Djuna Barnes, Pădurea Nopții

0
404

Djuna Barnes a fost o personalitate cu totul specială a perioadei interbelice, poetă, prozatoare modernistă, jurnalistă, ilustratoare inspirată, desenatoare, care a intrat cu pasiune în perioada de experimente a lumii interbelice, petrecându-și două decenii ale existenței în Europa, o fascinantă personalitate artistică, autoare a romanului Pădurea Nopții.

Această carte este prima vorbește deschis despre lesbiansm în literatura modernă. Volumul este în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction. Ne bucurăm că am colaborat din nou cu doamna Luana Schidu, care a definitivat de curând traducerea și ne prezintă un scurt fragment din scrierea autoarei americane. (Peter Sragher)

 

Rondul de noapte

Luana Schidu

Cel mai ciudat „salon“ din America era al Norei. Casa ei era cuibărită în mijlocul unei mase de iarbă și buruieni încâlcite. Înainte de a ajunge la Nora, proprietatea fusese în aceeași familie timp de două sute de ani. Avea propriul cimitir și o capelă dărăpănată în care zăceau zeci și zeci de cărți de psalmi mucegăite, puse acolo cu vreo cincizeci de ani în urmă, într-un impuls de iertare și absoluție.

Era salonul „săracilor“, pentru poeți, radicaliști, cerșetori, artiști și îndrăgostiți; pentru catolici, protestanți, brahmani, diletanți în magie neagră sau medicină; toți aceștia puteau fi văzuți șezând la masa ei de stejar în fața focului uriaș; Nora îi asculta, cu mâna pe ogarul ei, lumina flăcărilor aruncându-le umbrele sus, pe perete. Din toată mulțimea aceea însuflețită și gălăgioasă, doar ea se distingea. Echilibrul firii ei, sălbatică și rafinată, dădea capului ei mândru un aer de compasiune. Era lată în umeri și înaltă, și deși avea pielea ca de copil, se întrezărea deja modelul grânelor biciuite de vreme pe care avea să-l capete curând chipul ei, lemnul în devenire, copacul care creștea în ea, mărturie nescrisă a timpului.

Recunoșteai pe loc în ea femeia Vestului. Privind-o, străinii își aminteau poveștile pe care le auziseră, despre căruțe cu coviltir, animale ce coborau să se adape, capete de copii cu nasurile lipite de ferestrele mici, privind în întuneric, unde pândea o altă rasă, încolțită, femei lățite de tivurile grele, netezind câmpurile pe care pășeau, cu Dumnezeu atât de prezent în mintea lor, încât ar fi putut crea lumea în șapte zile alături de el.

La aceste întâlniri incredibile, ai fi crezut că se reînvia istoria americană timpurie. Toboșarul[1], Fort Sumter[2], Lincoln, Booth, toți îți veneau cumva în minte; Pluteau în aer Whig și Tory; pânza de steag cu dungile și stelele ei, roiul ce crește încet și clar pe fagurele albastru; tragediile ceaiului de la Boston, carabine și zvonul chemării sălbatice a unui copil, picioare puritane, de mult în mormânt, lovind din nou pământul, ridicându-se și părăsindu-și obiceiurile, caiaua rugăciunii aruncată în inimă. Și între toate acestea, Nora – șezând neclintită, cu mâna pe câinele ei, cu lumina flăcărilor aruncându-și umbra pe perete, capul umbrei înclinându-se când atinge tavanul, deși al ei stătea drept și nemișcat.

Prin temperament, Nora era o creștină timpurie; credea în cuvânt. Există un gol în „suferința lumii“ prin care ființa singulară cade continuu, pentru totdeauna; un corp ce cade în spațiul observabil, privat de intimitatea dispariției; ca și cum intimitatea, îndepărtându-se neobosit, prin însăși forța de susținere a retragerii sale ținea corpul într-o eternă mișcare descendentă, dar pe loc, mereu în fața ochilor. O astfel de ființă singulară era Nora. Era un soi de viciu în echilibrul ei, care o făcea imună la propria-i coborâre.

Nora avea chipul oricărui om care iubește oamenii – un chip ce devenea rău când afla că a iubi fără a critica înseamnă a fi trădat. Se fura pe ea însăși pentru oricine; incapabilă de a se avertiza, se trezea mereu diminuată. Vagabonzi din toată lumea o găseau profitabilă prin aceea că putea fi vândută la nesfârșit pe un anumit preț, căci își ținea banii de trădare în propriu-i buzunar.

Cei care iubesc totul sunt disprețuiți de tot, așa cum cei care iubesc un oraș, în sensul lui cel mai profund, devin rușinea acelui oraș, les détraqués, cerșetorii; binele lor este incomunicabil, înșelat, fiind rudimentul unei vieți care s-a dezvoltat, așa cum în corpul uman se găsesc urme ale unor nevoi pierdute. Această stare lovise până și casa Norei; se manifesta în musafirii ei, în grădinile părăginite, unde ea fusese neputincioasă în fața forțelor naturii.

Oriunde o întâlneai, la operă, la o piesă, stând singură și izolată, cu programul pus pe genunchi cu fața în jos, descopereai în ochii ei mari, proeminenți și limpezi acea patină lipsită de reflexie a metalelor lustruite care vorbește nu atât despre obiect, cât despre mișcarea obiectului. Așa cum suprafața unei țevi de pușcă, reflectând o scenă, adaugă imaginii avertizarea propriei construcții, tot astfel ochii ei concentrau și dădeau forță piesei la care se uita în termeni inconștient doar ai ei. Simțeai în felul în care-și ținea capul că urechile ei îi receptau pe Wagner, Scarlatti, Chopin sau Palestrina, ori melodiile mai ușoare ale școlii vieneze, într-o orchestrație mai mică, dar mai intensă.

Și era singura femeie din ultimul secol care putea să urce un munte alături de Adventiștii de Ziua a Șaptea și să confunde ziua a șaptea – cu o pasiune atât de mare în inimă, încât conferea iminență zilei a șaptea. Cei din jurul ei credeau în acea zi și în sfârșitul lumii încurcând-o confuz cu cele șase precedente; Nora credea doar pentru frumusețea zilei în sine. Era sortită să fie unul dintre acei oameni născuți fără altă avere decât propria lor ființă.

Nu vedeai la ea simțul umorului. Zâmbetul îi era rapid și definit, dar neangajat. Chicotea când și când la o glumă, dar era chicotitul sec amuzat al cuiva care ridică privirea spre a descoperi că s-a aflat în calea necesităților firești ale unei păsări.

Despre cinism, despre râs, cea de-a doua carapace sub care se ascunde omul lipsit de apărare, părea să știe prea puțin sau deloc. Ea era una dintre acele devieri prin care omul crede că se reconstruiește.

Să i te „confesezi“ era un act mai secret decât spovedania la preot. Nu te judeca în nici un fel; asculta fără reproș sau blamare, fiind lipsită de autoreproș sau autoblamare. Asta îi atrăgea pe oameni și deopotrivă îi speria; nu puteau nici s-o insulte, nici să-i poarte pică, deși îi amăra că erau nevoiți să-și ia înapoi nedreptatea ce nu găsise la ea nici un punct de sprijin. În sala de judecată ar fi fost imposibilă; nimeni nu ar fi fost spânzurat, admonestat sau iertat, pentru că nimeni nu ar fi fost „acuzat“. Lumea și istoria ei erau pentru Nora ca o corabie într-o sticlă; ea însăși era afară, neidentificată, perpetuu cufundată într-o îngrijorare fără obiect.

Apoi a întâlnit-o pe Robin. Circul Denckman, cu care ținea legătura chiar și atunci când nu lucra cu el (unii dintre cei de acolo o vizitau acasă), a venit la New York în toamna lui 1923. Nora s-a dus singură. A intrat în cercul arenei, așezându-se în rândul întâi.

Clovni în roșu, alb și galben, cu mâzgălelile tradiționale pe față, se rostogoleau pe rumeguș de parcă ar fi fost în pântecul unei mame mari, unde mai era și destul loc de joacă. Un cal negru, stând pe picioarele-i din spate șovăinde, ce tremurau de teama copitelor din față ridicate, cu capul frumos, împodobit cu panglici ațintit în jos, spre cravașa dresorului, înainta încet, cu pulpele din față lucind spre cravașă. Niște câini mititei alergau de colo-colo încercând să imite caii, apoi intrară elefanții.

O fată care ședea lângă Nora scoase o țigară și o aprinse; mâinile îi tremurară și Nora se întoarse s-o privească; o privi brusc, pentru că animalele, care până atunci tot făcuseră ture prin ring, în momentul acela fură gata să treacă de parapet. Nu părură s-o vadă pe fată, dar după ce ochii lor prăfuiți o depășiră, orbita luminii lor păru să cadă asupra ei. Atunci se întoarse Nora.

Fusese montată marea cușcă a leilor, și aceștia ieșeau în arenă din cutiile lor mici și zdravene. Veneau cumpăniți și blănoși, târându-și cozile grele pe jos, făcând aerul să pară încărcat de forță reținută. Apoi, când o leoaică puternică ajunse la unghiul gratiilor, exact în fața fetei, își întoarse capul mare și furios, cu ochii galbeni în flăcări, se lăsă în jos, trecându-și labele printre gratii; în timp ce-o privea pe fată, ca și cum un râu s-ar fi rostogolit în spatele unei arșițe insuportabile, ochii îi înotau în lacrimi ce nu ajungeau niciodată la suprafață. Atunci tânăra se ridică în picioare. Nora o luă de mână.

— Hai să ieșim de-aici! zise fata, și Nora, încă ținând-o de mână, o duse afară.

— Mă numesc Nora Flood, spuse ea odată ajunse în hol, și așteptă.

După o pauză, fata răspunse:

— Eu sunt Robin Vote.

Privi distrată în jurul ei.

— Nu vreau să fiu aici.

Dar asta fu tot ce spuse; nu explică unde voia să fie.

Rămase cu Nora până la mijlocul iernii. Două spirite o însuflețeau: dragostea și anonimatul. Erau însă atât de „bântuite“ unul de altul, încât separarea era imposibilă.

Nora își închise casa. Călătoriră la München, la Viena, la Budapesta, apoi ajunseră la Paris. Robin îi spuse foarte puține despre viața ei, dar tot repeta într-un fel sau altul că își dorea un cămin, ca și cum s-ar fi temut că se va pierde din nou, ca și cum ar fi fost conștientă, fără a ști de fapt, că-i aparținea Norei, și că dacă aceasta nu permanentiza acest lucru prin forța ei, o să uite.

Nora cumpără un apartament în rue du Cherche-Midi. Robin îl alesese. Prin ferestrele lungi se vedea o fântână cu o statuie, o siluetă înaltă de femeie, din granit, aplecându-se cu capul ridicat, cu o mână în dreptul rotunjimii pelvisului, ca pentru a atenționa un copil imprudent.

În viața lor împreună fiecare obiect din grădină, fiecare lucru din casă, fiecare cuvânt pe care-l rosteau erau o mărturie a dragostei lor reciproce, a contopirii umorilor lor. Erau scaune de circ, cai de lemn cumpărați de la un fost carusel, candelabre venețiene de la târgul de vechituri, cortine de teatru de la München, cherubini de la Viena, odoare de la Roma, o spinetă din Anglia și o colecție eclectică de cutii muzicale din multe țări; acesta era muzeul întâlnirii lor, așa cum casa lui Felix era martorul epocii în care trăiseră tatăl și mama lui.

Când Nora ajunse să fie singură în cea mai mare parte a nopții și o bucată din zi, personalitatea casei o făcea să sufere – pedeapsa celor care-și adună viețile laolaltă. Fără să-și dea seama la început, mergea fără să deranjeze nimic; apoi deveni conștientă că mișcările ei blânde și grijulii erau rezultatul unei frici iraționale – dacă ar fi deranjat ceva, Robin ar fi putut fi derutată, ar fi pierdut mirosul căminului.

Dragostea devine depozitul inimii, analog în toate aspectele „descoperirilor“ dintr-un mormânt. Așa cum în cel din urmă se etichetează locul în care a fost găsit trupul, veșmintele, uneltele necesare în viața de dincolo, tot astfel în inima îndrăgostitului se poate vedea, ca o umbră de neșters, ceea ce iubește. În inima Norei se afla fosila lui Robin, amprenta identității ei, și în jurul ei curgea sângele Norei, ca s-o prezerve. Astfel, trupul lui Robin nu putea să fie vreodată neiubit, alterat sau îndepărtat. Ea era acum dincolo de atingerea timpului, cu excepția sângelui care o anima. Gândul că ea și-ar putea pierde această imunitate fixa în capul Norei imaginea ei mergând ca pe o neliniște îngozitoare – Robin singură, traversând străzi, în pericol. Groaza crescu atât de mult în mintea ei, încât, prin forța acesteia, Robin părea imensă și polarizată, toate catastrofele dădeau buzna peste ea, atrăgea ca un magnet nenorocirea; și Nora se trezea din somn țipând, întorcându-se prin mareea de vise în care o aruncase neliniștea ei, trăgând și trupul lui Robin după ea, așa cum creaturile pământului trag cadavrul în pământ, cu minuțioasă perseverență, lăsând o urmă a lui pe iarbă, ca și cum acesta, coborând, ar fi însăilat-o.

Portretul pe care Barnes i l-a făcut lui James Joyce a fost folosit ca ilustrare a interviului pe care i l-a luat în 1922 pentru Vanity Fair. Sursă Poe's Mother: Selected Drawings of Djuna Barnes, ed. Douglas Messerli (ISBN 1-55713-143-0), p. 157
Portretul pe care Barnes i l-a făcut lui James Joyce a fost folosit ca ilustrare a interviului pe care i l-a luat în 1922 pentru Vanity Fair. Sursă Poe’s Mother: Selected Drawings of Djuna Barnes, ed. Douglas Messerli (ISBN 1-55713-143-0), p. 157

Acum însă, când erau singure și fericite, departe de lume în accepțiunea lor despre lume, Robin începu să fie însoțită de o prezență nebănuită. Uneori răsuna limpede în cântecele pe care le cânta, ba italienești, ba franțuzești sau germane, cântece populare, sordide și obsedante, cântece pe care Nora nu le mai auzise, sau nu le mai auzise în compania lui Robin. Când cadența se schimba, când se repeta într-o cheie mai joasă, știa că Robin cânta despre o viață în care ea nu avea loc; fragmente de armonie la fel de revelatoare ca lucrurile unui călător dintr-o țară străină; cântece semănând cu o târfă experimentată care nu se refuză nimănui în afară de cel ce-o iubește. Câteodată, Nora cânta și ea după Robin, cu surescitarea unui străin ce repetă cuvinte dintr-o limbă necunoscută, nesigur de ce înseamnă. Uneori incapabilă să îndure melodia care spunea atât de mult și atât de puțin, o întrerupea pe Robin cu o întrebare. Și mai neliniștitor era momentul când, după o pauză, cântecul era reluat dintr-o altă încăpere, unde Robin, nevăzută, lansa un ecou al vieții ei necunoscute mai bine acordat cu originea lui. Adesea cântecul se oprea brusc, până când, fără să-și dea seama, chiar când să iasă din casă, Robin îl pornea din nou, anticipând, transformând sunetul dintr-o reminiscență într-o așteptare.

Alteori însă, mergând prin casă și întâlnindu-se, cădeau într-o îmbrățișare agonizantă, privindu-se în ochi, cu cele două capete în cele patru mâini, atât de încordat aproape, că spațiul care le despărțea părea că le smulge una de lângă cealaltă. Uneori, în aceste momente de insurmontabilă durere, Robin făcea o mișcare, folosea o întorsătură de frază neobișnuită pentru ea, inconștientă de trădare, și Nora afla astfel că ea venise dintr-o lume în care avea să se întoarcă. Pentru a o păstra (era în Robin o tânjire tragică de a fi păstrată, știindu-se rătăcită), Nora știa acum că nu era altă cale decât moartea. În moarte, Robin avea să-i aparțină. Moartea pășea alături de ele, fie că erau împreună, fie că erau singure; și pe lângă tortură și catastrofă, aducea gânduri de înviere, o a doua înfruntare.

La manifestații pe blvd-ul Lascăr Catargiu, 29 ianuarie 2017 © foto Peter Sragher
La manifestații pe blvd-ul Lascăr Catargiu, 29 ianuarie 2017 © foto Peter Sragher

Privind soarele palid al cerului de iarnă, pe fundalul căruia se înălța un turnuleț chiar în fața ferestrei din dormitor, Nora estima progresul exact al toaletei lui Robin după sunetele pe care le făcea îmbrăcându-se: clinchetul sticluțelor de cosmetice și al borcănașelor cu cremă, parfumul ușor al părului încălzit de ondulatorul electric; vedea cu ochii minții noua direcție pe care o luau buclele de pe fruntea lui Robin, date spre spate spre a-i cădea în curbe ascendente pe ceafă, partea din spate a capului dreaptă, nerotunjită, care vorbea despre o tăcere înspăimântătoare. Pe jumătate narcotizată de sunete și de conștiința faptului că toate acestea se făceau în vederea plecării, Nora își zise: „La înviere, când vom întoarce capul una spre cealaltă, o să te recunosc numai pe tine din toată mulțimea. Urechea mea se va întoarce în lăcașul capului, ochii îmi vor ieși din orbite când mă voi învârteji în păcatul ispășit, piciorul meu se va opri, încăpățânat, pe urma mormântului tău.“ Robin stătea în ușă.

— Nu mă aștepta, spuse ea.

În anii petrecuți împreună, plecările lui Robin căpătară un ritm care creștea încet. La început, Nora mergea cu ea; dar cu trecerea timpului, dându-și seama că în Robin se acumula tensiunea, incapabilă să îndure ideea că i-ar sta în drum sau ar fi uitată, văzând-o cum trece de la o masă la alta, de la o băutură la alta, de la un om la altul, dându-și seama că dacă ea n-ar fi acolo Robin s-ar putea întoarce la ea ca la cineva care, nefăcând parte din turbulența acelei nopți, mai are ceva de oferit, Nora rămase acasă, stând întinsă ori dormind. Absența lui Robin, pe măsură ce noaptea trecea, devenea o îndepărtare fizică, insuportabilă și ireparabilă. Așa cum o mână amputată nu poate să fie renegată, pentru că are un viitor al cărui părinte e victima, tot astfel Robin era o amputare la care Nora nu putea renunța. Așa cum tânjește încheietura mâinii, tânjea și inima ei, așa că se îmbrăca și ieșea în noapte ca să „scape de ea însăși“, plimbându-se pe lângă cafeneaua în care ar fi putut s-o zărească o clipă pe Robin.

Odată ajunsă afară, Robin pășea într-o meditație fără formă, cu mâinile ascunse în mânecile hainei, îndreptându-și pașii spre acea viață de noapte care era o distanță cunoscută între Nora și cafenele. Reflecțiile ei în timpul acestui drum făceau parte din plăcerea pe care se aștepta s-o găsească la capătul lui. Această distanță exactă era cea care împiedica cele două extremități ale vieții ei – Nora și cafenelele – să formeze un monstru cu două capete.

Gândurile erau o formă de locomoție în sine. Pășea cu capul ridicat, părând că se uită la fiecare trecător, dar privirea ei era ancorată în anticipare și regret. O expresie mânioasă, intensă și grăbită îi umbrea chipul și îi trăgea colțurile gurii în jos în timp ce se apropia de prietenii ei; când însă ochii ei scrutau fațadele clădirilor, în căutarea capului sculptat care le plăcea și ei, și Norei (un cap grecesc cu ochii ieșiți din orbite de groază, pentru care gura tragică părea să verse lacrimi), o bucurie liniștită radia în privirea ei; căci acel cap era o amintire a Norei și a iubirii ei, făcând ca anticiparea oamenilor pe care avea să-i întâlnească să devină insipidă și melancolică. Așa că, fără să știe că va face astfel, o lua pe drumul care o ducea pe acea stradă anume. Dacă era nevoită să ocolească, așa cum se întâmpla uneori, când întâlnea un grup de soldați, o nuntă sau o înmormântare, din cauza agitației părea, oamenilor de care s-ar fi împiedicat, parte din cortegiu; așa cum o molie prinsă în căldura care-i va aduce sfârșitul e asociată cu flacăra ca parte componentă a funcției sale. Această caracteristică o ajuta să nu fie întrebată prea aspru „unde“ se ducea; pietonii care aveau întrebarea pe buze, văzând-o absentă și derutată, se mulțumeau să se uite unii la alții.

Văzând-o pe Nora afară, plimbându-se singură, doctorul își spuse, în timp ce silueta înaltă, cu mantou negru trecu în fața lui pe sub lumina felinarelor: „Iată o femeie distrusă – Dragostea a căzut de pe peretele ei. O femeie religioasă, fără bucuria și siguranța oferite de credința catolică, ce acoperă dintr-o mișcare locurile lăsate goale pe pereți de portretele de familie căzute; ia-i această siguranță unei femei“, își mai zise el, grăbind pasul pentru a o urmări, „și dragostea scapă printre bârnele acoperișului. O vede peste tot“, adăugă el, în timp ce-o privea pe Nora intrând în întuneric. „A ieșit să caute ceea ce se teme că o să găsească – pe Robin. Iat-o pe mama răului alergând îngrijorată, încercând să aducă lumea întreagă acasă.“

Uitându-se la fiecare cuplu pe lângă care trecea, în fiecare trăsură sau mașină, la ferestrele luminate ale caselor, nemaiîncercând s-o descopere pe Robin, ci urme ale lui acesteia, influențe în viața ei (și pe cei care aveau să fie trădați), Nora cerceta fiecare figură ce mișca în căutarea vreunui gest care ar putea apărea în mișcările făcute de Robin; evitând cartierul în care știa că se află, unde chelnerii, oamenii de pe terase și-ar fi dat seama, la rândul lor, după mișcările ei, că făcuse parte din viața lui Robin.

La întoarcerea acasă, începu noaptea interminabilă. Ascultând sunetele slabe ale străzii, fiecare murmur al grădinii, o îngânare mică, în germene, ce vorbea despre creșterea progresivă a zgomotului ce va însemna sosirea lui Robin, Nora stătea în pat lovindu-și neputincioasă perna, incapabilă să plângă, cu genunchii la gură. Din când în când se ridica și mergea prin cameră, ca să facă să se termine mai repede ceva din viața ei exterioară, ca s-o aducă înapoi pe Robin prin însăși viteza bătăilor inimii ei. Și, după ce mergea în van, se așeza brusc pe unul dintre scaunele de circ aflate lângă fereastra lungă ce dădea spre grădină, se apleca, își punea mâinile între picioare și începea să strige: „O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne!“, repetat de atâtea ori, încât avea efectul tuturor cuvintelor rostite în zadar. Dădea abătută din cap și se trezea din nou, și începea să plângă înainte de a deschide ochii, și se culca la loc și se cufunda într-un vis pe care-l recunoștea, deși din caracterul final al acestei versiuni își dădea seama că visul nu fusese „bine visat“ înainte. Acolo unde fusese imprevizibil, acum era completat cu intrarea lui Robin.

Nora visa că stătea undeva sus într-o casă, adică la penultimul etaj – era camera bunicii ei –, o splendoare costisitoare, decadentă; și totuși, deși se aflau acolo toate lucrurile bunicii ei, era pustie precum cuibul unei păsări care nu se va mai întoarce. Potrete ale străunchiului ei, Llewellyn, care murise în Războiul Civil, covoare palide, decolorate, draperii ce semănau cu niște coloane încremenite ale vremii lor… o pană și o călimară, cu cerneala decolorată pe vârful penei; stând în picioare, Nora privea în jos la restul casei, ca de pe un eșafod, iar acum Robin intra în vis, stând printre niște oameni de jos. Nora își spunea: „Visul nu va mai fi visat.“ Un disc de lumină, ce părea să vină dinspre cineva sau ceva care stătea în spatele ei și care deocamdată era o umbră, arunca o lumină vag strălucitoare asupra chipului întors, nemișcat al lui Robin, care avea surâsul unui „unic supraviețuitor“, un surâs înmuiat în frică până la os.

De undeva din jurul ei, Nora își auzea propria voce spunând: „Vino sus, asta e camera bunicii“, știind totuși că era imposibil, fiindcă încăperea era tabu. Cu cât striga mai tare, cu atât se îndepărta podeaua de dedesubt, ca și cum ea și Robin, fiecare la o extremă, ar fi fost un binoclu de operă ținut invers, diminuându-se în iubirea lor dureroasă; cele două capete ale clădirii se depărtau în viteză, sfâșiind-o.

Acest vis, care acum avea toate părțile componente, păstra din versiunea dinainte faptul că în realitatea aceea nu fusese niciodată camera bunicii. Ea însăși nu părea să fi fost acolo în persoană, nici să facă o invitație. Voise să atingă ceva din cameră ca s-o dovedească; visul nu-i permisese niciodată s-o facă. Această încăpere care nu fusese niciodată a bunicii ei, care era, dimpotrivă, opusul absolut al oricărei camere în care știa să se fi mutat sau să fi trăit bunica ei era totuși plină de prezența pierdută a acesteia, care părea într-un proces continuu de a o părăsi. Arhitectura visului o reconstruise etern și continuu, plutind într-o rochie lungă, cu falduri delicate și guler din dantelă, fronseurile ce compuneau trena căpătând o linie ascendentă în spate și pe șolduri, într-o curbă dictată nu doar de încovoierea vârstei, ci și de teama de încovoierea vârstei.

Acestei imagini a bunicii care nu amintea întru totul de bunica i se alătura una din copilărie, când dăduse peste ea la colțul casei – bunica ei care, nu se știe de ce, era îmbrăcată ca un bărbat, purtând cioc și mustață răsucită, ridicolă și grăsuță în pantalonii strâmți și vesta roșie, cu brațele în lături, spunând cu o față drăgăstoasă: „Mica mea scumpete!“ – bunica ei „mâzgălită“ așa cum e mâzgălită o ruină preistorică, simbolizând viața ei în afara vieții ei, ceea ce acum îi apărea Norei ca un afront care-i fusese adus lui Robin – Robin, desfigurată și eternizată de hieroglifele somnului și ale suferinței.

Când se trezi începu din nou să meargă prin cameră și, uitându-se în grădină în lumina slabă a zorilor, văzu o umbră dublă căzând dinspre statuie, ca și cum s-ar fi multiplicat, și gândindu-se că poate era Robin, o strigă și nu primi răspuns. Sând nemișcată, mijindu-și ochii, văzu ieșind din întuneric lumina ochilor lui Robin, frica din ei sporindu-le luminozitatea până când, prin intensitatea privirii amândurora, ochii lor se întâlniră. Și se priviră una pe alta. Ca și cum lumina ar fi avut puterea de a aduce obiectul spaimei ei în zona tragediei lor, Nora văzu corpul unei alte femei pierzându-se în obscuritatea statuii, cu capul plecat, ca ochii să nu sporească lumina în jurul ei; brațele îi înlănțuiau gâtul lui Robin, trupul îi era lipit de al ei, picioarele moi în abandonul îmbrățișării.

Incapabilă să-și întoarcă privirea, incapabilă să vorbească, având o senzație de rău, complet și sfârtecător, Nora căzu în genunchi, astfel că ochii nu i se retraseră de bună voie, ci căzură de pe orbita lor în prăbușirea trupului. Cu bărbia pe pervaz, rămase îngenuncheată, gândindu-se: „Acum se vor desprinde“, simțind că dacă nega ceea ce făcea Robin, tabloul avea să se spulbere și să se topească la loc în imaginea acesteia singură. Închise ochii, și în clipa aceea cunoscu o fericire îngrozitoare. Robin, precum o făptură adormită, era protejată, înlăturată din calea morții de brațe succesive de femei; dar închizând ochii, Nora rosti „Ah!“ cu automatismul insuportabil al ultimului „Ah!“ dintr-un corp lovit în momentul ultimei suflări.

Minichestionar

N-o cunoșteam pe Djuna Barnes înainte de a-mi fi propusă de Denisa Comănescu. Am citit cartea și am fost cucerită pe loc de fraza amplă, fluidă, cu o topică și expresie deseori surprinzătoare, cu accente poetice. Știam că tocmai asta mă va chinui, dar și că avea să-mi placă. Este, poate, unul dintre cele mai dificile texte pe care le-am tradus până acum, în așa măsură încât în unele locuri am simțit nevoia să consult și alte traduceri (în italiană și spaniolă) – fără mari succese însă, pentru că soluțiile fie lipseau, fie erau facile. Am lucrat destul de încet, tot revenind. Dacă nu ar fi existat un termen de predare (generos prelungit, de altfel), probabil că încă aș mai „piguli“ textul, neîndurându-mă să-i dau drumul în lume de teamă că n-am reușit încă să-i redau toate virtuțile. A fost, fără îndoială, una dintre cărțile a căror traducere mi-a produs cea mai mare bucurie.


[1] John Clem (1851-1937), general american care și-a început cariera militară la numai 12 ani, intrând într-un regiment al Armatei Unioniste în timpul Războilului Civil American și remarcându-se prin curajul lui.
[2] Fortificație din portul Charleston, pe malul Oceanului Atlantic, unde a avut loc bătălia care a declanșat Războiul Civil American (12-13 aprilie 1861).

Lasă un răspuns