Acasă Blog

Asaltul partinic roz-bombon asupra preconcepțiilor noastre liberale nefondate

0

Misterul cel mai neliniștitor este absența misterului.

Lajos Notaros

Nu e nimic neobișnuit, nemaivăzut sau nemaiauzit în modul în care gruparea condusă de Liviu Dragnea încearcă, fără odihnă, să oprească mersul societății românești într-o direcție în care pentru cei ca el și cei din jurul lui nu există nimic promițător.

PSD-ul, indiferent cum se numea într-un moment sau altul al celor 27 de ani trecuți de la siluirea revoltei din Decembrie, este descendentul direct al minusculei fracțiuni roșii care s-a născut sub oblăduirea ocupanților țării de după 23 August 1944.

Chiar dacă metodele s-au mai adaptat noilor condiții, baza a rămas neschimbată și se originează din profunda înțelepciune stalinistă, care socotea că nu contează cine și câți votează, important este cel care numără voturile.

Condamnatul pentru fraudă electorală, Liviu Dragnea, este personificarea perfectă al acestui mod de a face istorie, iar cei care îl urmează gălăgioși și grobieni, reprezintă încarnarea postmodernă a tovarășilor de drum, mereu în așteptare suspicioasă și gata mereu să trădeze pentru cel care vine tare din urmă.

Numele contează mai puțin, dar domnul Eugen Nicolicea iese din rând mai ales pentru modul exemplar în care personifică activistul de partid pus să susțină și să rezolve treburile murdare; el este cel care vine în față pentru că posedă cele două atribute esențiale ale omului pus să facă curățenie după ce amicii au lăsat birtul cu fundul în sus și nici n-au plătit consumația: viclenia obraznică și agresivitatea vulgară, care pun în defensivă orice om cu bun simț.

Cravata rosie cu picățele este obligatorie, iar textul dinainte pregătit cu elemente de spontaneitate furnizate de conștiința celui care este convins că e vârful de lance al luptei de clasă.

În fond, despre asta discutăm de la victoria PSD-ului în alegeri.

Cum-necum, mijloacele servesc doar scopul final, au ajuns la guvernare, urmează, în bună tradiție roșie, preluarea puterii totale, punerea societății cu botul pe labe.

Nu trebuie inventat nimic, pionerii din perioada 1944-1948 le-au inventat deja, mai precis spus au aplicat creator indicațiile venite de sus, dar de sus de tot.

Important este să preiei și să controlezi plenar punctele cheie ale administrării unei țări: internele, armata, bineînțeles că împreună cu serviciiile, iar în cele din urmă, poate punctul cel mai nevralgic al întregii operațiuni să ții sub control Justiția.

Desigur, față de perioada eroică de după 23 August sunt câteva diferențe care schimbă fundamental modul de acțiune, chiar dacă strategia rămâne bătută în cuie.

Cea mai grea problemă e că nu poți trage în demonstranți chiar dacă unii dintre ai tăi ar fi gata, așa cum s-a văzut la scăparea de limbă a tovarășului din Argeș, cel care era gata să iasă cu mitraliera în Piața Victoriei.

Și chiar dacă ulterior a susținut că a fost interpretat greșit, simptomul e prezent si nu este de ieri-alaltăieri, ci de la început, așa cum s-a văzut din luarea de pozitie al unui alt tovarăș neorientat, pe deasupra și general, și nu de azi de ieri, ci din glorioasa Epocă de Aur.

Punctul de vedere al generalului Pavel Abraham merită citat, căci în fond exprimă cât se poate de clar modul în care gândesc cei supărați că strada îi numesște Ciuma Roșie, în timp ce ei se consideră în cel mai rău caz o variantă de varicelă roz-bombon: “în câmpul democratic, dacă situația o impune, pentru a evita anumite violențe de proporții, se poate folosi și armament adevărat. Se somează de mai multe ori. Intrăm într-o grilă de tratare a unei manifestații până la capăt”.

Rămân, în consecință, metodele organizatorice, cele mai importante fiind infiltrarea partidelor ce se cred liberale si europene, dar nu sunt decât neorientate ideologic, iar ca o încununare a preluării pe nesimțite a controlului: castrarea justiției.

Venind din ilegalitatea fracționară, obisnuiți cu tot ce înseamnă conspirație, pesediștii roz-bombon nu-și fac iluzii: o justiție funcționând propriu și eficace ar însemna începutul sfârșitului pentru ei.

Experiența trecutului le spune cât se poate de limpede că nu-și pot permite așa ceva, în plus în condițiile pseudo-democrației continentaliste nu ajunge să-ți pui oamenii în punctele cheie, ai nevoie de eliminarea tuturor acelor legi și paragrafe care îți amenință supraviețuirea,

Începi cu simbolul stării de drept: în lipsă de Rege te mulțumesti si cu Președintele care, ghinion, nu este al tău, încă un ghinion, e neamț ca și Regele, deci el este cel care trebuie anihilat cât se poate de repede, minimalizat, persiflat, atacat pe toate planurile, împroșcat cu toate zoaiele de care dispui, ca să-l faci urât de prostimea îndobitocită de atâtea simbolisme deșarte, gata mereu să se ia după primul om în stat.

Nu-i deloc ușor, strămoșii tăi ideologici aveau katiușele în spate, tu ce ai, în cel mai bun caz interesul capitalului mondial și teama acestuia să nu cazi din nou în brațele primitoare, dar deosebit de strângătoare ale Marelui Urs, forma de viețuire dintotdeauna a forței care nu se uită la amănunte.

Din păcate, capitalismul acesta patronat de americani mai are scrupule, vorbește de tot felul de aberații, stat de drept, respectarea cuvântului dat și alte asemenea, deloc folositoare atunci când lupta de clasă se ascute.

Nu e ușor de fel, în loc să-i dai afară pe motive de trădare sau deviaționism, trebuie să-i îndepărtezi cu mănuși, să te faci că analizezi, cântărești, iar treaba asta e tare enervantă, să te faci că ești ca ei în timp ce tu vrei să-i convingi pe ei să fie ca tine.

Asta cere și timp, iar tu stai prost cu timpul, fiindcă dacă stai pe aici fără să miști degetul care feliază salamul te poți trezi la pușcărie, așa că timpul e bani, cum spun americanii, da, e drept și asta, dar după ce ai făcut banii, trebuie să ți se lase timp să te bucuri de ei, nu să te apuci de scris romane și lucrări de doctorat între patru pereți din care nu ai voie să ieși.

Dar nu te lași tu cu una cu două!

Îi asiguri pe americani că totu-i în regulă, să stea liniștiți, nu vizezi tu încă dividendele corporațiilor transnaționale, vrei doar să poți lucra în liniște: să fie DNA la comanda ta, nu la comanda cine știe cui, președintele să stea în banca lui, nu să facă referate si referendumuri, pentru ce, pentru cine, prostimea oricum habar n-are, se mulțumește cu o pensie nițel mai mare acolo, cu niște gratuități pe dincolo, iar tinereii ăștia care le au cu calculatorul și cu imprimanta să-și vadă ei de treburile lor, să se ducă în Anglia, Franța, SUA, oriunde vor vedea cu ochii, să nu-și imagineze că pe aici poate fi vreodată ca pe acolo!

Pai cum, ce-o să zică atunci venerabilii strămoși cu carnețel roșu de partid: v-am lăsat o țară ca o pară si într-vară ați reușit s-o faceti compot!

În țara răspunsurilor la care se caută întrebarea

0

În această țară o poantă bună poate aneantiza paragrafe întregi din Constituție.

Obisnuiți cu traiul mucalit și obraznic, vorbă puțină și liniștită e semn de handicap pentru cei care trăiesc pe aici de secole înglodați, fără speranță în bășcălie. Știe asta si președintele, nu degeaba încearcă mai nou să-și pigmenteze cu poante prezența publică. Degeaba, însă, poporul care vede în Liviu Dragnea întruparea virtuților milenare nu gustă bancul, ofuscat de ideea că un neamț se folosește de o formă a umorului, care nu este pentru cei care nu sunt de prin partea locului, fiind în fond un instrument al supraviețurii în condiții vitrege.

Așa a pățit președintele Klaus Werner Johannis cu vestitul “ghinion”, o sintagmă scurtă, nemțească de umor elementar, infantil am putea zice, care mai spre Occident poate ar putea ilustra insuportabila ușurătate a ființei, dar este absolut neadecvat pentru a persifla improbabilitatea de-a suporta ființarea din zona unde Europa se întoarce spre Balcani.

Ghinionul lui Johannis este că o confirmare pentru cei care caută împlinire acolo unde aceasta nu se poate realiza decât prin persiflarea realității în care trăiești, excepțiile fiind imposibile, de neacceptat așadar.

Cum să vină acest neamț cu nume latinizat, poate nițel mai altfel, dar cu nimic superior, să-și permită să te ia la bășcălie, acasă la tine, pentru slăbiciunile tale, când nici el nu este fără greșeală, cum își permite el să-ți dea lecții în situația în care niciodată n-a experimentat sentimentul ionescian al absurdului sau cel cioranian al deșertăciunii fără scăpare.

Pe lângă această neîncredere de natură transcedentală, președintele României cu nume latinizat are de luptat și cu imprecizia terminologică a discursului public în românește, dublată cu o pseudoaliniere generală – stânga românească nu face excepție – la dreapta a spectrului politic.

Toate acestea îl așează în postura în care gesturile sale politice sunt apreciate doar de fanii săi declarați, toți ceilalți, în plin complex al conspirației universale, bănuindu-l de cele mai aberante intenții și planuri ascunse.

Formatori de opinie formați la școala presei de partid din vetustele timpuri se folosesc fără scrupule de această indeterminare a societății românești, pentru a-l compormite pe Johannis pe toate planurile și prin toate mijloacele.

Dacă omul vorbește, e drept nițel regal, de “poporul meu” sar în sus jigniți în poporanismul lor congenital, nici prin cap nu le-ar trece să bage de seamă că limba româna este una dintre cele mai prolixe și inventive în definirea unei comunități politice. Desigur, cu toții stiu sau par a ști de diferența esențială dintre națiune si popor, fără să mai insiste pe adevărul că în românește nația nu este identică cu națiunea.

Unde să mai pui specificul realității în care trăim de a-i numi pe cei mulți, dintr-o ancestrală poziție de boierism provincial frustrat, prostime sau, strict confidențial, pulime.

Numai că mai nou, în epoca comunicației universale și aproape spontane, acest limbaj colorat și   tradițional de dreapta a devenit cam depășit: în cadrul națiunii au apărut diferite nații (nu e vorba de “minoritățile etnice”, ci de revenirea la diferențierile etnografice uitate cu odată cu “omogenizarea socialistă”: moldovean, oltean, bucovinean, între ardeleni: moț, moroșan, ca să vorbim doar de cele mai cunoscute) iar prostimea s-a făramițat si ea in nenumărate părți, unele mai deștepte ca altele.

Este evident că președintele Johannis, precum un Robinson Crusoe al politicii românești, nu se poate baza decât pe aceste elemente noi, nu chiar atât de noi pe cât par, ci revitalizate de cele aproape trei decenii de libertate și evoluție tehnologică foarte rapidă.

Poporul său, atât cât este, îl va susține până vede în el reprezentantul spiritului occidental, profesionalizat și serios, hotărât sa susțină acele valori care asigură succesul european al României. Lozincile din stradă au fost cât se poate de clare: nu noaptea, ca hoții, ci ziua prin respectarea legii,  ca să fie și în țară ca afară!

Lupta lui Klaus Werner Johannis nu este cu Liviu Dragnea și cu PSD, ci cu România de care se folosesc aceștia, țara aceea mitică, dar foarte prezentă în cărțile de istorie și literatură a bășcăliei agresive, pe care o admiră și o respectă cei pe care, chiar și între ei, Liviu Dragnea și ai lui îi numesc exact așa: pulimea.

Nu are alta șansă decât să meargă înainte bazându-se pe aceasta nouă țară, încă discretă și sporadică, în care bășcălia părăsește umoarea și redevine umor, liantul senin al celor avizați și avertizați. Să meargă înainte neabătut, cum ar fi spus propagandistul de partid din care își trag în continuare seva cei care conduc România bășcălioasă împotriva noii Românii a ironiei active și țintite.

Per Petersen, Mr. A.dult last night on earth, mixed materials, this shows the moment when Mr. A.dult says farewell to his wife B.Dult
Per Petersen, Mr. A.dult last night on earth, mixed materials, this shows the moment when Mr. A.dult says farewell to his wife B.Dult

Sa renunțe la case si la comoditatea mic-burghezului cu care s-a obișnuit și ca profesor de fizică și ca primar al Sibiului, iar cel mai important acum este să găsească acea întrebare care să măture răspunsurile gata pregătite din cele mai vechi timpuri și să facă loc acelui răspuns care este ascuns în fiecare cetățean al acestei țări, indiferent de unde este si ce venituri lunare are, decisiv fiind să fie muncite si nu furate.

Sanșa președintelui Johannis prinde contur tocmai în acest adevăr mereu ocultat precum Ordonanța 13: contrar opiniei generale, întărite și vehiculate voios de marii analiști ai nației, în România, în continuare, cei mai mulți trăiesc din venituri muncite și nu furate!

Dacă visează la un al doilea mandat, dacă se ia în serios ca președinte – aici chiar nu prea există dubii nici măcar la trompetele cele mai zgomotoase ale adversarilor -, n-are voie să-și facă iluzii și calcule, ci să caute în continuare contramăsuri la șmecheria agresivă care nu se lasă decât atunci când dă cu capul de pereți.

Și pentru că o țară întreagă caută întrebarea – i-am auzit și văzut pe cei mai influenți intelectuali ai țării marcați de importanța întrebării necunoscute -, în încheiere voi încerca să dibuiesc și eu acea întrebare care se va sau ar trebui să se pună prin referendumul inițiat de președinte poporului român sau neamului românesc, nației române, norodului, boborului, populației, locuitorilor, cetățenilor și, nu în ultimul rând, prostimii cu subdiviziunea ei care se concretizează în bășcălioasa pulime.

Și pentru că întrebarea, așa cum ni s-a spus foarte clar, nu are voie să conțină termenul grațiere, voi încerca o fandare nu neapărat grațioasă în direcția umorului reinventat de strada românească în februarie.

Din păcate, întrebarea absolută a fost compromisă de cel mai lamentabil presedinte intelectual al României postdecembriste, atunci când i-a pus-o perfect degeaba domnului Ion Iliescu în acea vestită confruntare electorală.

Trebuie să mai țin cont, așa cum am încercat să expun mai sus, și de faptul că cei douăzeci de ani brucanieni s-au terminat de mult, iar stupid people, iată termenul englezesc absolut fără fantezie creatoare pentru prostime, tocmai a dat semne de deșteptare.

Renunț așadar la întrebarea directă și evidentă: Dumneavoastră ați fi renunțat așa de ușor la casa din centrul Sibiului dacă o aveași și erați președintele României?, și trec la una mai subversivă, dar la fel de directă chiar dacă am ascuns în ea și ideea grației pesediste: Doriți să existe o distincție clară între camerele parlamentului si penitenciare?

Și, uite așa, l-am putea satisface și pe singurul președinte neintelectual de după Ceaușescu, cel care i-a sugerat lui Klaus Werner Johannis să repete referendumul său cu reducerea numărului de parlamentari.

Johannis, referendumul și intelectualii

1

Motto local: intelectualul este un dobitoc pentru că ține la ceva ce nu poate fi păstrat într-un cont bancar, nu produce dobândă și poate fi însușit de oricine fără teamă.

Exemplul este la o problemă modernă prin excelență și cu o anumită culoare locală, perfect firească de altfel în spațiul în care încercăm să conviețuim în ciuda atâtor semne prevestitoare de rele.

Lajos Notaros
Lajos Notaros

De fapt, este mai mult decât culoare locală, este chiar un specific, un neaoșism dar care se integrează oarecum în portretul intelectualului est-european și balcanic, produs al unor procese de modernizare mult întârziate.

Problema, ca să nu mai batem apa în piuă, se referă la raportul dintre intelectuali si putere, în cazul de față la modul în care intelectualii noștri se relaționează cu politica prin elementele sale constitutive: partide, guvern, parlament, președinte, președintele numindu-se în acest caz: Klaus Werner Johannis.

Are intelectualul român forța și curajul să meargă împotriva curentului, să facă abstracție de trendul popular atunci când acesta merge clar împotriva intereselor generale, respectiv este captiv unor interese de grup sau chiar manipulat împotriva intereselor proprii?

Pentru că despre asta vorbim în acest caz: Johannis, președintele actual al României, încearcă să prevină deturnarea direcției de înaintare a țării – aici și acum acest lucru înseamnă integrarea instituționalizată în UE – amenințată de intențiile noii guvernări de a rezolva problemele personale de natură juridică ale liderilor săi.

Nu este vorba de ceva superficial, o cercetare fără prea mari pretenții ne arată că aproape o sută de politicieni de vârf ai PSD au fost, sunt și pot fi implicați în procese de natură penală datorită modului în care au gândit ei să-și exercite puterea delegată prin alegeri.

Stoparea acestui proces este intenția clară si declarată a noii majorități parlamentare, liderul acestei majorități, Domnul Liviu Dragnea în persoană, condamnat fără drept de apel pentru fraudă electorală, virtual pușcăriaș așadar, fiind personajul care dă chip acestei sulfuroase intenții.

Până aici toate ar fi clare și limpezi, numai că trăim în vremuri tulburi, complicate și nemaipomenite.

Tehnologia cea nouă a informației schimbă fundamental datele problemei.

Cel chemat să se pronunțe în favoarea unuia sau altuia dintre gesturile politice nu mai este intelectualul, liderul de opinie transformându-se pe nesimțite într-un personaj colectiv, o struțo-cămilă digitală atât de proteică și subversivă încât cei care gândesc încă în termenii realităților trecute se văd dezarmați pur și simplu în fața acestei noi realități numite, poate tocmai de asta, și virtuală.

Zgomotul digital, prin televiziuni și internet, inundă toate canalele de comunicare, realizând un mediu în care judecata echilibrată, tributară valorilor tradiționale raționaliste, se pierde precum o aromă rafinată într-un meniu de McDonalds.

Problema se fărămițează în componentele sale lipsite de importanță și greutate.

În cazul nostru, Johannis nu mai este privit ca reprezentantul suprem al statului, ci ca o persoană oarecare, fiind judecat la nivelul laviței digitale: un individ ciudat, un neamț pe deasupra, care vorbeste rar și împiedicat, un sas însurat cu o româncă – singura sa calitate de altfel, la nivelul acesta al discuției – și care în loc să-și vadă de problemele sale cu casele și alte cele se trezește în geacă roșie la o manifestație împotriva măsurilor preconizate de amnisitiere și grațiere țintite, nemaivorbind de dezincriminarea abuzului în serviciu.

Chiar dacă nu se înțelege cum se leagă toate astea, zgomotul transmis este clar: cu ce se deosebește el de ceilalți, ce autoritate în plus are el să-i judece, de ce nu se supune voinței majorității exprimate prin vot în Decembrie?

Răspunsul însă lipsește, iar această absență se explică prin dispariția intelectualului din spațiul public.

Fără să intrăm în căutarea cauzelor acestei dispariții – fenomen general, nu caracteristic doar României –, încercăm aici și acum schițarea unui răspuns posibil, corect intelectual, chiar dacă ne simțim în postura celuia care în loc de deșert strigă a pustiu în mijlocul zgomotului de carnaval macabru din jurul său.

Dreptul și chiar obligația morală și politică a amnisitierii si grațierii este apanajul instanței supreme a statului, în cazul nostru chiar al președintelui. Obama a trecut în istorie ca președintele american care a uzat de cele mai multe ori de acest drept, ieșind astfel în față cel puțin în acest domeniu, poate relația care leagă cel mai firesc cotidianul de interesele absconse ale politicului.

Tradus, gestul amnistiei și al grațierii nu poate amesteca politicul cu umanul în cea mai pură expresie a sa.

Dacă aceste inițiative nu au în vedere rațiuni de natură umanitară, ci interese politice, ele nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie: expresia solidarității umane, ci instrumente ideologice, mecanisme de putere prin care o forță politică își impune dominația, încercând să minimalizeze sau chiar să extirpe influența celorlalți, fie că e vorba de partide sau grupuri de influență.

Guvernul lui Dragnea simte foarte bine această conexiune logică atunci când încearca să motiveze amnistia si grațierea prin suprapopularea închisorilor, respectiv îmbunătățirea condițiilor de detenție.

Prezența președintelui între demonstranți, intenția sa de a recurge la referendum în această problemă, departe de a fi anticonstituțională sau ilegală, este dimpotrivă un exercițiu al funcției și atribuțiilor sale ca singur reprezentant în România direct și suprem al interesului general.

Atenție, nu al opiniei publice, nu al vocii străzii, nu al diferitelor interese particulare vechiculate prin media și formele noi ale propagandei politice: interesul general este unul, stabilit prin efort intelectual și dezbatere continuă, opinia publică, vocea străzii sunt schimbătoare, epifenomene ale noilor metode digitalizate de a produce consens bazat pe teamă, frustrare și amenințare.

Copleșiți de zgomot, sufocați de furia oarbă rezultantă a manipulării digitale, intelectualii s-au retras din viață publică, lăsând președintele singur în fața gloatei consensuale forjate prin ecranele care au înlocuit oglinzile din casele oamenilor.

Ultimul – vorbesc de intelectuali, nu de posesori de diplome – care a părăsit ringul de bună voie a fost Andrei Pleșu, renunțând la a-l consilia pe Băsescu cel inconsiliabil, celilalți au fost dați la o parte ușor în vacuumul intelectual creat astfel pe nesimțite.

Johannis nu este un intelectual – ceea ce e bine, intelectualii ajunși în vârful politicii n-au sfârșit-o niciodată bine de la Nero încoace –, ci președintele României care se ia în serios în mijlocul unei societăți care încă n-are forța să facă același lucru.

Gesturile sale de până acum întăresc această imagine, însă fără susținerea intelectualilor este condamnat să fie sufocat de consensul care se clădește împotriva sa prin neseriozitatea agresivă promovată digital 24 de ore din 24.

Ar fi și ar trebui să fie un donquijotism asumat și senin, în fond si la urma urmei intelectualul este tipul care reușește să ia în serios ceva ce nu are nicio consistență materială serioasă: ideile!