărunt,

Pe el, uşoare urme: ghiceai că alergînd,

Au fost lăsate-n grabă de micile picioare

Ale cuiva ce-n fugă părea mai mult să zboare.

[…]

---

^{* Adam Mickiewicz, Pan Tadeusz, ESPLA, București, 1956, pp. 51–53.}