În această țară o poantă bună poate aneantiza paragrafe întregi din Constituție.
Obisnuiți cu traiul mucalit și obraznic, vorbă puțină și liniștită e semn de handicap pentru cei care trăiesc pe aici de secole înglodați, fără speranță în bășcălie. Știe asta si președintele, nu degeaba încearcă mai nou să-și pigmenteze cu poante prezența publică. Degeaba, însă, poporul care vede în Liviu Dragnea întruparea virtuților milenare nu gustă bancul, ofuscat de ideea că un neamț se folosește de o formă a umorului, care nu este pentru cei care nu sunt de prin partea locului, fiind în fond un instrument al supraviețurii în condiții vitrege.
Așa a pățit președintele Klaus Werner Johannis cu vestitul “ghinion”, o sintagmă scurtă, nemțească de umor elementar, infantil am putea zice, care mai spre Occident poate ar putea ilustra insuportabila ușurătate a ființei, dar este absolut neadecvat pentru a persifla improbabilitatea de-a suporta ființarea din zona unde Europa se întoarce spre Balcani.
Ghinionul lui Johannis este că o confirmare pentru cei care caută împlinire acolo unde aceasta nu se poate realiza decât prin persiflarea realității în care trăiești, excepțiile fiind imposibile, de neacceptat așadar.
Cum să vină acest neamț cu nume latinizat, poate nițel mai altfel, dar cu nimic superior, să-și permită să te ia la bășcălie, acasă la tine, pentru slăbiciunile tale, când nici el nu este fără greșeală, cum își permite el să-ți dea lecții în situația în care niciodată n-a experimentat sentimentul ionescian al absurdului sau cel cioranian al deșertăciunii fără scăpare.
Pe lângă această neîncredere de natură transcedentală, președintele României cu nume latinizat are de luptat și cu imprecizia terminologică a discursului public în românește, dublată cu o pseudoaliniere generală – stânga românească nu face excepție – la dreapta a spectrului politic.
Toate acestea îl așează în postura în care gesturile sale politice sunt apreciate doar de fanii săi declarați, toți ceilalți, în plin complex al conspirației universale, bănuindu-l de cele mai aberante intenții și planuri ascunse.
Formatori de opinie formați la școala presei de partid din vetustele timpuri se folosesc fără scrupule de această indeterminare a societății românești, pentru a-l compormite pe Johannis pe toate planurile și prin toate mijloacele.
Dacă omul vorbește, e drept nițel regal, de “poporul meu” sar în sus jigniți în poporanismul lor congenital, nici prin cap nu le-ar trece să bage de seamă că limba româna este una dintre cele mai prolixe și inventive în definirea unei comunități politice. Desigur, cu toții stiu sau par a ști de diferența esențială dintre națiune si popor, fără să mai insiste pe adevărul că în românește nația nu este identică cu națiunea.
Unde să mai pui specificul realității în care trăim de a-i numi pe cei mulți, dintr-o ancestrală poziție de boierism provincial frustrat, prostime sau, strict confidențial, pulime.
Numai că mai nou, în epoca comunicației universale și aproape spontane, acest limbaj colorat și tradițional de dreapta a devenit cam depășit: în cadrul națiunii au apărut diferite nații (nu e vorba de “minoritățile etnice”, ci de revenirea la diferențierile etnografice uitate cu odată cu “omogenizarea socialistă”: moldovean, oltean, bucovinean, între ardeleni: moț, moroșan, ca să vorbim doar de cele mai cunoscute) iar prostimea s-a făramițat si ea in nenumărate părți, unele mai deștepte ca altele.
Este evident că președintele Johannis, precum un Robinson Crusoe al politicii românești, nu se poate baza decât pe aceste elemente noi, nu chiar atât de noi pe cât par, ci revitalizate de cele aproape trei decenii de libertate și evoluție tehnologică foarte rapidă.
Poporul său, atât cât este, îl va susține până vede în el reprezentantul spiritului occidental, profesionalizat și serios, hotărât sa susțină acele valori care asigură succesul european al României. Lozincile din stradă au fost cât se poate de clare: nu noaptea, ca hoții, ci ziua prin respectarea legii, ca să fie și în țară ca afară!
Lupta lui Klaus Werner Johannis nu este cu Liviu Dragnea și cu PSD, ci cu România de care se folosesc aceștia, țara aceea mitică, dar foarte prezentă în cărțile de istorie și literatură a bășcăliei agresive, pe care o admiră și o respectă cei pe care, chiar și între ei, Liviu Dragnea și ai lui îi numesc exact așa: pulimea.
Nu are alta șansă decât să meargă înainte bazându-se pe aceasta nouă țară, încă discretă și sporadică, în care bășcălia părăsește umoarea și redevine umor, liantul senin al celor avizați și avertizați. Să meargă înainte neabătut, cum ar fi spus propagandistul de partid din care își trag în continuare seva cei care conduc România bășcălioasă împotriva noii Românii a ironiei active și țintite.
Sa renunțe la case si la comoditatea mic-burghezului cu care s-a obișnuit și ca profesor de fizică și ca primar al Sibiului, iar cel mai important acum este să găsească acea întrebare care să măture răspunsurile gata pregătite din cele mai vechi timpuri și să facă loc acelui răspuns care este ascuns în fiecare cetățean al acestei țări, indiferent de unde este si ce venituri lunare are, decisiv fiind să fie muncite si nu furate.
Sanșa președintelui Johannis prinde contur tocmai în acest adevăr mereu ocultat precum Ordonanța 13: contrar opiniei generale, întărite și vehiculate voios de marii analiști ai nației, în România, în continuare, cei mai mulți trăiesc din venituri muncite și nu furate!
Dacă visează la un al doilea mandat, dacă se ia în serios ca președinte – aici chiar nu prea există dubii nici măcar la trompetele cele mai zgomotoase ale adversarilor -, n-are voie să-și facă iluzii și calcule, ci să caute în continuare contramăsuri la șmecheria agresivă care nu se lasă decât atunci când dă cu capul de pereți.
Și pentru că o țară întreagă caută întrebarea – i-am auzit și văzut pe cei mai influenți intelectuali ai țării marcați de importanța întrebării necunoscute -, în încheiere voi încerca să dibuiesc și eu acea întrebare care se va sau ar trebui să se pună prin referendumul inițiat de președinte poporului român sau neamului românesc, nației române, norodului, boborului, populației, locuitorilor, cetățenilor și, nu în ultimul rând, prostimii cu subdiviziunea ei care se concretizează în bășcălioasa pulime.
Și pentru că întrebarea, așa cum ni s-a spus foarte clar, nu are voie să conțină termenul grațiere, voi încerca o fandare nu neapărat grațioasă în direcția umorului reinventat de strada românească în februarie.
Din păcate, întrebarea absolută a fost compromisă de cel mai lamentabil presedinte intelectual al României postdecembriste, atunci când i-a pus-o perfect degeaba domnului Ion Iliescu în acea vestită confruntare electorală.
Trebuie să mai țin cont, așa cum am încercat să expun mai sus, și de faptul că cei douăzeci de ani brucanieni s-au terminat de mult, iar stupid people, iată termenul englezesc absolut fără fantezie creatoare pentru prostime, tocmai a dat semne de deșteptare.
Renunț așadar la întrebarea directă și evidentă: Dumneavoastră ați fi renunțat așa de ușor la casa din centrul Sibiului dacă o aveași și erați președintele României?, și trec la una mai subversivă, dar la fel de directă chiar dacă am ascuns în ea și ideea grației pesediste: Doriți să existe o distincție clară între camerele parlamentului si penitenciare?
Și, uite așa, l-am putea satisface și pe singurul președinte neintelectual de după Ceaușescu, cel care i-a sugerat lui Klaus Werner Johannis să repete referendumul său cu reducerea numărului de parlamentari.
