Johannis, referendumul și intelectualii

Motto local: intelectualul este un dobitoc pentru că ține la ceva ce nu poate fi păstrat într-un cont bancar, nu produce dobândă și poate fi însușit de oricine fără teamă.

Exemplul este la o problemă modernă prin excelență și cu o anumită culoare locală, perfect firească de altfel în spațiul în care încercăm să conviețuim în ciuda atâtor semne prevestitoare de rele.

De fapt, este mai mult decât culoare locală, este chiar un specific, un neaoșism dar care se integrează oarecum în portretul intelectualului est-european și balcanic, produs al unor procese de modernizare mult întârziate.

Problema, ca să nu mai batem apa în piuă, se referă la raportul dintre intelectuali si putere, în cazul de față la modul în care intelectualii noștri se relaționează cu politica prin elementele sale constitutive: partide, guvern, parlament, președinte, președintele numindu-se în acest caz: Klaus Werner Johannis.

Are intelectualul român forța și curajul să meargă împotriva curentului, să facă abstracție de trendul popular atunci când acesta merge clar împotriva intereselor generale, respectiv este captiv unor interese de grup sau chiar manipulat împotriva intereselor proprii?

Pentru că despre asta vorbim în acest caz: Johannis, președintele actual al României, încearcă să prevină deturnarea direcției de înaintare a țării – aici și acum acest lucru înseamnă integrarea instituționalizată în UE – amenințată de intențiile noii guvernări de a rezolva problemele personale de natură juridică ale liderilor săi.

Nu este vorba de ceva superficial, o cercetare fără prea mari pretenții ne arată că aproape o sută de politicieni de vârf ai PSD au fost, sunt și pot fi implicați în procese de natură penală datorită modului în care au gândit ei să-și exercite puterea delegată prin alegeri.

Stoparea acestui proces este intenția clară si declarată a noii majorități parlamentare, liderul acestei majorități, Domnul Liviu Dragnea în persoană, condamnat fără drept de apel pentru fraudă electorală, virtual pușcăriaș așadar, fiind personajul care dă chip acestei sulfuroase intenții.

Până aici toate ar fi clare și limpezi, numai că trăim în vremuri tulburi, complicate și nemaipomenite.

Tehnologia cea nouă a informației schimbă fundamental datele problemei.

Cel chemat să se pronunțe în favoarea unuia sau altuia dintre gesturile politice nu mai este intelectualul, liderul de opinie transformându-se pe nesimțite într-un personaj colectiv, o struțo-cămilă digitală atât de proteică și subversivă încât cei care gândesc încă în termenii realităților trecute se văd dezarmați pur și simplu în fața acestei noi realități numite, poate tocmai de asta, și virtuală.

Zgomotul digital, prin televiziuni și internet, inundă toate canalele de comunicare, realizând un mediu în care judecata echilibrată, tributară valorilor tradiționale raționaliste, se pierde precum o aromă rafinată într-un meniu de McDonalds.

Problema se fărămițează în componentele sale lipsite de importanță și greutate.

În cazul nostru, Johannis nu mai este privit ca reprezentantul suprem al statului, ci ca o persoană oarecare, fiind judecat la nivelul laviței digitale: un individ ciudat, un neamț pe deasupra, care vorbeste rar și împiedicat, un sas însurat cu o româncă – singura sa calitate de altfel, la nivelul acesta al discuției – și care în loc să-și vadă de problemele sale cu casele și alte cele se trezește în geacă roșie la o manifestație împotriva măsurilor preconizate de amnisitiere și grațiere țintite, nemaivorbind de dezincriminarea abuzului în serviciu.

Chiar dacă nu se înțelege cum se leagă toate astea, zgomotul transmis este clar: cu ce se deosebește el de ceilalți, ce autoritate în plus are el să-i judece, de ce nu se supune voinței majorității exprimate prin vot în Decembrie?

Răspunsul însă lipsește, iar această absență se explică prin dispariția intelectualului din spațiul public.

Fără să intrăm în căutarea cauzelor acestei dispariții – fenomen general, nu caracteristic doar României –, încercăm aici și acum schițarea unui răspuns posibil, corect intelectual, chiar dacă ne simțim în postura celuia care în loc de deșert strigă a pustiu în mijlocul zgomotului de carnaval macabru din jurul său.

Dreptul și chiar obligația morală și politică a amnisitierii si grațierii este apanajul instanței supreme a statului, în cazul nostru chiar al președintelui. Obama a trecut în istorie ca președintele american care a uzat de cele mai multe ori de acest drept, ieșind astfel în față cel puțin în acest domeniu, poate relația care leagă cel mai firesc cotidianul de interesele absconse ale politicului.

Tradus, gestul amnistiei și al grațierii nu poate amesteca politicul cu umanul în cea mai pură expresie a sa.

Dacă aceste inițiative nu au în vedere rațiuni de natură umanitară, ci interese politice, ele nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie: expresia solidarității umane, ci instrumente ideologice, mecanisme de putere prin care o forță politică își impune dominația, încercând să minimalizeze sau chiar să extirpe influența celorlalți, fie că e vorba de partide sau grupuri de influență.

Guvernul lui Dragnea simte foarte bine această conexiune logică atunci când încearca să motiveze amnistia si grațierea prin suprapopularea închisorilor, respectiv îmbunătățirea condițiilor de detenție.

Prezența președintelui între demonstranți, intenția sa de a recurge la referendum în această problemă, departe de a fi anticonstituțională sau ilegală, este dimpotrivă un exercițiu al funcției și atribuțiilor sale ca singur reprezentant în România direct și suprem al interesului general.

Atenție, nu al opiniei publice, nu al vocii străzii, nu al diferitelor interese particulare vechiculate prin media și formele noi ale propagandei politice: interesul general este unul, stabilit prin efort intelectual și dezbatere continuă, opinia publică, vocea străzii sunt schimbătoare, epifenomene ale noilor metode digitalizate de a produce consens bazat pe teamă, frustrare și amenințare.

Copleșiți de zgomot, sufocați de furia oarbă rezultantă a manipulării digitale, intelectualii s-au retras din viață publică, lăsând președintele singur în fața gloatei consensuale forjate prin ecranele care au înlocuit oglinzile din casele oamenilor.

Ultimul – vorbesc de intelectuali, nu de posesori de diplome – care a părăsit ringul de bună voie a fost Andrei Pleșu, renunțând la a-l consilia pe Băsescu cel inconsiliabil, celilalți au fost dați la o parte ușor în vacuumul intelectual creat astfel pe nesimțite.

Johannis nu este un intelectual – ceea ce e bine, intelectualii ajunși în vârful politicii n-au sfârșit-o niciodată bine de la Nero încoace –, ci președintele României care se ia în serios în mijlocul unei societăți care încă n-are forța să facă același lucru.

Gesturile sale de până acum întăresc această imagine, însă fără susținerea intelectualilor este condamnat să fie sufocat de consensul care se clădește împotriva sa prin neseriozitatea agresivă promovată digital 24 de ore din 24.

Ar fi și ar trebui să fie un donquijotism asumat și senin, în fond si la urma urmei intelectualul este tipul care reușește să ia în serios ceva ce nu are nicio consistență materială serioasă: ideile!