Ernst Jünger, În furtuni de oțel este un jurnal de război care a fost tradus din limba germană de Viorica Nişcov. Cartea este în curs de apariție la editura Corint.
Constituită pe baza notelor aproape zilnice luate de-a lungul celor patru ani petrecuți în campania din Belgia și Franța, În furtuni de oțel este prima carte publicată de Ernst Jünger (1920), bestseller în anii ’20, și prima carte de răsunet internațional izvorâtă din experiența crucială a Marelui Război, trăită cu intensitate tragică și plătită funest de o întreagă generație. Întâlnim aici aspecte din viața cotidiană de front, portrete de camarazi, anecdotică cazonă, introspectarea unor stări de conștiință situate la limita extremă a primejdiei, evocări de plimbări solitare în clipe de răgaz prin peisaje distruse; sunt pagini exaltate inundate de beția voioasă a luptei, alături de altele bântuite de exasperarea, strunită, ce-i drept, provocată de tranșeele inundate de apă, de adăposturile clisoase, de câmpurile pline de cadavre sfârtecate asaltate de oștile de guzgani.
Sintetizând, ceea ce izbește în imediat sunt existența în această carte a două registre. Pe de-o parte avem a face cu un nivel denotativ, informativ și explicativ, în care ni se înfățișează operații militare, strategii ale războiului de poziție, organizarea asalturilor, a incursiunilor pe terenul dușmanului, modul de construire a tranșeelor, complexitatea lucrărilor de terasare, misiunile de strângere de informații, într-un cuvânt luăm act de cum se desfășura existența unui simplu soldat în spatele frontului, în prima linie sau în locurile de odihnă. E vorba însă, de subliniat, de o perspectivă strict locală, „microscopică“, la firul ierbii. Lipsesc situarea în spațiu, desfășurarea și rezultatul marilor bătălii, privirea panoramică. La acest nivel În furtuni de oțel se apropie de regimul unui manual de tehnică militară.
Dar scrierea este, și este precumpănitor, o carte de literatură și anume prin nararea scenelor de război și a atmosferei terifiante în preajma morții atotstăpânitoare, prin intermediul unui plan imagistic, de o anvergură, densitate și varietate puțin obișnuită. Ernst Jünger este un obsevator fin cu o acuitate vizuală ieșită din comun care îi permite să edifice o adevărată ontologie a ochiului interesat de perceperea și redarea spațială a realului. De aici, profuziunea de imagini vizuale, dar și auditive și olfactive care, dat fiind contextul, conturează un univers apocaliptic, dominat de violență, suferință și moarte, un univers de o forță expresivă halucinantă. Se adaugă claritatea expunerii, vigoarea stilului reținut, lipsit de înflorituri, chiar dacă de fel arid și nu lipsit de figuri retoric persuasive, și alternanța de ritmuri: scene dramatice desfășurate în tempouri rapide, sacadate sunt întrerupte la răstimpuri de momente de acalmie în care mișcare se încetinește, trecând în contemplarea senină a câte unui colț de natură renăscută. Ar mai fi de adăugat că deși evenimentele descrise sunt strict autentice, felul narării lor trimite la anumite toposuri literare. Este ca și cum „trăitul“, căutându-și expresia verbală de maximă elocvență, ar fi spontan captat de forme preexistente în straturile adânci ale imaginarului și ale limbii. Unul din aceste toposuri este locus terribilis (spațiu subteran al experiențelor terifiante). Un altul, acela al destructurării cosmosului prin defuncționalizarea elementelor componente și transformarea lui în haos, culminând cu acea străveche suită de imagini a lumii pe dos. În furtuni de oțel este o carte vie care cucerește prin vivacitatea observației și prin sinceritate, o carte în care, paradoxal, tratarea dezideologizată, surdina pusă exprimării afective, reținerea de la judecarea morală a grozăviilor înfățișate în toată nuditatea induce un sentiment de respingere violentă a lor, cu alte cuvinte ne aflăm în fața „unei cărți beliciste cu efect pacifist“.
E un loc comun a spune că orice traducere este o provocare în sensul unei confruntări din care traducătorul încearcă, după puteri, să iasă, dacă nu chiar biruitor, măcar cu fața curată. Lucrurile sunt cu atât mai adevărate și mai percutante cu cât e vorba de opere de o anumită anvergură, precum cea de față. Și nu e atât vorba de a găsi echivalențele exacte în zona vocabularului; în cazul dat, spre pildă, abundă cuvintele de ordin militar (cu referire uneori la arme proprii epocii Primului Război Mondial), precum focoase percutante, grenadă cu mâner, proiectil neexplodat, focoase fuzante, pușcă cu alice etc.) a căror echivalare e relativ la îndemână cu ajutorul dicționarelor (curente sau speciale) ori cu internetul care oferă belșug de imagini lămuritoare; cum nu e neapărat vorba nici de acele creații lexicale adhoc sau cuvinte proprii argoului de front din epocă care se adresează abilității imaginative a traducătorului (aici: Kriegsmutwillige calchiat ironic după Kriegsfreiwillige, pe care l-am tradus cu „neastâmpărații belicoși“ și care îi denumesc pe tinerii recruți nerăbdători să ajungă în prima linie, Schweinfront, „dobitoc de front“ cu referire la soldatul care duce toată povara războiului, Ratscher, „huruitoare“, însemnând acele proiectile a căror explozie e însoțită de un soi de huruială, Waschkorbminen, „mine-coș-de-rufe cu sensul de proiectile cilindrice ș.a.). Se adaugă, pentru a rămâne în zona vocabularului, puzderia de verbe onomatopeice, cuvinte pentru noțiuni inexistente în limba noastră, vocabule cu o serie omonimică bogată al căror context nu e lămuritor ș.a. Dincolo de toate astea ceea ce constituie însă adevărata provocare a oricărei traduceri e obligația de a identifica ritmurile și anumite dominante stilistice ale originalului și de a le păstra în limitele libertății de opțiune între diferitele variante posibile. În cazul lui Jünger esențiale sunt în această ordine de idei litotismul, reținerea emoției, expresia laconică și o anumită evazivitate la a căror retușare, eventual resimțită părelnic ca necesară, se cuvine rezistat. Căci traducerea este, s-a spus, un act de maximă gravitate, de răspundere existențială și morală, desfășurat constrângător între Scylla perfectei acurateți a limbii receptoare și Charybda fidelității depline față de original. Reprezintă și ea o formă paradoxală de libertate încătușată.
În cele ce urmează vă prezentăm un fragment din Operațiunea Michael, numită de germani și „Marea bătălie din Franța“, iar de englezi, „A doua bătălie de pe Somme“, din martie-aprilie 1918, când, la început, s-au obținut victorii importante pentru ca spre sfârșitul lunii să se intre într-o fază de stagnare).
Marea bătălie
– fragment –
„O cortină de foc s-a ridicat în aer, urmată de un urlet brusc, nemaiauzit. O detunătură turbată al cărei bubuit, mistuind loviturile pieselor de calibru maxim, a făcut să se cutremure pământul. Mugetul uriaș de distrugere al nenumăratelor proiectile din spatele nostru era atât de îngrozitor, încât până și cele mai mari bătălii pe care le-am dus până acum păreau, prin comparație, ca un joc de copii. Ceea ce n-am îndrăznit să sperăm s-a produs: artileria inamică a amuțit; cu o lovitură de uriaș fusese trântită la pământ. Nu mai răbdam să rămânem în galerie. Stând sub acoperire, urmăream uimiți peretele de foc, de înălțimea unui turn, ale cărui flăcări se ridicau deasupra tranșeelor engleze și care se ascundea în spatele unor nori unduitori, roșii ca focul.
Spectacolul ne era tulburat de lăcrimare și de o senzație de arsură a mucoaselor. Aburii obuzelor noastre cu gaze, împinși înapoi de un vânt contrar, ne-au învăluit într-un miros puternic de migdale amare. Urmăream îngrijorat cum unii oameni începuseră să tușească și să se înnece și în cele din urmă să-și smulgă măștile de pe față. De aceea m-am străduit să-mi reprim prima tuse și să-mi țin respirația. Treptat aburul s-a risipit și după o oră am putut să ne scoatem măștile.
Se luminase de ziuă. În spate, vuietul uriaș a continuat să crească, deși o intensificare aproape că nu mai era posibilă. În fața noastră apăruse un perete de fum, praf și gaze, aproape de nepătruns cu privirea. Cei care treceau prin fața tranșeelor ne urlau în urechi exclamații bucuroase. Infanteriști și artileriști, pionieri și telefoniști, prusaci și bavarezi, ofițeri și soldați, toți erau subjugați de violența elementară a furtunii de foc și ardeau să intre în luptă la 9.40. La 8.25 au intervenit servanții aruncătoarelor de mine grele care se masau în spatele tranșeei din prima linie. Am văzut minele enorme, de două chintale, care zburau prin aer, descriind arcuri înalte și se prăbușeau dincolo cu explozii vulcanice. Impactul lor forma un lanț de cratere care împroșcau foc.
Până și legile naturii păreau să-și fi pierdut valabilitatea. Aerul vibra ca în zilele fierbinți de vară și densitatea lui schimbătoare făcea ca obiecte solide să joace în sus și-n jos. Linii de umbră alunecau prin norii de fum. Vacarmul devenise absolut, nu se mai auzea nimic. Doar vag se observa că mii de mitraliere din spatele nostru își lansau roiurile de plumb, măturând cerul.
Ultima oră a pregătirii a fost mai primejdioasă decât celelalte patru în timpul cărora ne-am mișcat fără grija de a ne adăposti. Inamicul a pus în acțiune o baterie grea care lansa în tranșeea noastră suprapopulată lovitură peste lovitură. Spre a le evita m-am deplasat la stânga și l-am întâlnit pe aghiotant, locotenentul Heins, care m-a întrebat de locotenentul von Solemacher: „El trebuie să preia imediat conducerea batalionului, căpitanul von Brixen tocmai a căzut.“ Zguduit de această veste groaznică m-am reîntors și m-am așezat într-o groapă adâncă. Pe drumul scurt până acolo, uitasem deja de cele întâmplate. Umblam prin furtună ca un somnambul, ca și cum aș fi fost cufundat într-un vis adânc.
În fața gropii mele stătea subofițerul Dujesiefken, însoțitorul meu din Regniéville, care m-a rugat să intru în tranșee, căci la cea mai mică lovitură masele de pământ aveau să se prăbușească peste mine. O explozie i-a retezat cuvintele: s-a prăbușit la pământ cu un picior smuls. Am sărit peste el și m-am precipitat spre dreapta, unde m-am vârât într-o „vizuină de vulpe“, în care doi pionieri căutaseră și ei adăpost. În cercul îngust din jur proiectilele grele continuau să se dezlănțuie. Brusc s-au văzut bulgări negri de pământ țâșnind în vârtej dintr-un nor alb; lovitura a fost înghițită de vacarmul general. Într-un mic tronson de tranșee din stânga noastră au fost sfârtecați trei oameni din compania mea. Una din ultimele lovituri în direct, un proiectul neexplodat l-a ucis pe bietul Schmidtchen care mai stâtea încă pe treapta galeriei. […]
Am tras pistoalele și am depășit sârmele prin care deja primii răniți se târau spre spate.
M-am uitat la dreapta și la stânga. Linia de despărțire dintre popoare oferea o imagine stranie. În craterele din fața tranșeei inamice care în viforul focului era mereu și mereu răscolită, batalioanele de șoc, masate pe companii, așteptau pe un front de necuprins cu privirea. La vederea acestor mase adunate, străpungerea frontului inamic mi s-a părut sigură. Dar aveam oare și forța de a risipi rezervele dușmanului și de a le separa nimicindu-le? Eram sigur de asta. Lupta finală, ultimul asalt părea să fi venit. Aici se decidea soarta popoarelor, era vorba de viitorul lumii. Eram pătruns de importanța ceasului și cred că fiecare simțea atunci că elementele personale se destrămau și că spaima îl părăsea.
Atmosfera era stranie, supraîncinsă de o tensiune maximă. Ofițerii stăteau în picioare și schimbau glume emoționați. L-am văzut pe Solemacher în mijlocul statului său major, în manta, ca un vânător care așteaptă hăituiala vânatului într-o zi rece, în mână cu o pipă semilungă cu cap verde. Ne-am salutat frățește. Din când în când câte o mină grea cădea prea scurt și azvârlea un gheizer cât o clopotniță de înalt, acoperind de pământ pe cei care așteptau, fără ca vreunul dintre aceștia să-și aplece măcar capul. Bubuitul bătăliei devenise atât de înspăimântător, încât nimeni nu mai era pe de-a-ntregul lucid.
Trei minute înainte de atac, Vinke mi-a făcut un semn cu gamela plină. Am băut o înghițitură bună. Era ca și cum aș fi dat apă pe gât. Nu mai lipsea decât țigarea ofensivei. Suflul a stins de trei ori chibritul.
Clipa cea mare sosise. Tăvălugul focului s-a rostogolit peste primele tranșee. Am intrat în luptă.
Furia se ridica asemenea unei furtuni. Mii de oameni trebuie să fi căzut deja. Se simțea asta; deși focul continua, s-ar fi zis că s-a potolit ca și cum și-ar fi pierdut forța poruncitoare.
Terenul dintre fronturi era plin de atacatorii care se îndreptau individual, în grupuri mici sau mase mari spre cortina de foc. Nu alergau, nici nu se adăposteau când se ridicau printre ei trâmbele cât turnul de înalte. Greoi, dar de neoprit înaintau spre linia inamică. Părea că vulnerabilitatea li s-ar fi suspendat.
În mijlocul maselor care se ridicaseră, erai totodată singur; formațiile se amestecaseră. Eu îi pierdusem pe ai mei din vedere; se topiseră ca un val în resac. Numai Vinke și un soldat angajat pe un an, pe nume Haake, erau lângă mine. În mâna dreaptă țineam strâns patul pistolului, în stânga, o vargă de călărie din bambus. Deși mi-era foarte cald, continuam să fiu îmbrăcat reglementar cu mantaua lungă și cu mănuși. Pe drum am fost cuprinși de o furie de bersekeri. Dorința covârșitoare de a ucide mi-a înaripat picioarele. Furia mi-a stors lacrimi amare.
Voința uriașă de distrugere care apăsa pe câmpul de bătaie se concentra în creiere, cufundându-le într-o pâclă roșie. Ne strigam plângând și bolborosind propoziții frânte, iar un spectator neutru ar fi putut să creadă că suntem cuprinși de un exces de fericire.
Am traversat fără dificultate o învălmășeala zdrențuită de sârme și printr-o săritură am trecut de prima tranșee care abia dacă mai era recognoscibilă. Valul asaltatorilor dansa ca un șir de fantome prin aburii albi care unduiau deasupra scobiturii aplatizate. Aici nu mai era niciun inamic.
Împotriva așteptărilor, dinspre linia a doua ne-a întâmpinat răpăit de mitraliere. Am sărit cu însoțitorii mei într-un crater. O secundă mai târziu s-a auzit un trosnet înspăimântător și m-am prăbușit în față. Vinke m-a luat de guler și m-a întors pe spate.
— Sunteți rănit, domnule locotenent?
Nu s-a găsit nimic. Haake însă avea o gaură în partea de sus a brațului și ne-a asigurat gemând că un glonț îl lovise în spate. I-am smuls uniforma și l-am pansat. O brazdă netedă arăta că un șrapnel lovise marginea craterului la nivelul fețelor noastre. Un miracol că încă mai trăiam. Cei de dincolo erau mai puternici decât ne închipuiserăm.
Între timp, ceilalți au trecut de noi. Ne-am repezit după ei, lăsându-l pe rănit în seama sorții sale, după ce am înfipt în pământ o bucată de lemn cu o zdreanță de tifon ca semn pentru brancardierii care aveau să însoțească următorul val de atacatori. La stânga noastră, ieșind pe jumătate din fum, s-a ivit terasamentul puternic al căii ferate Ecoust-Croisilles, pe care trebuia să-l traversăm. Din ambrazurile și ferestrele amenajate în galerii focul puștilor și al mitralierelor păcănea atât de îndesat de parcă s-ar fi scuturat un sac cu mazăre. Se trăgea țintit.
Și Vinke a dispărut. Am urmat un șleau pe al cărui taluz se căscau adăposturi strivite. Furios, am continuat să traversez terenul negru, răscolit, pe care se mai târau gazele asfixiante ale obuzelor noastre. Eram absolut singur.
Atunci am zărit primul inamic. O siluetă în uniformă brună, aparent rănită, stâtea chircită, sprijinindu-se în mâini, la douăzeci de pași înaintea mea, în mijlocul scobiturii bătute de gloanțe. Ne-am observat atunci când eu am dat un colț. L-am văzut tresărind și fixându-mă cu ochii mari, lărgiți, în vreme ce eu, ascunzându-mi fața în spatele pistolului, mă apropiam încet și răutăcios. Se pregătea o scenă sângeroasă fără martori. Era o salvare să-l văd, în fine, concret pe adversar. Mi-am înfipt cealaltă mână în tunica uniformei care purta semnele decorațiilor și ale rangului lui. Un ofițer; comandase pesemne în aceste tranșee. Cu un geamăt și-a dus mâna la buzunar, dar n-a scos o armă, ci o fotografie pe care mi-a pus-o sub ochi. L-am văzut pe el, stând pe o terasă, înconjurat de o familie numeroasă.
Era o implorare venind dintr-o lume scufundată, incredibil de îndepărtată. Mai târziu am considerat că fost o mare fericire că l-am lăsat în pace și am plecat în goană mai departe. Tocmai el mi-a apărut adesea în vis. Ceea ce m-a făcut să sper că și-a revăzut țara.“
