Pe viu, duminică 22 ianuarie 2017

0
114

Prinşi într-un ţarc

Viorica Nișcov

Am participat la protestul împotriva ordonanțelor de urgență – cu dedicație –  în favoarea grațierii și pentru modificarea legislației penale. Am mers cu manifestanții de la Universitate la Piața Victoriei. Acolo ne-am trezit cvasi înconjurați, ca într-un țarc, de garduri din bare de metal pe care câțiva oamenii solizi le-ar fi putut eventual răsturna. Ceea ce s-a și întâmplat la un moment dat când mai mulți am vrut să ieșim ca să ne îndreptăm spre metrou și nu aveam pe unde. A fost o mică busculadă, de altfel fără urmări.

De jur împrejur, jandarmi, în general pașnici, și ei, dar susținuți din spate, la vreo 50-100 de metri de gardul amintit, de tot soiul de care întunecate, de autoturisme care țiuiau și lansau lumini violente. Se simțea, dincolo de gard, la nivelul forțelor de ordine o anume agresivitate bine strunită, poate mai exact, o anume crispare. Manifestanții în schimb au fost pașnici, relaxați, unii duceau pancarte cu inscripții anticorupție („Nu vrem amnistie cu dedicație“, „Jos hoții“, „Corupția ucide“, „Dacă îi grațiază cine mai scrie cărți?“), alții scandau intermitent (cel mai adesea, „PSD, ciuma roșie“, „Demisia“ „DNA să vină să vă ia“, „Dragnea va veni și ziua ta“ „Rușine, rușine să vă fie“ etc.); se fluturau steaguri, se schimbau opinii, se auzeau diverse chemări prin portavoce, adresate celor care stăteau în casă, se întâlneau prieteni sau colegi, salutându-se bucuroși.

De departe marea majoritate erau oameni tineri și foarte tineri, elevi, studenți,  familiști, mulți, foarte mulți cu copiii de toate vârstele. Apariția la un moment (în fața sălii Dalles) a lui Iohannis  a prilejuit o explozie de entuziasm. Aud acum din partea unora că președintele n-avea ce să caute la acest protest, că prin prezența lui a dat o coloratură politică unei manifestații apolitice; ceea ce e complet fals; manifestația pașnică la care am participat, mai pașnică nici că se putea, a fost un protest politic la abuzuri politice, cum politic este și gestul de a vota.

Alții spun că rolul președintelui este de a rămâne neutru, de a media, de a negocia între părți; iarăși fals. Nu poți negocia cu indivizi de absolută rea credință, trebuie să existe o minimă platformă comună, un set minim de idei, de valori comune, care să permită inițierea unui dialog.

În Piața Victoriei am cântat alături de un grup de tineri, cu portavoce, imnul național, am auzit că s-a intonat și în fața sediului PSD; am mai stat puțin, apoi am izbutit să ne îndreptăm spre metrou. În tot acest răstimp (de trei ore), am avut senzația stranie că m-am întors înapoi cu 26 de ani. Aproape nu-mi venea să cred că a trecut un sfert de veac și noi tot ne „războim“ cu aceiași mișei și impostori, cu aceeași bandiți fără scrupule în stare de orice, că ne confruntăm cu aceleași încălcări grosolane ale regulilor democratice, cu aceleași minciuni sfruntate, aberante, scornite de minți ai zice bolnave, cu aceleași oribile manipulări și mistificări din partea unor televiziuni aservite, cu aceleași interogații, de fapt retorice: până unde și cât încă le poate merge mârșăvia?

*

Da, e impresionant: oamenii protestează energic în condiții grele de iarna aspră nu pentru ceva de ordin material, ci pentru un PRINCIPIU. Pentru un principiu de drept. Semn INCONTESTABIL al maturizării societății noastre. DOAMNE-AJUTĂ!  (1 februarie 2017).

*

Într-o carte de un interes ieșit din comun, Aurais-je été résistant ou bourreau?, 2013, Pierre Bayard, pornind de la cazuri concrete din perioada celui de al Doilea Război Mondial, dar şi din Cambodgia, Rwanda şi Bosnia, analizând felurite contexte cruciale care împing un individ să devină victimă sau călău (respectiv să basculeze în momente de criză generală a valorilor între o formă sau alta de angajament), uzează de rezultatele unor experimente pe tema „supunerii la autoritate“, de tipul celebrei experiențe Milgram.

Mă întreb dacă, pe modelul acesteia din urmă, nu s-au făcut testări și pe tema limitelor de suportabilitate a umilinței. Până unde poate cineva să îndure batjocura, umilința etc. fără să protesteze, fără să se revolte, până unde poate fi călcată în picioare demnitatea, onoarea cuiva fără ca acesta să reacționeze? Ceea ce mă uluiește la psd-iști și la oamenii din guvern, supuși necondiționat voinței lui Dragnea, este, dincolo de imoralitatea și ilegalitatea măsurilor pe care le impun unei țări întregi, dincolo de interese precise apărate cu înverșunare, capacitatea personală, a fiecăruia dintre ei de a îndura umilința la care sunt supuși de șef, pierderea simțului elementar al demnității persoanei, al răspunderii instituționale asumate. (3 februarie 2017)

Lasă un răspuns